Tatuajul

Gabor, de etnie rom, era un bărbat de 70 de ani, înalt și cu o mustață stufoasă. Era internat la Clinica de Boli Infecțioase cu o hepatită severă. În primele zile de boală, când pur și simplu zăcea în pat, nu au venit vizitatori. Pe măsură ce se ameliora, în salonul în care era internat se desfășura un du-te-vino al familiei: femei mai în vârstă, mai tinere și arătoase, precum și o puzderie de copiii, nu știu dacă erau nepoții sau copiii lui.

– Domnule doctor, mi s-a adresat într-o zi Gabor, vă rog să mă mutați în alt salon. Vecinul de cameră nu prea e mulțumit de mine. Cu asta sunt obișnuit, dar mai e și altă problemă, eu sunt fumător înrăit, nu pot să mă las de pacostea asta.

L-am mutat într-un salon cu balcon, unde putea fuma și l-am rugat să nu fumeze în cameră. S-a ținut de cuvânt și nu a fumat în salon. Peste câteva zile starea lui s-a agravat, a intrat în comă hepatică, din care puțini se mai reîntorc la viață. Primea perfuzii cu sânge, plasmă, etc. Surorile abia mai puteau să-i prindă o venă. Într-o zi m-au rugat să le ajut, poate reușesc eu să-i găsesc o venă accesibilă. L-am dezbrăcat de cămașa de pijama și cu tamponul cu spirt îi căutam vena. Pe brațul drept am reușit în sfârșit. Deodată am văzut un tatuaj. Era un număr de deținut din Auschwitz. Gabor a supraviețuit lagărului de concentrare, atunci va supraviețui și hepatitei, mi-am spus. Așa s-a și întâmplat, Gabor și-a revenit. La sfârșitul unei zile de lucru am luat un scaun, m-am așezat lângă patul lui și-am intrat în vorbă cu el.

– Ce vârstă aveai dumneata când ai fost internat la Auschwitz? – l-am întrebat.

– Douăzeci de ani, mi-a răspuns.

– Și familia?

– I-au luat pe toți, treizeci de persoane, printre care și tânăra mea soție, care avea atunci șaisprezece ani.

– Ce s-a întâmplat cu ei? – am întrebat.

– Numai eu am supraviețuit, toți ceilalți au fost exterminați în lagărul de concentrare.

– Care a fost viața dumitale după ce-ai revenit pe meleagurile natale? – l-am întrebat.

– M-am întors la Someșeni (localitate care azi aparține de Cluj), mi-a răspus Gabor. Am făcut cursurile de alfabetizare, m-am însurat de câteva ori și azi am opt feciori și două fete și cincizeci de nepoți. Încă de când eram în lagăr mi-am spus că dacă supraviețuiesc, o să mă răzbun pe naziști, care i-au ucis pe toți ai mei și o să aduc pe lume o sumedenie de romi. Azi familia Rostaș numără șaizeci și doi de membri!

Apoi Gabor m-a întrebat:

– Sunteți evreu? Ați avut și dumneavoastră membri de familie care au fost în lagăre de concentrare?

I-am povestit despre părinții meu care au trecut prin iadul lagărelor de concentrare, despre bunicii mei care au pierit în camerele de gazare. Am adăugat că mama mea avea un tatuaj de Auschwitz pe brațul drept. Gabor s-a uitat îndelung la mine plin de compasiune.

– Cu ce te-ai ocupat dumneata în toți acești ani? – l-am întrebat.

– De la o rudă mai îndepărtată a tatălui, care a scăpat cu viață din lagăr, am învățat să cânt la vioară, mi-a răspuns Rostaș. Împreună cu alți muzicieni am făcut o mică orchestră, cu care cântăm la nunți și la evenimente festive. Doi din feciorii mei au terminat conservatorul de muzică și cântă la orchestre simfonice din țară, ei sunt mândria mea. Nici cu ceilalți nu mi-e rușine. Unul e medic, fetele sunt profesoare la școală. Cred că răzbunarea mea personală împotriva naziștilor a reușit. Ce spuneți, domnule doctor?

– Cred că ai reușit într-adevăr, i-am răspuns.

Când s-a externat, familia lui numeroasă îl aștepta la poarta spitalului.

La două săptămâini de la externarea lui Gabor, portarul spitalului mi-a telefonat, rugăndu-mă să cobor împreună cu surorile la intrarea spitalului, pentru că o orchestră de romi ne așteptă și-au început de-acum să cânte.

– Precis e Gabor, le-am spus fetelor de pe secție și n-am greșit…

Pe trotuarul din fața spitalului era orchestra lui Gabor Rostaș, patru muzicieni cântau și dansau. O făceau cu atâta bucurie și patimă, încât mi-au făcut poftă și mie să joc cu ei. Era o zi de primăvară, plăcută și însorită. Strada din vecinătatea spitalului s-a umplut cu personal medical, vecinii din casele înconjurătoare, trecători curioși. Până și autobuzul care trecea prin fața spitalului s-a oprit o clipă. Era ceva ireal și festiv în tot ce se petrecea pe strada Speranței. (Așa se numea strada pe care era spitalul de Boli Infecțioase.) Cine poate să afirme că nu a întâlnit romi fericiți?

Andrei Schwartz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Vera Medrea commented on May 31, 2020 Reply

    De mult nu am izbucnit în plâns la citirea vreunei povești. Deși am bănuit pe parcurs dezvăluirea, la “descoperirea” tatuajului și povestea lui, mi-au dat lacrimile.
    Adevărul istoric nu are aici nicio importanță. Omenescul din poveste e ce contează. Satisfacția supraviețuirii lui Gábor e a noastră a tuturor.
    Mulțumesc

  • Mihai Sipos commented on May 30, 2020 Reply

    Conteaza mai putin, in contextul Baabel, statistica, cred. Mesajul atat de uman si atat de pozitiv este emblematic pentru revista, autorii si sustinatorii entuziasti ai “Baabel”. Multe multumiri!

  • Ivan G Klein commented on May 29, 2020 Reply

    ” Cred că răzbunarea mea personală împotriva naziștilor a reușit. ” . Experiența personală justifică această formă de consolare . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on May 29, 2020 Reply

    Dle Schwartz,

    Viata dvs e presarata de evenimente deosebite, la care
    suntem partasi prin frumoasele dvs relatari, dar mai ales datorita spiritului de observatie care v a facut sa le idetificati pentru a le pastra in memorie.
    Felicitari !

  • Muresan Judit commented on May 28, 2020 Reply

    Blacky, m-a. emotionat foarte tare povestirea ta. Poate a fost o mirodenie in plus, faptul, ca la locul faptei – pe str. Sperantei – am locuit aproape 70 de ani. Imi pare f. rau ca nu am dansat si eu cu voi.

  • Frideric Grosz commented on May 28, 2020 Reply

    Ce poveste ! Tatuajul e una din dovezile existenței holocaustului. Ce va fi dacă vor dispărea împreună cu oamenii ,care poartă numărul pe braț ?

  • Tiberiu Georgescu commented on May 28, 2020 Reply

    Povestirea m-a emotionat; romii sunt talentati; cam in toate e orchetrele simfonice
    din tara sunt si romi; amintesc aci pe Grigoras Dinicu,Sile Dinicu,Ion Voicu si multi altii.Am speranta ca nebunia hitlerisca cu lagarele de exterminare sa ramana doar istorie si nimic mai mult..Pentru asta trebuie amintita zi de zi fara retinre.
    Multzam si felicitari pt. talentul de povestitor..

  • Andrea Ghiţă commented on May 28, 2020 Reply

    Acest articol deschide un capitol necunoscut din istoria Holocaustului din Transilvania de Nord. Din câte ştiu – am tradus de curând “Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord” şi am discutat cu câţiva istorici – romii din Transilvania de Nord nu au fost deportaţi în lagărele naziste. Se prea poate ca protagonistul acestei poveşti să se fi aflat cu familia într-o altă regiune din Ungaria sau chiar în afara ei sau să fi fost arestat şi deportat după aceea, nu pentru că era rom, ci din alte motive. Dar la fel de bine se poate întâmpla ca acest aspect al Holocaustului din Transilvania de Nord să nu fie îndeajuns cunoscut. Ar fi extraordinar dacă autorul articolului şi-ar aminti de numele pacientului sau de perioada exactă când a fost internat la Spitalul de Boli Infecţioase din Cluj şi atunci ar putea fi identificat şi s-ar putea face investigaţii la Cluj şi Someşeni pentru a se descoperi membri ai familiei sale şi astfel s-ar putea afla amănunte. În orice caz, articolul conţine informaţii valoroase, chiar şi aşa trunchiate. Gabor avea tatuajul de la Auschwitz. Deci a fost acolo!

  • Tiberiu ezri commented on May 28, 2020 Reply

    Articol foarte frumos scris si induiosator!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *