după Conrad Schick

1. Drumul spre Ierusalim

Am plecat din Basel împreună cu Ferdinand Palmer în 6 septembrie 1846 și în șapte zile am ajuns la Triest, trecând prin pasul Gotthard, prin Milano și prin Veneția.  Acolo am așteptat două săptămâni, pentru că un vapor cu legătură spre Beirut pleca doar o dată pe lună.  În zilele noastre este un vapor în fiecare săptămână.  La plecare marea era calmă, dar în zilele următoare ne-a prins o furtună teribilă.  Valurile se revărsau peste punte.  Nu ne rămânea decât să ne rugăm ca să scăpăm cu viață.  De atunci am parcurs de mai multe ori acest drum, dar așa o furtună n-am mai pomenit!  Am coborât la Smyrna și abia după zece zile am găsit un vapor care pleca la Alexandria, prin Chios, Rodos, Cipru și Beirut.  În dimineața celei de a cincea zi am zărit vârfurile înzăpezite ale Munților Libanului și orașul Beirut.  Aveam emoții, oare cum ne vom descurca, doar nu știam limba.  Dar Domnul ne-a ajutat și în aceeași seară ne aflam deja cu toate bagajele la bordul unei corăbii cu pânze care pleca spre Jaffa.  Drumul a durat patru zile, dar până ce corabia a intrat în port și până am debarcat ni s-a părut o veșnicie.

La Jaffa am ajuns la mănăstirea catolică, unde am fost primiți ca pelerini.  Nu ne puteam continua drumul singuri, trebuia să așteptăm o caravană.  Între timp am vizitat Jaffa și împrejurimile.

Eram în sfârșit în Țara Sfântă, dar totul în jur părea străin, ciudat.  Poezia pălea în fața realității.  În casa lui Simon Tăbăcarul am pășit pe urmele Noului Testament, cu Iona pe urmele Vechiului Testament, iar la stânca Andromedei pe urmele păgânilor.  Mai nou se poate vizita și mormântul Tabitei, care a fost dat uitării în timpul stăpânirii musulmane.

Orașul mă interesa foarte mult.  Pe atunci era o cetate cu ziduri duble, șanțuri de apărare, turnuri…  Porți avea numai două: una spre mare și una spre interiorul țării.  Cea din urmă era triplă, adică erau trei porți înșirate într-un fel de zigzag.  Între ele se aflau bănci de piatră pe care stăteau vameși, ofițeri, soldați și tot felul de oameni – era locul obișnuit de adunare.  În zilele noastre fortificațiile au dispărut, șanțurile au fost umplute și în locul lor s-au construit case. Nici în cetate nu mai sunt locuri virane. 

Dincolo de șanțul de apărare începea un vast deșert în mijlocul căruia se aflau câteva livezi.  Ele erau irigate artificial, cu niște dispozitive trase de catâri.  Oriunde săpai o fântână găseai apă.  Gardurile erau din cactuși sau alte plante țepoase.  Toate acestea apar și în descrierea făcută de Hasselquist acum 145 de ani. La venirea noastră, la fel ca acum, în aceste livezi creșteau lămâi și portocali.  Dar Hasselquist, care era naturalist și a descris arborii din Țara Sfântă, nu pomenește nici de lămâi, nici de portocali, se pare că atunci încă nu existau.  Printre livezi se vedea pe ici-pe colo câte o casă.  În ultimii 50 de ani suprafața livezilor s-a înzecit, a crescut și numărul caselor, atât în cetate cât și în afara ei, unde s-au ridicat cartiere întregi și numeroase sate.  Moscheea a primit un minaret, biserica a primit un turn, iar în folosul navigației s-a construit un far.  Au apărut biserici, magazine, bazaruri, hoteluri, ba chiar hornuri de fabrici.

Circulația, comerțul și navigația au sporit în aceeași măsură.  Acum 50 de ani în portul Jaffa veneau numai nave mici cu pânze.  Navele mai mari trebuiau să arunce ancora în larg.  Abia vreo zece ani mai târziu au apărut și vapoare cu abur.  Primul serviciu regulat a fost cel austriac.  În zilele noastre vapoarele sosesc aproape zilnic, uneori și două pe zi.  O dată am numărat chiar o duzină – era în sezonul de export al portocalelor.  Din păcate iarna, pe furtună, valurile distrug debarcaderele și alte structuri de pe țărm.

Și pe uscat sunt schimbări.  Paralel cu țărmul se află un șir de coline și în iernile ploioase îndărătul lor apăreau mlaștini întinse, pentru că apa ploilor nu se putea scurge în mare.  Din cauza aceasta drumul spre Ierusalim era adesea blocat.  În ultima vreme s-au săpat canale și chiar dacă se mai formează mlaștini, acestea sunt mici și dispar repede.

Odată cu numărul tot mai mare de pelerini s-au înmulțit și hanurile și hotelurile, astfel încât străinii nu mai rămân fără adăpost, așa cum am pățit eu în 1848, când am fost la Jaffa cu treburi.  Mănăstirile primeau numai pelerini, nu oameni stabiliți în țară.  Simon Tăbăcarul, care să-mi dea adăpost, nu mai exista.  Noroc că un negustor de pături pentru cai m-a lăsat să dorm pe ele, iar de mâncare mi-am luat din bazar.  În 1854 a apărut o familie de evrei care închiria străinilor o cameră sărăcăcioasă.  Acum există numeroase hanuri, cârciumi și hoteluri.  Și mănăstirilor li s-a cerut să-și deschidă porțile oricărui călător care plătește.

Mă întorc acum la călătoria noastră din 1846.  După câteva zile de așteptare ne-am alăturat unei caravane de pelerini greci.  Urcușul spre Ierusalim a fost dintotdeauna greu și periculos; chiar pe vremea cruciaților pelerinii mergeau numai cu escortă militară.  Drumul se făcea călare, pe cai sau măgari, iar bagajele erau transportate pe catâri.

Am ajuns la Ramle pe la prânz, așa că am avut destul timp să vizităm orașul.  Ne-am urcat și în turnul de unde se vede o bună parte a Țării Sfinte. 

Pelerinii au înnoptat la mănăstirea greacă, iar pe noi rândașul ne-a dus la mănăstirea catolică.  El ne-a luat caii, zicând că ni-i aduce a doua zi înainte de plecare.  Puțin după miezul nopții omul a venit cu caii, dar fără bagajele noastre, ne-a spus să încălecăm și a început să mâne caii prin noapte.  Deodată s-a oprit, ne-a cerut să descălecăm și a dispărut cu caii.  Ne-am așezat pe o bancă de piatră.  În jurul nostru era liniște deplină, se auzea numai lătrat de câini în depărtare.  Eram îngrijorați și înghețam de frig.  Orele treceau…   Deodată am auzit vocea unui muezin și abia atunci ne-am dat seama că eram în curtea unei moschei.  Imediat s-a întors și omul nostru cu caii, am încălecat și el a mânat caii în galop preț de vreun sfert de ceas, până am ajuns din urmă caravana.  Se crăpa de ziuă, Domnul fie lăudat!

Și în călătoriile următoare înnoptatul la Ramle a fost complicat.  Dar de când s-a deschis drumul carosabil, drumul de la Jaffa la Ierusalim se face într-o singură zi și călătorii nu mai sunt nevoiți să înnopteze.  Iar acum Ramle are o gară și un hotel.

Bucuroși că în curând vom intra pe porțile Ierusalimului, am pornit spre munți.  Știam că drumul spre Sion trece prin pustii, dar la atâtea greutăți nu mă așteptasem!  Abia acum înțelegeam îndemnul din Isaia 62: 10: Croiţi drum, daţi pietrele la o parte! – drumul nu era decât albia uscată a unui pârâu!  Trebuia să ne cățărăm prin grohotișuri și pe stânci.  Și asta se chema Sultane, drumul împărătesc!  Drumurile proaste, care se mai găsesc și astăzi în multe părți ale țării, îl fac pe călător să simtă cu adevătat în orient.

M-a surprins lipsa totală a hanurilor și a satelor unde am fi putut găsi mâncare și apă.  Am văzut doar câteva ruine.  Abia când am trecut pe acolo cu alte ocazii mi-am dat seama că acelea erau de fapt satele!  De atunci satele au fost reclădite, se văd oameni și animalele lor.  M-a frapat cât de aride și de pietroase erau coastele munților.  Impresia vine și de la faptul că pe ele se află terase, pe care se practică agricultura.  De sus se văd suprafețele cultivate, dar din vale se văd numai zidurile de piatră ale teraselor. 

Cu vreo zece ani după venirea noastră autoritățile otomane au înălțat de-a lungul drumului turnuri de pază cu soldați și cai.  Eu am numărat șaisprezece: patru înainte de intrarea în Ierusalim, restul între Jaffa și poalele munților.  Ele erau așezate în așa fel încât din fiecare se vedea turnul vecin și se putea comunica prin semnale luminoase.  Pe cea mai mare parte a urcușului nu erau turnuri, securitatea era asigurată de șeicul din Abu Goș. 

Când s-a deschis drumul carosabil și au început să treacă numeroase căruțe, securitatea s-a îmbunătățit și turnurile au devenit inutile.  Astăzi ele sunt lăsate în paragină.

Acesta ar putea fi unul din turnurile de pază otomane.  Pare din sec. al XIX-lea și se află pe urcușul spre Ierusalim.  L-am fotografiat nu departe de șoseaua care duce spre spitalul Hadassah Ein Kerem.

Și în privința hanurilor situația s-a schimbat.  La început s-au construit de-a lungul drumului câteva „cafenele” – adăposturi făcute din piatră locală, fără mortar, acoperite cu crengi și cu pământ.  Aveau numai trei pereți, partea dinspre drum fiind deschisă.  Odată cu drumul carosabil s-au construit câteva hanuri cu două etaje – jos pentru animale și sus pentru oameni.  La fel ca drumul, hanurile aparțin stăpânirii, care le dă în arendă.  Ca urmare a concurenței un cetățean din Ierusalim a ridicat un hotel lângă Latrun, Hotelul Macabeilor, dar acesta nu a funcționat niciodată și a fost vândut.  Acum el adăpostește mănăstirea trapiștilor.

Cât despre mijloace de transport, la sosirea noastră și încă mult timp după aceea nu exista absolut nimic în toată țara, nici măcar o roabă!  În 1858, când s-a clădit căminul austriac pentru pelerini, s-a adus din Viena o căruță pentru transportul pietrei de construcție, dar ea nu a fost de niciun folos, pentru că nu erau drumuri.  In 1861 s-au livrat în Liban căruțe din Franța, folosite în construcția de drumuri, dar la Ierusalim încă nu existau.  Prima trăsură și-a adus-o pașa.  A netezit drumul până la vila lui din afara orașului, a spart pragul de piatră a uneia din porțile cetății, pentru ca roțile să poată trece, iar în oraș a pietruit strada care ducea la casa lui.  Coloniștii germani au fost primii care au introdus folosirea zilnică a vehiculelor cu roți.  Dar în scurt timp evreii și musulmanii au acaparat transporturile, prețurile au scăzut și germanii au părăsit treptat branșa.  Totuși au mai rămas câțiva; ei pot fi recunoscuți după caii lor mai bine întreținuți.

Să ne întoarcem așadar la călătoria noastră.  Pauzele erau puține și scurte.  Nu eram obișnuit să călăresc, șaua era incomodă, drumul prost – mi se părea că nu se mai termină.  Abia mă mai țineam în șa.  De fiecare dată când treceam o culme, după ea apărea încă una și peisajul era tot mai dezolant.  După cum scrie în Zaharia 7: 14  (Și i-am împrăștiat printre toate neamurile… Și țara a fost pustiită în urma lor…) mă așteptam să stăbat un pustiu, dar realitatea mi-a depășit orice așteptare.  Orașul Sfânt să fie într-o asemenea pustietate?  Cum de locuiau aici oameni?  Dar apoi, ca prin minune, printre stâncile golașe a apărut o grădină!  În fața noastră peisajul se lărgea, ajunsesem pe culme.  În jurul nostru răsunau strigăte: „El Kuds!” („Cel Sfânt”, numele arab al Ierusalimului).  În zare se vedea un zid cenușiu, într-un peisaj albicios, lipsit de orice copac și de orice plantă.  Să fie acesta vestitul Ierusalim?  M-a cuprins de un sentiment indescriptibil de singurătate.  Mă simțeam nu la capătul lumii, ci chiar în afara ei, pe o planetă nelocuită.  Numai tovarășii mei de drum îmi dovedeau că mai sunt printre oameni.  Deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății.  În afară de două pietre de mormânt nu se vedea nimic, nici case, nici arbori.  Dar eu nici nu aveam timp să mă uit în jur.  Trebuia să dau pinteni calului ca să nu rămân în urmă. 

Astăzi străinul care vine cu trenul este întâmpinat de o priveliște cu totul diferită, se văd case răspândite pe ici-pe colo, copaci, apoi colonia Templierilor…  Și pe drum lucrurile s-au schimbat.  Pustietatea stâncoasă a dispărut în mare parte, locul ei fiind luat de vii și livezi.  Înaintea porților cetății se văd casele cu acoperișuri de țiglă ale unui cartier nou.  Pe stânga se ridică turnulețul Orfelinatului Sirian. Pe dreapta, în vale, se vede mănăstirea greacă a Sfintei Cruci, apoi colonia evreilor din Yemen și după ele clădirile lungi ca niște cazărmi ale evreilor polonezi și ale celor spanioli.  În continuare se observă un minaret nou, lângă mormântul unui sfânt musulman, școala de fete, spitalul misiunii anglicane și alături noul spital municipal.  Acesta se află în punctul cel mai înalt, de unde pe vremuri drumeții zăreau pentru prima dată zidurile cetății.  Urmează pe dreapta instituția Talitha Kumi, pe stânga un mare spital și apoi clădirile mărețe ale rușilor, cu catedrala lor cu șapte cupole, precum și multe alte clădiri, de ambele părți ale drumului.  Deasupra întregului oraș tronează Muntele Măslinilor, cu multe case noi și mai ales cu turnul și cu satul A Tur.  Multe case noi au acoperișuri de țiglă adusă din Franța, așa încât călătorul se simte aproape ca acasă.

2. Începuturile activității misiunii evanghelice germane la Ierusalim

Întregul grup a tras la mănăstirea greacă, dar pe noi nu ne-au primit, trebuia să ne căutăm alt adăpost.  Prin mila Domnului, un trecător, văzându-ne descumpăniți, ne-a condus la o familie germană, care ne-a primit frumos.  Familia consta dintr-un bătrân cu soția lui și fiica lor cu soțul ei.  În afara lor mai erau la Ierusalim numai doi germani: consulul Prusiei și un meșteșugar.  Adică populația germană a orașului, cu noi cu tot, număra exact opt suflete!  Acum este o comunitate întreagă, cu biserică, școală și alte instituții. 

Bătrânul, originar din Prusia, a slujit mulți ani în armată și după ce a fost trimis la vatră, s-a stabilit cu familia la Ierusalim.  A doua zi tot el ne-a servit de ghid.  Ne-am dus cu scrisorile de recomandare la consul și la misionarii anglicani.  Toți păreau surprinși de venirea noastră, nu prea înțelegeau ce căutam acolo, ceea ce ne-a cam descurajat.  Și colac peste pupăză, în a treia zi am căzut la pat cu febră.  Eram cuprins de disperare și de dor de casă.  Chinina m-a lecuit, dar încă multă vreme am luptat cu îndoielile care mă rodeau.  Palmer nu avea asemenea probleme.  Dar eu citisem și auzisem multe despre Ierusalim și îmi formasem o imagine a orașului care era total ruptă de realitate, iar acum trebuia să mă obișnuiesc cu lumea care mă înconjura și care nu era câtuși de puțin romantică.  Se vedeau atât de puține porți și ferestre, încât străzile îmi apăreau ca niște coridoare mărginite de ziduri.  Casa în care ne-am mutat arăta ca o fortăreață, încăperile boltite erau ca niște beciuri și era frig…

După instrucțiunile primite trebuia să întemeiem o „casă a fraților”, în care să trăim împreună, celibatari, să ne gospodărim singuri, să trăim din ce agonisim și să propovăduim dreapta credință mai mult prin exemplul personal decât prin predici.  Multe lucruri ne-am adus de acasă, altele le-am cumpărat pe drum, așa că ne-am aranjat repede.  Bineînțeles că totul era simplu și modest.  În curând ni s-au alăturat din Basel încă doi frați: Baldensperger care să țină gospodăria și Müller care să conducă prăvălia de ceasuri.  Între timp am deschis o școală.  Foarte repede ni s-a dus vestea, primeam multe vizite, mai ales de la musulmani.  Începeau să se adeverească cuvintele psalmului 133: Ce plăcut şi ce bine este să locuiască fraţii împreună!  Numărul fraților continua să crească, așa că am închiriat o casă mai mare.

„Casa fraților” a fost ca o sămânță care a încolțit și a dat roade.  Școala pe care am deschis-o noi a devenit mai târziu Școala Diecezană, unde preda Palmer, din atelierul deschis de noi s-a format școala de meserii House of Industry a misiunii anglicane, pe care am condus-o eu.  Baldensperger s-a apucat de agricultură, Müller a devenit misionar la Betleem.  Tot oameni de-ai noștri au întemeiat firmele comerciale Frutiger și Duisberg, iar Schneller a întemeiat Orfelinatul Sirian.  Dar „casa fraților” nu mai există, membrii au părăsit-o unul după altul.

3. Comunicațiile

Călătoria noastră din 1846 a durat două luni – azi ea poate fi făcută în două săptămâni.  Când le-am scris celor din Basel că am ajuns cu bine, răspunsul a venit după vreo patru-cinci luni: ei se mirau că am ajuns atât de repede și de ușor!  Ierusalimul era considerat foarte îndepărtat și greu accesibil.  În zilele noastre concepțiile s-au schimbat.  Și poșta merge mai repede, se poate primi un răspuns în cinci săptămâni.  Pe atunci poșta turcească mergea numai o dată pe săptămână de la Ierusalim la Beirut.  Pentru a trimite o scrisoare în Europa, ea trebuia adresată unui localnic din Beirut, care să o ducă personal la un birou poștal european.  Scrisorile din Europa trebuiau și ele adresate unei persoane din Beirut, care să le predea la poșta turcească.  La Ierusalim scrisorile erau preluate de un poștaș analfabet, care le ducea prin cafenele și prin alte locuri unde se aduna lumea și fiecare putea să-și ia scrisoarea, dacă plătea taxa de opt piaștri.  În asemenea condiții este de mirare că scrisorile nu se pierdeau, dar acest lucru se întâmpla foarte rar.  Majoritatea oamenilor oricum nu știau să citească, ce să facă cu scrisorile altora?  Și încă pe bani!  De când Turcia a devenit membră a Uniunii Poștale Universale au apărut și la Ierusalim birouri poștale, ba se pot trimite chiar bani.

În zilele noastre a ajuns la Ierusalim și telegraful; firele sale străbat țara în mai multe direcții.  Primul birou de telegraf a fost instalat în 1866 chiar pe Muntele Templului.  Mai târziu a fost mutat într-un loc mai ușor accesibil, în vestul orașului de sus [în actualul cartier armean], unde a rămas până azi.  Telefon încă nu este, dar sunt convins că nu va mai trece mult până își va face și el apariția. 

Când am venit noi, porțile cetății se închideau la apusul soarelui și întreaga circulație se oprea.  Și în cetate totul era închis.  Străzile erau pustii și întunecoase, pe afară umblau numai câinii.  Cine ieșea din casă trebuia să poarte un felinar.  Cu toate că acum străzile sunt luminate, obligația de a purta felinar a rămas și cine este prins noaptea fără el, riscă să fie arestat.  Schimbările au început prin anii 1860.  Odată cu construcția coloniei rusești în afara zidurilor, Poarta Jaffa a rămas deschisă ceva mai târziu.  Pelerinii ruși, care doreau să se roage la Sfântul Mormânt la miezul nopții, au obținut ca Poarta Jaffa să rămână deschisă tot timpul. 

Pe măsură ce se dezvolta așezarea din afara zidurilor, circulația creștea.  Când Poarta Jaffa a devenit insuficientă, s-a deschis Poarta Nouă, în colțul de nord-vest al cetății.  Aceasta nici nu avea canaturi, trecerea era liberă.  În aceste condiții închiderea porților nu mai avea rost.  Ele mai slujeau doar ca loc de acțiune a vameșilor.  S-a adeverit viziunea lui Isaia: Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii lor cu alaiul lor. (Isa. 60: 11).  Circulația liberă a fost însă o pleașcă pentru hoți!  De aceea, acum vreo 25 de ani s-a introdus iluminația străzilor, la început cu opaițe, apoi cu lămpi cu petrol – până la lumina electrică mai e cale lungă.

Străzile din cetate erau foarte prost pietruite, pe ploaie erau pline de băltoace și de noroi  Negustorii și meșteșugarii își etalau mărfurile chiar pe străzi, care erau atât de înguste că nu era loc pentru două cămile încărcate.  În ultimii zece ani toate străzile au fost pietruite.  Dedesubt s-au curățat și s-au reparat canalele.  Mai mulți bărbați mătură zilnic străzile; acum nu mai găsești ca altădată hoituri de pisici sau câini, ba chiar de animale mai mari.  Mai erau și alte locuri urât mirositoare, ca tăbăcăriile și abatorul – niciodată nu am înțeles cum se putea trăi în vecinătatea lor!  Când s-a discutat despre mutarea lor în afara cetății, unii membri ai consiliului municipal s-au opus, zicând că așa a fost de când lumea.  Se spune că pașa le-ar răspuns: „Ei și?  Nici noi nu mai mergem cu Arca lui Noe, ci cu vaporul!”, după care ele au fost mutate, iar condițiile sanitare din oraș s-au îmbunătățit simțitor.

4. Construcțiile

Împreună cu aceste îmbunătățiri și modernizări a început și restaurarea diverselor ruine din oraș și din împrejurimi.  Locurile virane și grămezile de moloz au dispărut și s-a împlinit proorocirea lui Isaia: Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune, vei fi numit “Dregător de spărturi”, “Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit” (Isa. 58: 12).  Casele noi sunt solide.  Peste tot domnește o atmosferă de renaștere și de avânt.  Ar fi prea lung să enumăr tot ce s-a construit la Ierusalim în ultimii 50 de ani, aș vrea să fac doar câteva observații.  În primul rând cele mai multe proiecte au fost întreprinse, sau cel puțin inițiate și finanțate de străini, așa cum proorocește Isaia: Străinii îţi vor zidi zidurile, şi împăraţii lor îţi vor sluji (Isa. 60: 10).  În al doilea rând există un progres evident în felul de a construi; a apărut chiar un oarecare stil local.  Acum 50 de ani la Ierusalim încă nu existau geamuri.  Ferestrele aveau grile ușoare de lemn și obloane.  Grilele au dispărut aproape complet, lăsând locul geamurilor de sticlă. 

Podelele erau de obicei de pământ; în zilele noastre casele sunt podite cu lespezi sau cu gresie.  Până nu de mult se folosea piatra locală, mai nou se fac plăci artificiale în diferite culori, din nisip, pietriș și ciment.  Podelele ies mult mai frumoase și mai variate, la un preț accesibil.  Până acum vreo 15 ani toate încăperile erau boltite și pentru a susține bolțile era nevoie de pereți foarte groși.  De când se găsesc grinzi de lemn sau de metal, se fac tavanuri plate și acoperișuri de țiglă din Franța, ceea ce dă caselor un aspect european.

Sporul populației și mai ales situația sanitară au dus la apariția tot mai multor clădiri în afara zidurilor cetății.  Evreii au înființat societăți de construcție care clădesc locuințe ieftine pentru coreligionarii lor.  Ei au au ridicat clădiri lungi, ca niște cazărmi, cu multe locuințe de o singură cameră, uneori două, o bucătărie minusculă și o toaletă.  Apa vine din rezervoare comune.  Metoda e foarte economică, pentru fiecare locuință e nevoie numai de trei pereți, al patrulea aparținând locuinței vecine.  Dar ea are și dezavantaje, mai ales de ordin sanitar.  Săpăturile arheologice au arătat că acest mod de construcție era folosit încă din antichitate.  h

Piatra de construcție era adusă cu măgarii de dincolo de Muntele Măslinilor.  Era o piatră moale și ușor de prelucrat, dar nu prea rezistentă.  De când se folosesc explozibile în carierele de piatră, s-a trecut la întrebuințarea unei pietre mai tari.  Blocurile mai mari sunt transportate de cămile.

S-au făcut progrese și în aspectul caselor.  În casele vechi de obicei la intrare se află o scară întunecoasă, bucătăria și toaleta sunt una lângă alta, uneori chiar în aceeași încăpere.  După ce s-a construit Sanatoriul în 1863 pe un plan nou, acesta a fost mult imitat.  În casele moderne se intră într-un hol cu o scară largă spre etajul de sus.  De ambele părți ale holului se află două sau trei camere.  Ușile și ferestrele mari dau caselor noi un aspect impunător.

Sanatoriul, azi Școala Anglicană Internațională Aspectul orașului și al împrejurimilor sale s-a schimbat radical.  Un călător care nu a văzut Ierusalimul de 50 de ani nu ar mai recunoaște aproape nimic.  Orașul, care pe vremuri se ridica singuratic într-un deșert stâncos, este acum plin de viață.  Chiar și localnicii îl văd altfel.  Odinioară Muntele Măslinilor părea înalt, dar de când are în vârf turnul rusesc și e plin de case și de biserici, parcă a devenit mai modest.  Ne-am obișnuit cu alte dimensiuni și vedem muntele în comparație cu turnul, nu cu căsuțele vechi.  Dar peisajul care se deschide de acolo a rămas tot atât de încântător.

Episoadele următoare ale acestui articol pot fi accesate la adresele

https://baabel.ro/2020/04/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi-ii/

şi

https://baabel.ro/2020/05/ierusalimul-ieri-si-azi-schimbarile-din-ultimii-50-de-ani-asa-cum-le-am-trait-eu-insumi-iii/ )

traducere şi adaptare Hava Oren