SAVLANUT! (răbdare). Se spune că acesta e primul cuvânt care trebuie să-l învețe fiecare nou-venit în Israel.

Tel Aviv, Aeroportul Ben Gurion. Aterizări. La difuzor se cântă Hevenu Șalom Alehem. Toată lumea din jur vorbește, dar tu nu înțelegi nimic. Înțelegi numai când se salută cu Șalom (pace). E pace în Israel? – întrebi. SAVLANUT!! ți se răspunde, pacea va veni… cu timpul.

Primești un suc de portocale și te simți în al nouălea cer. Apoi te repartizează cu familia undeva… aproape de Tel Aviv. Totul e „aproape” de Tel Aviv. Și Carmiel și Beer Sheva și Or Akiva… chiar și Eilat. Imediat, încă două cotituri… răbdare, imediat ajungem.

Ajungi. Undeva pe lângă deșert… dar ce importanță are? Ești în Ereț Halav u Dvaș (pământul laptelui și al mierii)… Ai un pat pe care să te culci și un frigider în care vei avea ce pune… Deocamdată nu ai, dar răbdare, asta nu merge așa, cu una cu două. Livada de portocale nu e departe și mirosul ei te amețește.

Te aranjezi cumva în rulota sau locuința miniatură. Fugi la secretara centrului de absorbție și o întrebi „Unde este o alimentară? Și ce fac cu copiii, la grădiniță, la școală? Și unde să caut de lucru? Când se dă primul ajutor în bani?” De fapt nu o întrebi, dai din mâini și din picioare și spri că o să înțeleagă.

Bevakașa (te rog)… Vrei să fii politicos… Dar ea îți răspunde hotărâtă:

– La noi nu se spune „Te rog”, se spune ANI ROȚE! (eu vreau). E timpul să te obișnuiești.

„Ai răbdare”, i-aș spune, „de-abia am sosit…” Dar tac. Habar nu am unde mă aflu. Ah, da: în Israel.  

Ihie tov (o să fie bine). După savlanut și șalom, perechea de cuvinte cel mai des folosită este ihie tov. În toate cricumstanțele: când nu ai servici, deci nu ai nici bani, când nu înțelegi ce ți se spune, când ești necăjit, ți-e dor de cei pe care i-ai lăsat în urmă, copiii nu înțeleg o boabă la școală, nu știi dacă te vei descurca. Mama soacră se plânge că o doare șoldul și va trebui operată. Soțul te întreabă:

– Ce ne facem dacă nu găsim de lucru?

La toate vine răspunsul lejer ihie tov, urmat după o scurtă pauză de o altă sintagmă: be ezrat hașem (cu ajutorul lui Dumnezeu). De parcă Dumnezeu n-ar avea altă treabă. Și nu știu cum se face, dar cu încetul se conturează ceva vag, un fel de obișnuință, un fel de viață… Copiii știu deja limba și noi părinții ne rugăm de ei să ne corecteze greșelile.

Ajungi la alimentară. E mică, dar e plină. Suntem în 1975. Este pâine proaspătă, brânzeturi, unt, lapte, ouă, tot ce vrei. Nu-ți mai vine să pleci de acolo. Vânzătorul, Beni, stă cu carnețel și creion, în cealaltă mână cu țigara; dacă nu ai destui bani îți notează datoriile și… du-te sănătoasă, nu-ți fă griji.

A doua zi intri în clasă să înveți ebraica. Sunt și alți gură-cască la fel ca tine și dintr-odată cu toții ne trezim analfabeți. Și rușii și românii și grecii, până și francezii.

– Savlanut, spune profesoara, dacă sunteți harnici vă învăț să spuneți: Ani ole hadash (eu sunt nou imigrant). Mă cheamă Suzana, locuiesc la Bat Yam, strada, numărul… Acum nu vă mai pierdeți.

Dar noi suntem total pierduți. Vorbim între noi rusește și idiș, sunt și o pereche de francezi… Să vedem ce mai ținem minte de la școală și ce am învățat de la bunici și părinți.

– Rak ivrit! (numai ebraică), sună vocea severă a profesoarei și iar ne întoarcem la alfabet. Litere scrise, vocale nescrise – ghicește-le! Nimic nu se aseamănă cu ce ai învățat. Răbdareeee!

Începi să cauți de lucru la sindicate, la Sohnut, la cunoștințe, la birouri de angajare. Trimiți scrisori. Aștepți poștașul. Ai răbdare, dragă, de-abia ai venit. Unde fugi? O să lucrezi o viață întreagă!

Ajungi târziu, frântă, în mica locuință unde copiii dorm deja. Și speri că a doua zi va fi mai bine. Va fi mai bine… dar nu a doua zi. Și înveți încetul cu încetul zicala care circulă pe aici: “Viața nu este un program la cerere”. Nu, nu este.

Lumea e nervoasă. Mașinile claxonează, copiii cresc și vor merge în curând la armată – neliniștea și incertitudinea fiecărei familii.

Am avut un musafir din Ungaria care m-a întrebat:

– De ce la voi pe străzi toată lumea se grăbește sau chiar fuge. Nimeni nu se plimbă. Unde se grăbesc cu toții? La noi – zice el – oamenii se mai plimbă, mai ales cei în vârstă.

– Nu au răbdare, am răspuns. Azi trăiești, mâine… cine știe?

– Și de ce lumea vorbește cu glas tare? Se ceartă?

– Nu se ceartă, zic, dar aici fiecare e cu dreptatea lui. Mai bine zis fiecare are dreptate și vrea să fie auzit. Nu ai citit afișul de la aeroportul Ben Gurion?: „Aici poți fi frumos dar nu și deștept”.

Și mai e ceva care te face să-ți placă locul: băștinașul denumit țabar (cactus), țepos pe din afară și dulce pe dinăuntru. Și nepoții mei sunt deja băștinași. Ciclul se închide. Este o lume pestriță, unii sunt aici de generații și li s-au alăturat valuri de nou-veniți de peste tot, alungați de peste tot, veniți să găsească o casă a lor, o țară a lor, un adfăpost, sunt oameni care nu doresc altceva decât să trăiască în pace, ca orice om.

Dar nostalgia îți dă târcoale și uneori visezi noaptea că te plimbi în Parcul Central din Timișoara, știți voi, vechii timișoreni, acela de lângă Catedrală. E toamnă. Adierea vântului… Castane…

Eva Grosz

1.06.2020