La jumătatea lunii decembrie 2019 am lansat o revistă științifică despre sustenabilitate https://drcsf.damaresearch.com/volume-issue/. Întrebarea majoră adresată în articole ar fi cum să-și satisfacă omenirea necesitățile de consum, atât în materie de bunuri cât și cele alimentare, fără a periclita viitorul generațiilor următoare? La mai puțin de două săptămâni de la mediatizarea noului for științific, la Wuhan a apărut o epidemie de origine necunoscută, care avea să devină pandemie. În scurt timp lumea a devenit complet nesustenabilă, economia, viața culturală, inclusiv cea familială. Am schimbat conținutul editorialului, conferindu-i titlul Tolstoian de Virus și pace.

Mă conformez recomandării unui virolog american și de o lună zile stau în izolare completă. Un prieten mai tânăr, purtând mască de protecție, mă aprovizionează cu cele necesare. I-am cerut alimente în cantități limitate, întrucât dispun de spații de depozitare restrânse, iar frigiderul meu este doar de mărime mijlocie. Locuința fiind închiriată, mă bucur că este utilată cu mașini casnice și nu mă pot plânge de mărimea frigiderului. Timp de doi ani s-a dovedit suficient de încăpător, întrucât aici, în centrul Budapestei, la distanță de o șchioapă de stația de metro Astoria, funcționeză nu mai puțin de cinci magazine alimentare, la numai de cinci minute pe jos.

În lipsa sustenabilității nu arunc nici o firimitură de pâine și niciun fel de aliment, cu condiția să nu fie alterat. Am  consumat, de exemplu cinci tablete de ciocolată amăruie Ghirardelli, expirate în urmă cu aproape șase ani. Deveniseră mai crocante, dar și-au păstrat toate calitățile, atât gustul, cât și culoarea rămânând neafectate. Păstrată într-o cutie metalică elegantă, ciocolata o moștenisem de la tata. Fusese probabil un cadou de ziua sa, de care nu s-a atins niciodată.

Nu a fost singura moștenire. Mi-au rămas de la el multe lucruri utile, pe care nu le folosise. Parfumuri în cutii originale sigilate, cămăși nedesfăcute, pe care i le adusesem din Statele Unite, cravate de marcă. După ce a plecat definitiv, am triat – împreună cu fiica mea, Alice – cravatele lăsate în urmă, decizând pe care le vom păstra și pe care le vom dona.  Cravata Calvin Klein – se păstreză, cravată lată, demodată – la donații. Așa am dat de cravata „verde”, pe care o purtase mereu. Niciodată nu am înțeles, de ce se atașase tocmai de această cravată. Fără model, de culoare verde închisă, mi s-a părut în totdeauna neatrăgătoare. Ne uităm unul la altul cu Alice și ne înțelegem din priviri: păstrăm cravata verde. Este puțin probabil că o voi purta vreodată, dar reprezintă o amintire unică.

Tot amintiri, de data aceasta literare. Stau de o lună între pereții locuinței mele de patruzeci de metri pătrați și-mi amintesc de un personaj al lui Isaac Bashevis Singer. Herman Border, un evreu polonez, care a scăpat războiului în țara sa natală, fără să fi dat ochii cu naziștii. Om norocos, am spune la prima vedere. Fusese ascuns în localitatea Lipsk de Jadwiga, servitoarea mamei sale. Timp de aproape trei ani a supraviețuit într-o claie de fân.

Stătuse ascuns aproape trei ani în podul unei şuri de fân. Era, în viaţa lui, un gol care nu mai putea fi niciodată umplut. În zilele când naziştii au pătruns în Polonia , el se afla la Tzivkev, în vizită la părinţii săi, în timp ce soţia lui, Tamara, plecase cu ambii copii la Nalenczev, o staţiune cu ape curative unde se găseau şi părinţii ei care aveau o vilă acolo. Herman s-a ascuns la început în Tzivkev, după aceea la Jadwiga, în Lipsk, săcpând astfel de munca forţată, de ghetou şi de lagărul de concentrare. I-a auzit pe nazişti urlând şi împuşcând, dar n-a zărit niciodată mutrele lor. Treceau săptămâni fără a vedea lumina zilei. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul. Mâinile şi picioarele i-au devenit ţepene şi insensibile. Îl înţepau insectele şi-l muşcau şoarecii şi şobolanii. Făcuse febră mare şi Jadwiga l-a vindecat cu buruieni culese de ea pe câmp şi cu vodcă furată de la maică-sa.[1]

Niciodată nu voi putea să-mi dau seama care sunt limitele condiţiilor în care poate supravieţui un om! În comparaţie cu Herman Border, beneficiez de Internet și televizor, văd de la etajul cinci tinerii care continuă să circule pe stradă, vorbesc la telefon, WhatsApp si Messenger, trimit zilnic duzine de mesaje electronice, particip la conferințe organizate prin Microsoft Teams. Deci nu sunt izolat sub raport informațional și nu simt nevoia unor călătorii virtuale ori a vizitării online a unor muzee, parcuri naționale sau locuri istorice. Totuși simt povara crescândă a captivității.

Daniel Lőwy

[1] Isaac Basevis Dușmancele-o poveste de iubire, traducere Anton Celaru, editura Hasefer, Bucureşti 2002).