Gabor Rostaș, de etnie rom, era un bărbat de 70 de ani, înalt și cu o mustață stufoasă. Era internat la Clinica de Boli Infecțioase cu o hepatită severă. În primele zile de boală, când pur și simplu zăcea în pat, nu au venit vizitatori. Pe măsură ce se ameliora, în salonul în care era internat se desfășura un du-te-vino al familiei: femei mai în vârstă, mai tinere și arătoase, precum și o puzderie de copiii, nu știu dacă erau nepoții sau copiii lui.

– Domnule doctor, mi s-a adresat într-o zi Gabor, vă rog să mă mutați în alt salon. Vecinul de cameră nu prea e mulțumit de mine. Cu asta sunt obișnuit, dar mai e și altă problemă, eu sunt fumător înrăit, nu pot să mă las de pacostea asta.

L-am mutat într-un salon cu balcon, unde putea fuma și l-am rugat să nu fumeze în cameră. S-a ținut de cuvânt și nu a fumat în salon. Peste câteva zile starea lui s-a agravat, a intrat în comă hepatică, din care puțini se mai reîntorc la viață. Primea perfuzii cu sânge, plasmă, etc. Surorile abia mai puteau să-i prindă o venă. Într-o zi m-au rugat să le ajut, poate reușesc eu să-i găsesc o venă accesibilă. L-am dezbrăcat de cămașa de pijama și cu tamponul cu spirt îi căutam vena. Pe brațul drept am reușit în sfârșit. Deodată am văzut un tatuaj. Era un număr de deținut din Auschwitz. Gabor a supraviețuit lagărului de concentrare, atunci va supraviețui și hepatitei, mi-am spus. Așa s-a și întâmplat, Gabor și-a revenit. La sfârșitul unei zile de lucru am luat un scaun, m-am așezat lângă patul lui și-am intrat în vorbă cu el.

– Ce vârstă aveai dumneata când ai fost internat la Auschwitz? – l-am întrebat.

– Douăzeci de ani, mi-a răspuns.

– Și familia?

– I-au luat pe toți, treizeci de persoane, printre care și tânăra mea soție, care avea atunci șaisprezece ani.

– Ce s-a întâmplat cu ei? – am întrebat.

– Numai eu am supraviețuit, toți ceilalți au fost exterminați în lagărul de concentrare.

– Care a fost viața dumitale după ce-ai revenit pe meleagurile natale? – l-am întrebat.

– M-am întors la Someșeni (localitate care azi aparține de Cluj), mi-a răspus Gabor. Am făcut cursurile de alfabetizare, m-am însurat de câteva ori și azi am opt feciori și două fete și cincizeci de nepoți. Încă de când eram în lagăr mi-am spus că dacă supraviețuiesc, o să mă răzbun pe naziști, care i-au ucis pe toți ai mei și o să aduc pe lume o sumedenie de romi. Azi familia Rostaș numără șaizeci și doi de membri!

Apoi Gabor m-a întrebat:

– Sunteți evreu? Ați avut și dumneavoastră membri de familie care au fost în lagăre de concentrare?

I-am povestit despre părinții mei care au trecut prin iadul lagărelor de concentrare, despre bunicii mei care au pierit în camerele de gazare. Am adăugat că mama mea avea un tatuaj de la Auschwitz pe brațul drept. Gabor m-a privit îndelung, plin de compasiune.

– Cu ce te-ai ocupat dumneata în toți acești ani? – l-am întrebat.

– De la o rudă mai îndepărtată a tatălui, care a scăpat cu viață din lagăr, am învățat să cânt la vioară, mi-a răspuns Rostaș. Împreună cu alți muzicieni am făcut o mică orchestră, cu care cântăm la nunți și la evenimente festive. Doi din feciorii mei au terminat conservatorul de muzică și cântă la orchestre simfonice din țară, ei sunt mândria mea. Nici cu ceilalți nu mi-e rușine. Unul e medic, fetele sunt profesoare la școală. Cred că răzbunarea mea personală împotriva naziștilor a reușit. Ce spuneți, domnule doctor?

– Cred că ai reușit într-adevăr, i-am răspuns.

Când s-a externat, familia lui numeroasă îl aștepta la poarta spitalului.

La două săptămâni de la externarea lui Gabor, portarul spitalului mi-a telefonat, rugăndu-mă să cobor împreună cu surorile la intrarea spitalului, pentru că o orchestră de romi ne așteptă și-au început de-acum să cânte.

– Precis e Gabor, le-am spus fetelor de pe secție și n-am greșit…

Pe trotuarul din fața spitalului era orchestra lui Gabor Rostaș, patru muzicieni cântau și dansau. O făceau cu atâta bucurie și patimă, încât mi-au făcut poftă și mie să joc cu ei. Era o zi de primăvară, plăcută și însorită. Strada din vecinătatea spitalului s-a umplut cu personal medical, vecini din casele înconjurătoare, trecători curioși. Până și autobuzul care trecea prin fața spitalului s-a oprit o clipă. Era ceva ireal și festiv în tot ce se petrecea pe strada Speranței. (Așa se numea strada pe care era spitalul de Boli Infecțioase.) Cine poate să afirme că nu a întâlnit romi fericiți?

Andrei Schwartz