După Conrad Schick

Părţile anterioare ale acestui articol pot fi citite la adresele

https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi/

https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi-ii/

10. Dezvoltarea orașului

Precum spuneam, acum 50 de ani deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății.  Spre nord mai era o livadă de măslini, spre vest erau câțiva copaci, nu mulți, mai erau câțiva pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani, dar asta era tot.  Erau numai stânci printre care caprele și oile pășteau în voie.  În zilele noastre parcelele sunt îngrădite și pământul este cultivat până la 2-3 km în afara cetății.  S-au plantat mulți copaci, casele noi au grădini, s-a făcut chiar un parc irigat, cu un chioșc pentru fanfară.  În toate direcțiile s-au deschis drumuri carosabile, care trebuie stropite, altfel se ridică de pe ele nori de praf.

Orașul se întinde tot mai mult pe culmile din vest și din nord.  Și pe coastele Muntelui Măslinilor s-au construit case.  În curând se va împlini proorocirea lui Ieremia:  Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite.  (Ier. 31: 40).  Fumul de pe coșurile fabricilor, casele noi care apar deasupra zidurilor cetății, copacii decorativi au schimbat cu totul aspectul orașului.

Ar fi de așteptat ca un asemenea avânt să ducă și la o anumită bunăstare, dar din păcate nu este așa.  Orașul Sfânt a fost și a rămas sărac.  Comerțul s-a dezvoltat, este adevărat, dar nimeni încă nu s-a îmbogățit de pe urma lui.  Chiar dacă există perioade bune, vin apoi și timpuri grele, când firmele cele mai solide dau faliment.  Să sperăm că va fi mai bine în viitor.

11. Siguranța publică

Siguranța publică din Țara Sfântă are perioade mai bune și mai rele, ca peste tot în lume.  Sub conducerea strictă a lui Ibrahim Pașa siguranța era excelentă, mai târziu s-a deteriorat. Încă acum 40 de ani mai aveau loc tâlhării chiar în afara porților orașului.  Și eu am fost buzunărit ziua în amiaza mare, la numai câteva minute de poartă și de atunci nu mai ies singur.  Dl Schneller a fost jefuit într-o seară, în drum spre noua sa casă din afara cetății; casa a suferit și ea două atacuri. 

Mai târziu situația s-a îmbunătățit.  Dar sunt și perioade tulburi, când tâlharii sunt mai îndrăzneți ca oricând.  De 14 ani locuiesc în afara cetății, la 25 de minute de poartă.  Mult timp casa noastră a fost singura din zonă și nu am pățit niciodată nimic. După părerea mea situația nu e mai rea ca cea din Europa – doar și acolo au loc tâlhării!

Organizarea poliției s-a îmbunătățit mult.  Comandamentul este situat în palatul pașei.  În afara cetății se află atât posturi de pază militare, cât și stații de poliție.  În trecut rolul poliției era îndeplinit de bașbuzuci, călăreți din trupele neregulate, vestiți prin cruzimea lor.  Îi întâlneai uneori în grupuri, ducând cu ei prizonieri în lanțuri.  În fruntea alaiului mergea un soi de paiață, cu o pălărie țuguiată de care era rârnată o coadă de vulpe, pe care îl numeau Abu Hussein (tatăl vulpii).  El cânta melodii vesele, acompaniindu-se la două tobe legate de șa.  Poliție călare mai există și azi, dar distracția este de domeniul trecutului.

12. Distracțiile

Distracții nu prea sunt la Ierusalim și cine le caută, mai bine să nu vină încoace.  Și totuși se găsesc și la Ierusalim unele distracții, ca de exemplu plimbările.  Cei care își pot permite, negustori, funcționari, dar și preoți sau misionari, își țin cai și spre seară ies călare.  Școlile fac excursii.  Uneori se văd și oameni care se plimbă singuri.  În ultima vreme lumea preferă plimbarea cu trăsura, dar după părerea mea obiceiul nu este sănătos, face prea mult praf.  Adesea familii întregi petreceau o zi întreagă „la iarbă verde”, ba își invitau chiar vecinii sau prietenii.  Dar de când terenurile din jurul orașului sunt îngrădite, acest frumos obicei este tot mai mult dat uitării.  Unii plecau la țară în timpul verii.  Își ridicau corturi într-o vie sau o livadă și locuiau acolo cu toată familia.  Doar tatăl pleca dimineața în oraș după treburi și se întorcea seara.  Eu mergeam cu familia pe moșia misiunii anglicane, care fusese achiziționată tocmai în acest scop și se numea „sanatoriu”.  De când a crescut numărul caselor din afara zidurilor, a rămas tot mai puțin loc de vilegiatură.  Siguranța corturilor lăsa destul de mult de dorit, chiar dacă stăpânul terenului și oamenii lui asigurau paza zi și noapte – contra cost, bineînțeles, dar când paznicul adormea, se mai și fura din corturi.

În iernile ploioase se întâmplă ca izvorul Bir Ayub să aibă atâta apă, încât în valea Kidron curge un adevărat râu.  În zilele frumoase lumea coboară în vale cu mic, cu mare, ca să vadă minunea.  Bucuria e mare, pentru că apa multă prevestește un an îmbelșugat.  Se mănâncă, se beau cafele și adunarea devine un fel de bâlci care ține până la apusul soarelui.

Pe vremea când încă nu era tren, locuitorii orașului obișnuiau să iasă în întâmpinarea oaspeților de vază care soseau dinspre Jaffa.  Copii de școală, dar și adulți mergeau pe jos preț de vreo 5 mile, până în satul Kolonieh, unde îi primeau pe oaspeți la umbra copacilor.  Dar de când funcționează calea ferată, oaspeții sunt așteptați la gară.

Germanii au format cluburi care organizează conferințe, serate muzicale și excursii pentru întreaga familie.  Să nu uităm nici cafenelele, unde petrec arabii.  Acolo ei află noutățile zilei, ascultă povestitori de meserie; uneori vin și acrobați sau scamatori.  Am auzit că există un cazinou, dar eu nu l-am văzut.  De vreo 25 de ani este și o lojă masonică, dar despre activitatea ei nu știu nimic.  Acum vreo zece ani primăria a construit un teatru în afara porții Jaffa.  S-au dat câteva spectacole, dar a venit foarte puțină lume, astfel încât teatrul a fost închis și în ziua de azi clădirea este folosită în alte scopuri.

13. Schimbări în viața de zi cu zi

În orient fumatul este una din plăcerile vieții.  Când am ajuns aici am încercat și eu să fumez, dar rezultatul a fost jalnic, așa că am hotărât să renunț și bine am făcut!  Am încercat să-i conving și pe alții, dar fără succes.  Pe atunci aproape fiecare bărbat avea una sau mai multe pipe lungi, numite ciubuc – domnii aveau chiar un servitor special care să le ducă pipa.  Ciubucurile, care puteau ajunge la 1,80 m, erau prinse pe perete cu cârlige, având și rol decorativ, așa cum noi am pune tablouri.  În narghilea fumul trece mai întâi printr-o sticlă cu apă, fiind „spălat” înainte de a ajunge în gura fumătorului.  Acestea se găsesc de obicei în cafenele, dar uneori și în locuințe particulare, mai ales în camerele femeilor, care fumează ore în șir.  De la o vreme ciubucurile și narghilelele au fost înlocuite tot mai mult de țigări.  Motivul e simplu: pipele trebuiau aprinse cu tăciuni, iar odată cu apariția chibriturilor folosirea țigărilor s-a dovedit mult mai comodă.

Mai demult toată lumea ședea turcește, cu picioarele încrucișate; eu nu am deprins niciodată acest obicei.  Acum se văd tot mai multe scaune, chiar în casele orientale, iar divanul turcesc face loc treptat celui european.  În birouri sunt mese și scaune.  La un ospăț mâncai de obicei cu degetele; acum la mese oficiale se dau tacâmuri și ele își fac loc tot mai mult și în viața zilnică.

Și îmbrăcămintea s-a schimbat.  Mai demult un domn, un effendi, umbla în papuci galbeni, pe care în casă și-i scotea.  În zilele noastre mai ales tinerii, dar și ceilalți, poartă pantofi europeni cu toc.  Femeile, care obișnuiau să poarte pe stradă cizmulițe galbene, se plimbă azi în botine pariziene cu toc înalt.  Doar femeile musulmane poartă mai departe vălul.  Femeile obișnuiau să poarte tot timpul bijuteriile pe care le primiseră la nuntă și care reprezentau averea lor personală.  Sub influența modei europene, în ultima vreme acest obicei a dispărut, bijuteriile sunt purtate numai cu ocazii speciale.  Bărbații renunță și ei treptat la șalvari, poate sub influența fucționarilor, pentru care ținuta europeană este obligatorie.

Până nu de mult nunțile se făceau noaptea.  Mirele mergea la casa miresei pe la miezul nopții și de acolo cortegiul nupțial se îndrepta spre biserică.  Toți purtau făclii și străzile răsunau de chiote de bucurie.  Era chiar așa cum este scris: La miezul nopţii s-a auzit o strigare: “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (Mat. 25: 6) și …strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei. (Ier. 16: 9)  Slujba dura adesea până în zori.  În zilele noastre această tradiție se mai păstrează numai la unii musulmani, de obicei nunțile se fac ziua.

Pe vremuri un om de vază nu ieșea din casă decât însoțit de câțiva bărbați.  Excelența sa pașa ieșea îmbrăcat în uniformă, precedat de 20-30 de oameni înarmați, iar în urma lui veneau sugile lui personale și omul care îi ducea ciubucul.  Acest obicei a durat până în 1852, când a fost schimbat, dar nu știu de ce.  Consulii, patriarhii și episcopii erau însoțiți de unul sau mai mulți cavași, un fel de jandarmi care putau bastoane lungi cu măciulii de metal.  La fiecare pas loveau cu bastonul în caldarâm și măciulia zornăia, parcă spunând „Faceți loc!  Trece un om sus-pus!”  Așa un spectacol se mai vede și acum, dar numai la ocazii speciale.

14. Ziare și tipografii

Noi, cei din lumea civilizată, suntem atât de obișnuiți să citim zilnic ziarul, încât nici nu ne putem închipui că se poate și fără!  Acum 50 de ani aici nu existau ziare deloc, nici locale, nici străine.  Abia după îmbunătățirea serviciului poștal consulii puteau primi la cerere ziare din țara lor, dar era complicat și costisitor.  Oamenii de rând aflau despre evenimentele internaționale abia luni sau chiar ani mai târziu.  De când Turcia a devenit membră în Uniunea Poștală Universală, oamenii simpli au și ei acces la presă.  În ultima vreme la Ierusalim ajung cantități incredibile de tipărituri în diverse limbi.  La Beirut apare de mai multă vreme un ziar în limba arabă, la fel și în Egipt.  Deocamdată încercările de a publica un cotidian la Ierusalim au eșuat.  Se vorbesc atâtea limbi, încât fiecare ar avea un cerc prea restrâns de cititori.  Limba țării este araba, dar majoritatea vorbitorilor de arabă sunt analfabeți, ce să facă cu ziarul?  Orice orientare ar primi, ziarul ar provoca împotrivirea unora, iar dacă nu ar avea nicio orientare, ce rost ar mai avea?  Numai evreii, care trăiesc aici în număr destul de mare și au ca limbă comună ebraica, au două săptămânale, întemeiate acum vreo zece ani, unul care reprezintă curentul ortodox, iar celălalt curentul modern.  De altfel cea mai mare parte a tirajului este trimisă în Europa și America.

Acum 50 de ani încă nu existau tipografii.  După câte știu, prima a fost înființată în cadrul mănăstirii armenești și tipărea cărți pentru mănăstire și pentru pelerini.  Alte mănăstiri i-au urmat exemplul.  Misiunea evanghelică a tipărit manuale școlare și broșuri adresate prietenilor misiunii din Germania, ca mulțumire pentru donațiile făcute.  Stăpânirea turcească încearcă să împiedice aceste eforturi, de aceea ele au rămas foarte modeste.  În schimb evreii au deja mai multe tipografii.

15. Religia. Bisericile și alte instituții legate de ele

Înaintea Războiul din Crimeea musulmanii nu ar fi admis ca națiunile creștine să-și ridice steaguri la Ierusalim – când consulul francez a încercat, s-a pornit o aevărată revoltă.  Steagul a fost smuls și târât prin noroi.  Ca urmare ambasadorul a fost rechemat, iar pașa a fost demis din funcție.  În 1847, când băieții noștri de la „casa fraților” au legat în joacă o batistă pe un băț, vecinii alarmați ne-au cerut să dăm imediat jos „stegulețul”, ca să nu fie scandal.  După război fanatismul religios musulman a mai slăbit și pe toate consulatele străine flutură drapele. 

Tot așa și cu crucea: înaintea căderii Sevastopolului nu se vedea nicăieri vreo cruce.  La vestea victoriei, conducerea orașului a organizat iluminații festive.  Grecii au pus pe cupola Bisericii Sfântului Mormânt o cruce decorată cu lămpi.  Crucea nu a fost dată jos și în curând celelalte biserici i-au urmat exemplul.  Numai biserica anglicană a rămas fără cruce, în schimb cea rusească are chiar șapte!

Turcii susțineau că pe teritoriul lor nu trebuie să existe case de rugăciune ale ghiaurilor, dar cum îndurarea este o virtute musulmană,  ei au acceptat ca bisericile existente să funcționeze în continuare.  Acum 50 de ani guvernul britanic a avut mari dificultăți să obțină permisiunea de a ridica o biserică la Ierusalim, și aceasta numai ca o „capelă particulară” a reședinței consulului, așa că reședința a trebuit mutată lângă biserică.  Sub același pretext s-au construit și bisericile de la Nazaret, Betleem…  Sultanul i-a dat în dar lui Napoleon al III-lea o biserică din vremea cruciadelor, care fusese folosită ca moschee.  Guvernul francez a restaurat-o și a a întemeiat alături o mănăstire și o școală.

Și clopotele erau interzise.  La începutul anilor 1850 am supravegheat personal turnarea unui clopot modest, de nici 5 kg, pentru școala din Nablus.  Abia a început să sune și musulmanii furioși au atacat școala, au smuls clopotul și l-au făcut țăndări.  Am revenit la Nablus după 20 de ani și am fost cuprins de bucurie auzind clopotul noii mănăstiri.  Până în 1854 la Ierusalim se auzea numai din când în când sunetul unui clopoțel de argint din Biserica Sfântului Mormânt.  În anul acela am adus de la Triest un clopot de vreo 15 kg, care aparținuse unui vapor.  El a fost ridicat lângă biserica anglicană, iar sunetul lui se aude la fiecare slujbă religioasă.  Alte biserici ne-au urmat exemplul și nu numai la Ierusalim, ci și în alte orașe.  Rușii au adus și clopote mari.  Cel mai mare se află în turnul de pe Muntele Măslinilor și sunetele lui se aud până departe.  În zilele noastre la Ierusalim sunetele de clopot nu mai sunt o raritate, dar toaca a amuțit aproape complet, numai abisinienii o mai bat. 

Ceasuri în locurile publice tot nu existau.  Muezinul, care chema credincioșii la rugăciune de cinci ori pe zi, ținea loc de ceas. Pentru a stabili când trebuia schimbată garda, soldații foloseau clepsidre.  Ceasuri solare se cunoșteau încă din timpurile biblice: Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se coborâse pe cadranul soarelui lui Ahaz. (2Reg. 20: 11).  Și eu am mai apucat să văd un ceas solar pe Muntele Templului, dar indicatorul era rupt.  Primul ceas public a fost făcut în anii 1860, la mănăstirea Sfintei Cruci, sub îndrumarea un preot grec.  Ce sunet plăcut pentru urechile unui european, când vântul de vest aducea bătăile ceasului!  În 1868 bătea deja un ceas mult mai apropiat de cetate, cel de pe școala germană Talitha Kumi.  În 1870 împăratul Franz Joseph a poruncit să se aducă un ceas în căminul austriac din cetate, în amintirea vizitei sale din anul precedent.  El are arătătoare duble, indicând ora atât după sistemul arăbesc, cât și după cel european, dar din păcate el nu are clopot.  

La început ora era vestită doar de clopoțelul școlii de băieți a misiunii anglicane, dar acesta era prea slab.  Problema a fost rezolvată abia odată cu instalarea ceasului cu clopote din turnul mănăstirii franciscane Sf. Salvator. 

Între timp au apărut ceasuri cu clopote și în alte părți, de exemplu în clădirea orfelinatului sirian.  Numai biserica rusească deocamdată încă nu are ceas.

La Ierusalim funcționau încă din vremuri vechi câteva școli musulmane; prima școală europeană a fost întemeiată în 1847 de misionarii din „casa fraților”.  În curând episcopul anglican a înființat încă câteva, întâi la Ierusalim, mai târziu și în alte orașe.  Aceasta a trezit zelul celorlalte confesiuni, care au deschis și ei școli în mănăstirile lor.  La început erau doar școli elementare, cu timpul au apărut și cele secundare.  S-au deschis și școli de învățători: întâi cea catolică la Beit Jala, apoi cea greacă la Mănăstirea Sfintei Cruci și cea armeană din cartierul armean al cetății.  Abia atunci au deschis și autoritățile otomane o școală secundară lângă Biserica Sfântului Mormânt, iar când aceasta a devenit neîncăpătoare, au ridicat o clădire nouă și foarte frumoasă în locul fostei mănăstiri Maria Magdalena.  În ultimii zece ani turcii au deschis școli și în sate și au interzis musulmailor să-și trimită copiii în școli creștine.  În orașele mai mari au apărut chiar școli de fete.  Pentru fete legile sunt mai puțin stricte și unele continuă să învețe franceză, pian și lucru de mână în școli creștine.  În cartea sa „Spre Ierusalim”, din 1856, Dr Fränkel relatează că evreii nu aveau școli și când a deschis el una sub auspiciile împăratului Austriei, evreii au refuzat să-și trimită copiii.  De atunci s-au deschis multe școli evreiești, una dintre cele mai importante fiind „Alliance Israélite Universelle”.

Dezvoltarea prodigioasă din ultima jumătate de veac pare să indice o anumită toleranță din partea musulmanilor, dar asta nu înseamnă că fanatismul lor nu ar putea izbucni din nou.  Înainte de a veni ni s-a spus că dacă voiam să ne stabilim la Ierusalim trebuia să purtăm haine orientale, să descălecăm la poarta orașului și să mergem pe jos ca localnicii.  Când am ajuns aici, aceste legi nu mai erau valabile, dar încă nici atunci nu avem voie să trecem printr-un cimitir musulman.  Multă vreme europenii au mai purtat fesuri, pentru că pălăriile puteau să-i ofenseze pe localnici.  Chiar în zilele noastre dacă un creștin intră în slujba stăpânirii otomane, este de dorit să poarte fes.  Creștinilor le era interzis să intre în moschei.  În zilele noastre este permis cu ocazii speciale.  Chiar și Muntele Templului a devenit accesibil creștinilor în ultimii 30 de ani.  În 1849 prințesa Marianne de Olanda a dorit să viziteze Muntele Templului și pașa i-a permis numai cu condiția să se deghizeze în arăboaică – prințesa a renunțat.  Primul creștin care a putut intra a fost Ducele de Brabant, actualul rege al Belgiei.  În zilele noastre aproape orice călător vizitează Muntele Templului, pelerinii ruși sunt aduși cu gămada.

Din scăderea fanatismului musulmanilor nu trebuie însă să tragem concluzia că ei au devenit nepăsători la problemele religioase, din contră!  Moscheile și locurile de pelerinaj au fost restaurate.  S-au construit moschei chiar și în satele cele mai neînsemnate și în multe locuri au apărut minarete.  Ani de-a rândul s-a lucrat la renovarea Muntelui Templului.  Aceeași dezvoltare se poate constata și la așezămintele religioase creștine.

Traducere şi adaptare Hava Oren