Ceramica armeană din Ierusalim

În Israel toată lumea cunoaște ceramica armeană și sunt sigură că și printre cei care au fost doar în vizită se vor găsi mulți care știu despre ce este vorba.  Gama variată de vaze, căni, farfurii, dar mai ales plăci decorative se găsesc aproape în fiecare casă, iar pentru turiști ele sunt suveniruri foarte prețuite.  Din păcate marea majoritate a pieselor găsite în magazinele de suveniruri nu sunt cu adevărat obiecte de artizanat ci copii ieftine, produse în serie la Hebron, sau chiar în China.  Adevărata ceramică armeană este produsă de mână, după tradiție, de meșteri / artiști pricepuți.

Am fost uimită să aflu (la o conferință) că ceea ce noi numim „ceramica armeană” este un fenomen limitat strict la Ierusalim și care a apărut abia în ultima sută de ani.  Dar rădăcinile ei sunt foarte vechi.  Olăritul a apărut încă în neolitic, iar ziduri acoperite de ceramică policromă se cunosc încă din antichitate, de la porțile cetății Babilonului.

Ideea de a acoperi pereții cu plăci de ceramică s-a răspândit mai ales odată cu islamul, ajungând de la  Lisabona și până în Asia Centrală, la Samarkand.

În Imperiul Otoman producția de ceramică a luat un avânt deosebit după 1453, după cucerirea Constantinopolului, când a început o perioadă de construcții grandioase: moschei, palate, etc., toate clădirile reprezentative fiind îmbrăcate în faianță.  (Suleiman Magnificul, cel care a construit zidurile Ierusalimului, a inițiat și acoperirea cu faianță a Cupolei Stâncii, dându-i înfățișarea pe care o cunoaștem azi.) 

Ceramica era produsă în orașul Iznik.  (Poate că cititorilor le va fi mai cunoscut numele bizantin al orașului, Niceea, unde a avut loc Conciliul Ecumenic din 325.)  Iar când maufacturile de la Iznik nu au putut satisface cererea enormă, această industrie s-a dezvoltat și în orașul Kütahya.

În 1670 călătorul turc Evliya Celebi povestește că la Kütahya exista un cartier unde ghiaurii (adică armenii creștini) făceau ceramică.  De fapt existența lor în oraș este documentată încă de la sfârșitul sec. al XIV-lea, când mamelucii au cucerit Armenia Ciliciană și populația s-a împrăștiat prin teritoriile Imperiului Otoman.

Modelele folosite în aceste ateliere au devenit clasice

În așa-numita ceramică de Iznik predomină albastrul, care simbolizează cerul, puritatea, infinitul, divinitatea.  Să nu uităm că islamul nu admite reprezentări omenești, de aceea motivele sunt destul de limitate și de stilizate: flori, frunze, păsări, chiparoși, gazele, corăbii – care toate au valoare simbolică în islam.  Ele au fost rearanjate și refolosite iar și iar, timp de vreo 500 de ani, regăsindu-se și în ceramica armeană din Ierusalim.  Și atunci care este totuși specificul ceramicii din Ierusalim?

Istoria începe în preajma Primului Război Mondial cu politicianul și diplomatul englez Sir Mark Sykes.  (Poate că el este cunoscut cititorilor din Acordul Sykes-Picot, prin care Franța și Anglia și-au împărțit între ele sferele de influență în Imperiul Otoman învins și dezmembrat, acord din care se păstrează până astăzi granița dintre Israel și Liban.)  Înainte de război Sykes a călătorit mult prin Imperiul Otoman, iar în 1911, când și-a renovat conacul din Yorkshire după un incendiu, și-a dorit o „odaie turcească”.  S-a adresat artistului armean David Ohanessian din Kütahya, care i-a făcut un proiect inspirat de o cameră a sultanului și i-a pregătit plăcile de ceramică necesare.

Când armata britanică a intrat în Ierusalim în 1917, a găsit mizerie, delăsare, ruină.  Cupola Stâncii se afla într-o stare jalnică.  Ronald Storrs, guvernatorul militar al orașului, a hotărât că monumentul trebuie renovat de urgență.  Problema era să facă rost de plăcile de ceramică potrivite, pentru că la Ierusalim nu existau pe atunci atelierele necesare, iar Turcia se afla în teritoriu inamic.  Dar Sykes avea tocmai omul potrivit pentru acest proiect: pe David Ohanessian, care scăpase ca prin minune de genocidul armean. 

L-a găsit la Damasc și l-a chemat la Ierusalim.  Acesta a mai adus încă doi colegi: pe olarul Neshan Balian și pe pictorul Megerditch Karakashian și împreună au deschis un atelier în Orașul Vechi, pe Via Dolorosa, numit Dome of the Rock Tiles.  Numai că încercarea de a duplica plăcile originale a eșuat: vechile cuptoare turcești nu mai funcționau, finanțarea a fost insuficientă…  Cupola Stâncii a fost renovată abia mult mai târziu, în 1962, sub jurisdicție iordaniană.

Între timp cei trei artiști și familiile lor au rămas fără comanda care le-ar fi asigurat existența.  Totuși încet-încet au reușit să-și facă un rost la Ierusalim.  Lucrările lor au găsit cumpărători și cu timpul li s-au încredințat și proiecte mai mari: să decoreze fațadele unor case de locuit, cum ar fi vila Jellad din cartierul Talbie

Muzeul Rockefeller,

Hotelul American Colony,

Căminul pentru pelerini al bisericii scoțiene

și chiar casa președintelui țării.  Încă un proiect realizat de ei au fost plăcile cu numele străzilor din Orașul Vechi, așa cum le cunoaștem azi.

 

În 1948, în timpul Războiului de Independență, au avut loc lupte crâncene chiar lângă casa familiei Ohanessian.  Ei s-au refugiat întâi în Egipt și apoi la Beirut, unde artistul a murit în 1952.  Celealte două familii au rămas la Ierusalim, fiecare din ele având în zilele noastre propriul studio, condus de nepoții imigranților din 1918.  Cu timpul s-au adăugat și alți artiști și branșa are mult succes (dacă nu ar fi concurența făcută de imitațiile produse în serie).

Totuși prin ce se deosebește ceramica armeană din Ierusalim de cea clasică, de Iznik?  Modelele clasice sunt produse în continuare, dar ele au evoluat.  Nemaiavând obligația de a se menține în limitele admise de islam, creativitatea artiștilor s-a exprimat în direcții variate. 

Au apărut și motive care aparțin altor religii.  Un exemplu este Madonna, realizată de Marie Balian, la biserica armeană din Orașul Vechi. 

Un motiv evreiesc foarte iubit este rodia, care este adesea menționată în Vechiul Testament.  Este scris de exemplu că stâlpii din pridvorul Templului lui Solomon erau împodobiți cu rodii de aramă.  Iată cum apar rodiile în viziunea ceramiștilor armeni:

Modele religioase au fost adaptate unor structuri laice.  De exemplu David Ohanessian a construit în căminul pentru pelerini al bisericii scoțiene o fântână inspirată după nișa (mihrab) din moscheea Rustem Pașa din Istanbul.

Tot prin reinterpretarea motivelor clasice au fost create minunate ceramici murale, ca de exemplu „Un colț de rai”, de Marie Balian.  Ea l-a donat orașului Ierusalim și poate fi admirat în apropierea primăriei, pe strada Koreș.

Gama de motive a fost lărgită.  Ca surse de inspirație au folosit mozaicuri găsite în săpături arheologice, ca de exemplu cel de la Ierihon, din „Palatul lui Hisham”, de la începutul sec. al VIII-lea.

Mozaicul „Arborele Vieții”

Arborele vieții în versiune modernă, încadrat într-un perete

Alte surse de inspirație au fost peisaje din Ierusalim.

Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că artiștii s-au ridicat deasupra diferențelor religioase și au împletit motive aparținând de diferite religii.  Iată de exemplu o tavă cu chenar tradițional, islamic și cu două rodii.   

Aceasta este singura ilustrație pe care nu am luat-o din internet: am cumpărat tava direct din atelierul ceramistului Vic Lepegian și am făcut-o cadou unei bune prietene cu o ocazie specială.

Cu toate că la Ierusalim există o mare diversitate de grupări etnice și religioase, între care sunt și destule tensiuni, ceramica armeană este unul din puținele lucruri despre toți sunt de acord: ea aparține tuturor și reprezintă cu adevărat cultura locală.

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Virgil Duncan commented on June 27, 2020 Reply

    Excelent articol si ca istorie si ca imagini. Nici nu stiam de originea adervarata a acestor faiante pictate – credeam ca fac parte din civilizatia turco-araba.

  • Liana P. commented on June 26, 2020 Reply

    Ii multumesc Havei pentru acest material minunat pe care, dupa cum mi-a marturisit, l-a scris gandindu-se la mine, dupa unele discutii pe care le-am avut cand am avut bucuria de a-i fi oaspete la Ierusalim. Desi ne cunoastem de-o viata, Hava, inzeastrata cu o minte iscoditoare, neastamparata si curioasa, nu conteneste sa ma uimeasca cu bogatia de informatii pe care reuseste sa le descopere in domenii atat de diverse, pe care stie sa le prezinte intr-un mod peste masura de captivant si agreabil, incat ii poate face invidiosi pe multi ziaristi de meserie. Ii multumesc nu numai pentru imaginile ametitor de frumoase (stie ea de ce), ci si pentru povestile care le insotesc, si pe care, cu siguranta, putini ar ajunge sa le descopere in lumea noastra atat de grabita, daca Hava nu ar petrece o buna parte din timp pentru a ni le oferi cu atata generozitate. Eva, asteptam o carte cu 1001 de povesti din fascinanta istorie a Ierusalimului.

  • Veronica Rozenberg commented on June 25, 2020 Reply

    Excelenta analiza si descriere, abia astept sa reajung in Ierusalim, ca sa incerc sa umblu pe urmele celor descrise de Hava, V

    • Eva Grosz commented on June 25, 2020 Reply

      Vin cu tine ! Niciodată nu mă satur de Ierusalim.

      • Veronica Rozenberg commented on June 27, 2020 Reply

        Desigur, o sa punem la cale o mica excursie, poate spre sfarsitul toamnei. 🙂
        V

  • Andrea Ghiţă commented on June 25, 2020 Reply

    Încă un articol interesant şi bogat ilustrat care se înscrie în seria dedicată cunoaşterii Ierusalimului (de azi şi de ieri) care – propun eu – s-ar cere adunată între copertele unei cărţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *