O noapte în tren, pe vremea mineriadei

În mulțimea de evenimente, cu prea desele schimbări de priorități, iată că o știre mi-a trezit amintiri. Știrea este despre exploatarea lignitului, mineritul de suprafață din Bazinul Olteniei. Acolo sunt cariere din care se extrage un cărbune de o calitate care nu prea justifică continuarea exploatării. Se repune problema oportunității acestui minerit, pentru care costurile sunt mari față de calitatea cărbunelui. Să nu mai vorbim despre costurile reconstrucției ecologice care se impune în aceste situații, ca să nu rămână acolo un teren sterp, cu aspect selenar. Sigur că pe nimeni nu preocupă reconstrucția ecologică, ci mai degrabă aspectele sociale, ce se va întâmpla cu minerii dacă se închide activitatea. Minerii nu au nicio vină, ei își practică meseria și o fac cât de bine se poate în condițiile date. Lipsei de decizie politică, de înțelegere a necesității obiective de a lua niște măsuri, i se adaugă dificultatea găsirii unor soluții alternative pentru continuarea vieții familiilor de acolo. Este greu și nu aș vrea să fiu în locul unor decidenți politici, mai ales înainte de alegerile care urmează.

De fapt nu asta mi-a zgâriat auzul, ci ”vânturarea” ideii că minerii vor veni la București, eventual încolonați, ca să ”rezolve” problema. Această parte mi-a amintit despre o mineriadă din anii 90. Întâmplarea a făcut să mă nimeresc tocmai în trenul cu care minerii au venit la București. Este o poveste care mi-a rămas vie în minte și nu o voi uita niciodată. Este vorba despre Mineriada din septembrie 1991 și un tren al groazei. Despre această întâmplare nu am povestit până acum, dar o fac aici, pornind de la ce am scris mai sus.

*

Era după 1990, când m-am înscris la un concurs de ocupare a unui post la recent înființata Inspecție de Stat pentru Mediu, din cadrul Ministerului Mediului, tot nou înființat și el. Era acea perioadă de elan și încredere că vom face lucruri minunate, vom aplica legi bune și vom salva mediul. Timpul ne-a demonstrat că nu a fost așa, dar să revenim la momentul în care am devenit inspector de specialitate. Eram mândră de legitimația mea specială și mă deplasam pretutindeni în țară, în ”zonele fierbinți” care îmi fuseseră repartizate. Zone fierbinți însemnând industrie grea, metalurgie, producerea energiei, tot ce insemna poluare mare. Mergeam unde erau poluări accidentale sau poluări istorice care necesitau planuri de măsuri și verificarea îndeplinirii acestora. Mașină nu aveam, mă deplasam cu trenul și de multe ori lucram în tren, în multele ore petrecute pe d

Atunci fusesem la Hunedoara, Călan, Oțelu Roșu și zona aceea de metalurgie. Mi-am terminat cu bine inspecția și am încheiat documentele de control, fără a propune vreo penalizare, pentru că oamenii lucrau la aplicarea măsurilor în curs. Era o seară plăcută de septembrie și colegii de la agenția locală de mediu m-au condus la gară. Am urcat în vagonul de dormit care trebuia să mă aducă la București, unde trebuia să ajung a doua zi foarte de dimineață. Planul era să merg acasă, să mă refrișez după lunga călătorie, apoi să merg la birou și să trec la activitățile curente.

Eram relaxată și zâmbitoare când am intrat în compartimentul cu paturi curate, unde mai era o doamnă, care mergea la București pentru o operație pe coloană. Era o cunoscută sportivă care în acel moment nu se prea putea mișca. Am spus că voi avea grijă să ajungă cu bine la spitalul unde urma să fie operată. Totul era pașnic și mă gândeam cu bucurie că vom dormi bine până la București.

Am adormit imediat, pentru că eu nu am probleme de somn și în plus eram obosită după o zi plină. A venit stația Petroșani, în plină Valea Jiului. Am să povestesc altădată cât de frumoasă este această zonă și câte tuneluri săpate în munte străbați mergând cu trenul prin ea. Oprirea în stație se prelungea neașteptat de mult! Se auzeau zgomote și voci ridicate, dar nu m-am neliniștit, am ridicat doar storul să văd afară, în noapte. Exact atunci doi mineri treceau prin dreptul ferestrei compartimentului nostru. Unul îi spunea celuilalt, cel cu aspect de șef, că ”astea-s vagoane de dormit, unde dorm domnii”, lucru care m-a pus pe gânduri, dar nu m-a îngrijorat.

Trenul s-a pus în mișcare cu aproape o oră întârziere.

Doamna din patul de jos nu se simțea bine, cred că avea dureri de coloană. Ne-am culcat din nou și la un moment data am auzit ca o bătaie în ușa compartimentului. Am vrut să deschid, dar ușa nu se deschidea! Am privit în jos prin ușa întredeschisă. Un miner, lipit cu spatele de ușa noastră ațipise și probabil lovise ușa cu casca de miner. Era obosit și cred că ar fi preferat să doarmă în patul lui. Eram cumva sechestrate în compartiment! Am mai mers noi ce am mai mers, fără să mai atingem ușa. Aveam apă, pentru că ne luasem fiecare o sticlă, dar mâncare nu îmi amintesc să fi avut și nici nu cred că ne-ar fi trebuit în acele ore de neliniște, aș zice teamă.

În stația Craiova s-a iscat zarvă, dar nu puteam auzi cine cu cine se certa, cert este că minerii au coborât, poate nu toți, dar cel din ușa noastră nu mai era. Am coborât să văd ce se întâmplă. Trenul avea geamuri sparte, dar nu era nimeni în gară. Am intrat și am dat de un fel de impiegat, pe care l-am întrebat dacă acest tren va ajunge la București. Poate să pară o întrebare stupidă, dar asta mi-a venit mie să întreb, pentru că nu aveam idee ce se întâmpla. Gândiți-vă că era în anii 90, nu erau telefoane mobile sau alte surse de de comunicare sau de informare. Impiegatul mi-a spus că trenul va ajunge la București, dar cu mare întârziere și să mă urc înapoi. Am văzut un telefon public, cu fise și am căutat cu înfrigurare o fisă de 25 bani în buzunar. Am găsit! Am sunat acasă. Tata a răspuns alarmat, pentru că văzuseră știrile la tv. M-a întrebat unde sunt și am spus în gară la Craiova. Tata mi-a strigat să ies imediat din gară și să mă îndepărtez, apoi vor veni colegii de la agenția de mediu să mă ia. Convorbirea s-a întrerupt și altă fisă nu aveam. Am pus în balanță vorbele tatei, care nu vedea gara asta goală și pe ale impiegatului, care trebuie că știe ce se întâmplă. M-am întors în tren.

Trenul a pornit. În urmă se auzeau geamuri sparte, în gară era agitație, dar trenul plecase cu noi. Restul aveam să îl aflu când am ajuns la București. Călătoria a fost prelungită cu încă 6 ore! Nu voi povesti cum arătau oamenii care coborau din tren și nici cum arăta mecanicul, pentru că sunt imagini care pot afecta emoțional. Am luat un taxi, am condus-o pe doamna undeva pe lângă Parcul Cișmigiu și am predat-o cu tot bagajul celor din familia ei care o așteptau îngrijorați. Am continuat drumul cu taxiul acasă, unde mama, tata și fiul meu mic pe vremea aceea mă așteptau în poartă. Mama a început să plângă văzându-mă, a cedat din cauza emoției.

Ce nu știam mi s-a povestit acasă. Colegii de la minister sunaseră dimineață acasă la mine și spuseseră tatei că au fost sunați de colegii care mă conduseseră la gară și care știau în ce tren eram. Panica se întinsese între cei care mă cunoșteau. Pe vremea aceea colegii erau prieteni și oamenii țineau unii la alții. Când am sunat acasă din gara Craiova, la televizor se arătaseră imagini cu gara devastată. De asta nu era nimeni în gară când am coborât să văd ce se întâmplă și impiegatul nu putea să îmi spună, pntru că m-ar fi speriat, cel puțin așa cred.

Este o întâmplare de viață, care rămâne o amintire de neuitat, pentru că nu poți uita așa ceva. Știu că aceste rânduri vor fi citite de mulți care nu știu ce a însemnat acel episod, de aceea am ales să preiau o descriere, pe care o aveți mai jos.

Iată desfășurarea evenimentelor descrisă în media[1]

”În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cât mai repede posibil, ei vin în număr mare la București. Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroagă și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș. În gara Petroșani solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti şi fiind refuzaţi, devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturnează alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. A doua zi, trenurile cu mineri sunt oprite în Gara Craiova, se anunţase că Petre Roman ar fi dispus să vină aici pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin şi devastează gara. După toate acestea trenurile pleacă spre Bucureşti, unde ajung în dimineaţa zilei de 25 septembrie 1991”.

Serena Adler

09 iunie 2020


[1] https://www.unitischimbam.ro/mineriada-din-1991/

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Ivan G Klein commented on June 11, 2020 Reply

    ” După aproape 2 ani de la revoluția din 1989, românii încă mai luptau împotriva comunismului, pretext pe care l-au folosit și minerii când au organizat cea de-a patra mineriadă “.- fraza aceasta din referință se poate schimba pe ici și colo , înlocuind cuvinte ca minerii , comunism … ca să se potrivească cu situația de azi din America . K.I.

    • Serena Adler commented on June 12, 2020 Reply

      Ceea ce se întâmplã acum în America este înafara modului de gåndire american. Americanul respectă proprietatea omului. Cãt despre a-ți īnlătura istoria și imaginea personalităților care au fost emblematici, asta este de necomentat. Să dea Dumnezeu înțelepciune la toată lumea!

  • Andrea Ghiţă commented on June 11, 2020 Reply

    Mă întreb cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă uşa compartimentului nu s-ar fi blocat, dacă gara din Craiova n.ar fi fost pustie, dacă, dacă…Tu erai tânără şi încrezătoare (aproape inconştientă) pătrunsă de entuziasmul specific anilor 1990-91 când speranţa pusese stăpânire pe noi şi credeam că revoluţia a învins…Îmi imaginez ce era în sufletul părinţilor tăi şi o înţeleg perfect pe mama ta care a izbucnit în plâns când ai ajuns acasă.

  • Marinela commented on June 11, 2020 Reply

    Serena, un text plin de emoție, mult calm, înțelepciune, dăruire muncii pe care o aveai de făcut cu obiective clare pentru tine, intr-un context in care totul în jur era căutare, confuzie, negare, patimă politică. Parca a rămas același context, chiar puțin mai cețos pentru că entuziasmul acelor ani 90-91 de bucurie si trăire plenara a libertății lipsesc. Unde suntem acum? Pare ca nicăieri…Optiuni putine, țară golită de oamnei muncitori care se urca bezmetic în tren, avion, masini pentru un trai mai bun. Nu sunt o nostalgică nicidecum dar am nostalgii. Cand am vazut la Brașov ca din “Tractorul ” a rămas numai o sigla si un an 1956, din perdele Pașcani nimic, la intrarea în Pitești dinspre autostrada celebra flacără a combinatului de-acolo s-a stins din exceptionalele colective tehnice si de cercetare s-a ales praful si exemplele pot continua…simt durerea neputinței si vinovăția omului contemporan cu evenimentele care nu a oprit căderea, dar care nu putea face nimic. Am văzut și am trecut si eu prin multe în deplasările mele profesionale….poate vorbim odata. Dar oare de ce trebuiau toate aceste căderi de grindină a amatorismului politic, profesional și uman?! De ce?!

    • Serena Adler commented on June 11, 2020 Reply

      Marinela draga, la intrebarea “de ce” nu noi vom raspunde, ci (poate) generatiile care vor face din noi istorie. Acele generatii care fie au 8-10 ani, fie inca nu s-au nascut, pentru ca restul, mai dinspre noi cauta vinovatii la nici ei nu stiu ce.

      Cine a lasat societatea sa alunece?! Incompetenta crasa, fara limite, ridicata la rang de “virtute”! Sunt adevaruri greu de digerat, dar ele exista.

      Speranta ramane in mecanismele de reglare ale societatilor. Cred inca in binele din oameni, din acei oameni prin care lumea exista!

  • Hava Oren commented on June 11, 2020 Reply

    Foarte emoționantă poveste, într-adevăr una care nu se uită! Mie mi-a amintit de locurile copilăriei. De câte ori nu am trecut prin gara Petroșani! Îmi amintesc și uzina de la Călan – când treceam cu trenul de seară, pe hornul uzinei nu ieșea fum, ci flăcări pe care le urmăream de departe. Dar când m-am întors recent, din toată uzina nu mai era decât un morman de fier vechi. Sic transit gloria mundi!

    • Serena Adler commented on June 11, 2020 Reply

      Da, stiu, pentru ca si eu urmaream flacarile care ieseau pe cosuri la combinatul de la Calan. Am facut lucrarea de licenta la Otelu Rosu si am lucrat la masuratori o vara intreaga. Afara erau 38 grade, dar cand ieseam din hala ne parea racoare. Eram tineri si vroiam sa invatam! Mancam la cantina si mancarea era grozava ! Ma bucur ca avem amintiri din acea zona!

      • Andrea Ghiţă commented on June 11, 2020 Reply

        Din păcate, din acea zonă au rămas doar amintirile… Cine trece acum pe acolo nu mai vede decât ruine industriale…scheletele de beton, pentru că restul s-a furat…Ce mult ar fi contat o politică coerentă de păstrare şi dezvoltare raţională a patrimoniului industrial construit prin efortul unei întregi ţări, industrializarea pe care au resimţit-o acut, în nivelul de trai, mai multe generaţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *