Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (II)

după Conrad Schick

Prima parte a acestei scrieri o găsiţi la aici

https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi/

5. Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc.  Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori.  (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.)  Cel mai mult a crescut numărul evreilor.  S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc.  Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune.  S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile.

Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației.  Chiar dacă ei nu stau mult, în locul lor vin alții.  Demnă de menționat este o categorie din care se găsesc întotdeauna câțiva.  Sunt oameni extrem de pioși care vin la Ierusalim și de emoție își pierd mințile.  Unii își revin cu timpul și pleacă acasă, alții nu.  Am cunoscut mulți care au murit aici, atât bărbați cât și femei.

Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație.  Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea.  Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. 

Există și migrație de la țară la oraș.  Ca urmare orașele au crescut, mai ales cele care au o prezență creștină: Jaffa, Haifa, Nazaret, Nablus, Betleem ș.a., în timp ce la Hebron, Gaza, Ramle ș.a. acest fenomen s-a resimțit mai puțin.  În orașe se văd multe case noi, pe când la țară aproape deloc.

Odată cu restricțiile politice din Rusia au apărut colonii evreiești în diferite părți ale țării.  Ele se dezvoltă cu sprijinul baronului Rothschild, în timp ce colonia înemeiată de misionarii evanghelici la Artuf a fost abandonată, conducerea ei trecând în mâini evreiești.  Imigranții au devenit cetățeni otomani, dar unii evrei din Rusia, Germania, Austria și America și-au păstrat și cetățenia anterioară, trăind sub egida consulilor respectivi.

Ca putere ocrotitoare a catolicilor din Orient, Franța avea demult un consul în Țara Sfântă.  El își avea reședința la Sidon (în Liban) și de sărbători venea la Ierusalim.  În 1841, când Prusia și Anglia au înființat împreună episcopia evanghelică a Ierusalimului, cele două state au trimis câte un consul la Ierusalim.  Atunci și consulul francez s-a mutat la Ierusalim.  Aceasta era situația în 1846, când am venit eu.  Cu timpul numărul consulilor a crescut. Toate națiunile care îi trimit sunt însuflețite de zel misionar.  Ele cumpără terenuri, construiesc școli, spitale și biserici și întrețin preoți și misionari.

6. Viața economică și comerțul

Ierusalimul se află departe de marile drumuri comerciale, nu are ieșire la mare, apă este numai ce cade din cer – deci lipsesc condițiile pentru dezvoltarea unui oraș mare.  Hrana a fost dintotdeauna adusă din afară.  Israeliții plăteau zeciuiala pentru întreținerea Templului și biruri pentru rege și curtea lui:  Avea Solomon doisprezece ispravnici peste tot Israelul, care aduceau alimente pentru rege și casa lui… (1Reg. 4: 7)  Ierusalimul nu a fost niciodată un centru de afaceri, el este și va rămâne un oraș al spiritualității și al credinței.  Până astăzi întreaga existență a orașului se bazează pe sprijin din afară.  Dacă vin mai puțini pelerini, e criză: se vinde mai puțin, se câștigă mai puțin.  Întreaga administrație trăiește de pe urma străinilor, la fel și bisericile, mănăstirile, școlile și spitalele.

Ceea ce nu înseamnă că lumea se roagă toată ziua, din contră!  Sunt negustori, meșteșugari, chiar mașini cu abur.  Acum 50 de ani erau doar câteva prăvălii; cea mai mare parte a activității comerciale se desfășura în bazar.  Tot acolo funcționau și diverse ateliere.  De atunci numărul magazinelor a crescut foarte mult.  Negustorii sunt musulmani, evrei, dar și mulți creștini, în special germani.  Pe vremuri lipseau lucruri elementare: materiale de construcție, unelte, cuie, șuruburi, sârmă, cherestea.  Un an am căutat în zadar o tocilă!  În zilele noastre se găsește practic orice, chiar și obiecte de lux.

De firme nu era nevoie – dughenele, de numai doi-trei metri adâncime, erau deschise spre stradă și se vedea tot ce era înăuntru; noaptea se închideau cu obloane de lemn.  Pravăliile din bazar au rămas la fel ca pe vremuri, dar cele noi sunt făcute după moda europeană, au chiar vitrine.

Dugheană din bazar

Chiar dacă Ierusalimul nu este un oraș industrial, totuși există o oarecare industrie.  Acum 50 de ani funcționau mai multe fabrici de săpun, care exportau mai ales în Egipt.  Cu timpul ele s-au închis din cauza concurenței europene, iar clădirile au fost transformate în mori sau în prese pentru ulei de susan sau de măsline.

La venirea mea existau câteva olării, care produceau vase, ghivece de flori, dar și cărămizi, olane și țevi de apă.  Cel mai mare era atelierul din ruinele mănăstirii Maria Magdalena, unde se înalță acum școala musulmană.  Olăriile au dispărut una după alta, tot datorită concurenței europene.  Dl. Schneller a deschis una în Orfelinatul Sirian – ea nu aduce câștig, rostul ei este mai ales să dea o ocupație copiilor și tinerilor.  Pe la 1800 a început producția plăcilor de faianță care împodobesc Cupola Stâncii.  Eu am mai apucat să văd atelierul, care se afla lângă Poarta Aurie, dar el s-a închis demult.

Sunt și câteva țesătorii.  Acum vreo 30 de ani Sir Moses Montefiore a încercat să înființeze un atelier de tors și țesut lână, pentru a da o ocupație evreilor săraci, dar a eșuat.

Alte ateliere importante sunt tâmplăriile.  La început făceau mai ales tocuri de uși și de ferestre, pereți de scânduri, taburete.  Azi se confecționează mobilier elegant din lemn de măslin.  

Jilțuri din lemn de măslin confecționate în atelierul de tâmplărie al școlii de meserii conduse de Conrad Schick

Strungarii de pe vremuri făceau numai țevi de pipă: țineau obiectul cu degetele de la picioare și îl învârteau cu mâna.  Azi se lucrează la strunguri adevărate.  Există și cioplitori în lemn, zugravi, pictori, poleitori, stucatori.  Cei mai mulți sunt europeni, creștini și mai ales evrei, dar de la o vreme și localnicii încep să deprindă aceste meșteșuguri.

Fierarii erau mai ales țigani, cu instalații primitive, potrivite vieții nomade.  Nicovala stătea direct pe pământ, vatra era încropită din pietre, femeia sufla în foc cu un burduf de piele de capră și fierarul lucra șezând pe pământul gol.  Ca unelte avea doar un clește și vreo două ciocane, așa că făcea numai lucrări simple.  Azi există multe fierării unde lucrează mai ales creștini, dar și evrei.  Ele au utilaj modern și produc zăbrele, balustrade…  Multe produse din fier sunt importate.

O poartă de fier forjat din cartierul Geula. Inscripția: De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! (Ps. 137: 5)

Cizmarii de odinioară făceau numai papuci orientali, roșii de purtat pe stradă și galbeni pentru acasă.  Pantofi adevărați, cu talpă solidă, erau făcuți numai de cizmari europeni.  Cu toate că există mulți meșteri, evrei și creștini, încălțămintea este în mare măsură importată.  La fel și cu croitorii.  Chiar și moda a ajuns în Orașul Sfânt și este urmată nu numai de europeni, ci și de tot mai mulți orientali.  Mai demult atât bărbații cât și femeile purtau fesuri roșii.  Imigranții și-au adus cu ei pălăriile din țările lor de baștină.  Evreii ruși și-au păstrat căciulile de blană și le poartă chiar în toiul verii.  Deci se găsește de lucru pentru pălărieri și modiste, ca și pentru tapiseri și șelari.

Ceasornicarii sunt destul de slab reprezentați și fac numai reparații.  Localnicii nu au ceasuri, numai străinii.  Primele ceasuri de perete le-am făcut noi, la „casa fraților”.

Zidarii și pietrarii au mult de lucru.  La venirea mea, acestea încă nu erau meșteșuguri propriu-zise – când Ibrahim Pașa a construit o cazarmă, a adunat la întâmplare bărbați vânjoși din bazar.  În 1845, când s-a construit biserica anglicană, s-au adus zidari și pietrari din Malta, care i-au învățat meserie pe localnici, iar acum ei s-au deprins să folosească nivela cu apă și firul cu plumb și fac clădiri frumoase.  Ba sunt chiar mai pricepuți ca europenii, se descurcă fără schele și cu foarte puțină cherestea.  Și printre evreii yemeniți se află zidari.  La carierele de piatră oamenii își pregătesc singuri praful de pușcă, cel de import fiind prea scump.

Măcelari și brutari sunt de când lumea.  Majoritatea măcelarilor sunt musulmani, dar sunt și evrei, din cauza regulilor rabinice legate de sacrificarea animalelor.  Au apărut și câțiva măcelari germani.  Rolul brutarilor nu este numai de a pregăti lipiile arăbești, pita, ci mai ales de a coace contra cost aluatul clienților.  Pâinea europeană a apărut abia odată cu întemeierea coloniei germane.  Există și un mare număr de cofetării unde se prepară dulciuri și prăjituri necunoscute în Europa.

Dărăcitorii, mai ales evrei spanioli, pregătesc lâna pentru saltele, plăpumi sau divane.  Aici nu s-a schimbat aproape nimic, numai prețurile au crescut.

O profesie la fel de cinstită ca oricare alta este cerșitul.  Datul de pomană este considerat o virtute, deci sunt și cerșetori profesioniști.  Numai că nu poți da pomeni tuturor, iar cei care nu au primit se țin după tine până le dai ceva, ori îi alungi cu bâta!  În ochii lor fiecare străin este un bogătaș, altfel cum ar fi călătorit până aici?  În 50 de ani nu s-a schimbat nimic.  Poliția nu se amestecă, pentru că ar contraveni legilor Koranului – de fapt și creștinismul propovăduiește ajutorarea săracilor.  Mai demult leproșii ședeau pe marginea drumului și cerșeau; astăzi numărul lor a scăzut odată cu întemeierea azilului Jesushilfe.  Și autoritățile otomane au construit un azil și leproșii sunt mult mai bine îngrijiți ca înainte.

Sistemul financiar era groaznic și în mare măsură a rămas așa până azi.  Se folosesc diverse tipuri de monede, turcești și străine. Erau perioade în care se foloseau numai guldeni austrieci, alteori ruble rusești, napoleoni, sau sovereigns britanici…  Printre ele mai apăreau și monede turcești.  Bineînțeles că zarafii influențau piața.  Dar apariția sau dispariția unor monede putea fi legată și de evenimente din Europa. 

Cursul monedelor poate să urce sau să scadă brusc cu până la 50% și variază de la un loc la altul.  La venirea mea napoleonul de aur era 87 de piaștri, dar la Jaffa valora 90. Beșlic-ul, moneda de 5 piaștri, era 6, a scăzut la 2,5 și în ultimii ani valorează 3 piaștri!  Iar medgidia, moneda de argint de 20 de piaștri, valorează până la 23, dar dacă o dai ca impozit, ți-o socotește numai 19!  Întotdeauna lipsește mărunțișul, nimeni nu-ți schimbă bani decât cu plată, astfel că ești obligat să-ți „cumperi” banii mărunți.

Acum 50 de ani erau în circulație galbeni turcești care trebuiau cântăriți pe niște balanțe de buzunar.  Ei au fost înlocuiți mai târziu cu lire de greutate fixă.  Numai că în uz curent sunt de obicei monede de aur străine.  Monedele mici s-au devalorizat mult, cele de cupru până la 75%, așa încât este nevoie de mai multe monede pentru aceeași sumă, ceea ce este destul de incomod.  Colonia germană a pus în circulație bani de hârtie.  Deocamdată ei sunt folosiți mai mult de europeni, dar încep să fie acceptați și de salariații lor arabi.

Cât despre măsuri și greutăți, domnește acceași dezordine.  Există trei feluri de coți: cotul zidarilor, folosit în construcții și în măsurători de terenuri, cotul oficial sau Stambule și cotul „obișnuit”, cu care se cumpără țesăturile în bazar.  Greutățile sunt ocaua (cca. 1 kg), rottl (cca. 3 kg) și kontar (cca. 300 kg).  Greutatea depinde de obiectul cântărit: alimente se cântăresc safie (netto), iar cărbuni sau var se cântăresc djeride (brutto), cu un adaus de 20%, astfel că un kontar nu este 300 de ocale, ci 360!  Oficial s-a introdus metrul și kilogramul, dar va mai dura mult până ce oamenii se vor obișnui.

7. Hrana

Acum 50 de ani și încă mult timp după aceea aproape fiecare familie cumpăra grâu și îl măcina într-o râșniță de mână, sau îl dădeau la una din puținele mori trase de cai. 

Râșniță de mână

Aluatul era frământat în casă și lipiile erau date brutarului la copt – dar în bazar se găseau și lipii gata făcute.  Așa ne-am descurcat și noi la început.  Primii care au început să facă pâine europeană au fost evreii polonezi.  Cererea nu lipsea, mai ales că erau tot mai mulți europeni.  Dar o pâine de calitate a apărut abia odată cu imigrația germană.  Și grecii au reușit destul de bine.

În afară de pâine, alimentele de bază sunt orezul și carnea.  Se găsesc și felurite zarzavaturi, dar europenii trebuie să învețe să le prepare și să se obișnuiască cu gustul lor.  Din Europa s-au introdus salată, napi, cartofi, fasole.  De altfel se importă și alte alimente, mai ales conserve.  La început era o adevărată problemă ce să se dea de mâncare bolnavilor.  Îmi amintesc de o femeie bolnavă care nu voia să mănânce nimic.  Într-o zi am găsit într-o prăvălie cașcaval șvaițer și i-a plăcut atât de mult că s-a însănătoșit!  Numai cei care au fost în asemenea situație o pot înțelege!

Nici cu băutura nu e mai simplu.  Struguri cresc din abundență, dar nu se fac vinuri, pentru că este interzis de Koran.  Abia în ultimii ani au apărut vinuri produse de creștini la Betleem, de evrei la Ierusalim și apoi de mănăstiri.  Dar va mai trece multă vreme până vor învăța să facă vinuri bune.  La început se găsea numai bere de import, la prețuri astronomice.  Primele încercări de producție locală, prin anii 1860, au eșuat pentru că nu era gheață și nici pivnițe reci.  În ultimii 10-20 de ani se găsește bere europeană la prețuri ceva mai accesibile.  În schimb printre creștini și evrei s-au răspândit băuturile alcoolice.  Evreii polonezi au fost primii care au distilat țuica, iar grecii au deschis o mulțime de cârciumi.  Și în cafenele, unde odinioară se bea numai cafea și se fuma, acum se servesc băuturi spirtoase.  Autoritățile au încercat să limiteze consumul de alcool, dar fără prea mult succes.  S-au impus taxe pe alcool și s-a interzis deschiderea unei cârciumi la mai puțin de 100 de coți de un locaș de rugăciune.

Și mai rea este situația cu hașișul.  (De fapt cuvântul înseamnă „iarbă”.)  În ultimii 50 de ani s-a răspândit și fumatul de opiu, mai ales printre tinerii musulmani.

8. Aprovizionarea cu apă

În Ierusalim singura sursă de apă este ploaia, așa a fost de când lumea.  În antichitate s-au construit rezervoare care păstrau apa de ploaie pentru anotimpul secetos.  La venirea mea acestea căzuseră în paragină și vara era criză de apă.  Sacagiii aduceau apă cu măgarii din bazinul Șiloah sau de la izvorul Bir Ayub, în afara orașului, și umblau pe străzi, strigând: Mayye, mayye! (apă) sau Ayubie! (apă de la Bir Ayub).  Aceste strigăte nu se mai aud.  În anii obișnuiți nu mai e criză de apă, cu toate că populația a crescut.  Instalațiile din antichitate au fost reparate și s-au făcut rezervoare noi.  Au existat și proiecte de a aduce la Ierusalim apă de izvor, dar deocamdată nu s-a făcut nimic, pentru că e prea scump.  Oricum fiecare casă își are propriul rezervor, de unde apa este scoasă cu căldarea. Unele case au instalat pompe, dar ele aduc apa murdară de la fund.  Mai mult, căldările agită apa, care în felul acesta rămâne proaspătă, dar într-un rezervor cu pompă, apa devine repede sălcie.

Anotimpul ploios este iarna, dar începutul și sfârșitul ploilor este variabil.  Un lucru e sigur: vara nu plouă niciodată.

9. Doctori, farmaciști și cimitire

În urmă cu 50 de ani la Ierusalim încă nu erau doctori cu diplome universitare, arta tămăduirii se transmitea din tată în fiu.  După câte știu eu, primii au fost Dr. Macgown, venit în 1842 împreună cu misiunea anglicană și un israelit, Dr. Fränkel, trimis de Sir Moses Montefiore.  Amândoi au întemeiat spitale: cel al Dr. Fränkel s-a închis, dar cel anglican funcționează până astăzi.

Spitalul anglican din Ierusalim

Mai târziu s-au adăugat câțiva medici militari.  În zilele noastre fiecare națiune, inclusiv turcii, are câte un spital.  Chiar și leproșii sunt ajutați.  Azilul lor, Jesushilfe, merită văzut!  Pentru a contracara influența creștină, turcii le-au ridicat și ei un azil la Bir Ayub.  Alături de doctorii cu studii continuă să lucreze tot felul de vraci, printre care și femei.

Și în aprovizionarea cu medicamente au apărut schimbări.  Nu se mai pot cumpăra leacuri în bazar după plac, sau după sfaturile vreunei babe.  La fel ca doctorii, farmaciștii trebuie să aibă și ei o diplomă.  În primii ani ai șederii mele la Ierusalim nu erau decât farmaciile celor două spitale.  Acum pe lângă farmaciile din spitale există și câteva în oraș, numai că acolo medicamentele trebuiesc plătite, pe când la spitale ele sunt de obicei gratuite.

Ar fi prea lung să descriu aici toate spitalele, aș vrea să menționez doar că cel german ocupă un loc de frunte, fiind condus de surori evanghelice (diaconese) din Germania.

Se înțelege că în ciuda tuturor progreselor medicinei, moartea continuă să secere, de aceea trebuie să spun câteva cuvinte și despre înmormântări și cimitire.  Din cauza climei calde, înmormîntările se fac foarte repede, uneori chiar în aceeași zi.  Mai demult cadavrul învelit într-un giulgiu era dus la groapă pe o targă.  Obiceiul folosirii sicrielor a fost adus de europeni.  El devine tot mai răspândit, dar capacul rămâne deschis până în ultima clipă, pentru ca cei dragi să-și ia rămas bun.

Cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor, care coboară în valea Kidron

Există trei cimitire musulmane, cel evreiesc este în valea Kidron, iar cel creștin pe Muntele Sion, parcelele diferitelor confesiuni fiind despărțite de ziduri.  Acum cimitirul e îngrădit, dar multă vreme el era deschis, oameni și animale puteau intra liber.  Monumentele funerare, câte erau, erau distruse.  Consulii care aveau acolo rude au cerut ca cimitirele să fie îngrădite și după multe eforturi cererea lor a fost îndeplinită.  Treptat încep să apară ziduri și în jurul cimitirelor musulmane.

(Va urma)

Traducerea şi adaptarea Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Eva Grosz commented on May 1, 2020 Reply

    Foarte interesant .

  • Tiberiu Ezri commented on May 1, 2020 Reply

    Interesant, ca de obicei.

  • Andrea Ghiţă commented on April 30, 2020 Reply

    Pentru mine, descrierea făcută de către Conrad Schick Ierusalimului de la cumpăna veacurilor 19 şi 20, excelent tradusă de Hava Oren, îmi pare un ghid preţios de istorie modernă pe care o poţi descoperi dacă ştii să cauţi în Ierusalimul contemporan.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *