Scrie-mi un post-it dacă pleci

Bunicul era milițian și lucra la Evidența Populației. Pentru că avea un scris caligrafic desăvârșit, primea de lucru și acasă. Chiar și după pensionare. Probabil că jumătate din buletinele eliberate la acea vreme la Brăila fuseseră completate de el.

Intra în curte cu niște cutii imense pe care un șofer i le aducea până la poartă. Acolo erau fișele și buletinele încă necompletate. Erau scrise cu tuș, iar înainte să merg la școală nu mi se părea joacă mai fascinantă decât să scârțâi cu penița pe hârtie. Mă minunam cum reușea Bunicul să înșiruie literele rotund și ordonat, când penița mea părea să aibă viață și voință proprii: se crăcăna, se îndoia, găurea hârtia și lăsa pete mari și negre de tuș în mijlocul paginii. Pete pe care le numeam purcei. Condeiul era lung și negru și-mi plăcea să-i rod solemn capătul, prefăcându-mă că mă gândesc la idei complicate pe care să le aștern pe hârtie.

După ce am început să merg la școală, scrisul nu mi s-a mai părut deloc distractiv. Învățătoarea mă certa permanent că scriu urât, iar acasă părinții erau uimiți. Cum era posibil să fac litere atât de stâlcite, când bunicii aveau un scris caligrafic și înflorit, specific școlii interbelice, iar tata și mătușa desenau literele parcă, așa de frumoase erau?

Singurele note de nouă din clasele primare le-am avut la caligrafie și desen. Iar în gimnaziu, la finalul tezelor mele fără greșeală de la limba română apărea un cuvânt scris cu cerneală roșie, ca un fel de barieră sâcâitoare de cale ferată: grafia??? Cu multe semne de întrebare după el.

De-a lungul timpului mi s-a spus că scriu cu laba gâștii, cu laba mâțului sau cu picioarele. Așa că întotdeauna am fost sensibilă la povești despre invalizi care învață să scrie sau pictează folosindu-și degetele de la picioare.

Când plecam în vacanțe cu părinții, era datoria mea să scriu vederi pentru bunici. Și oricât de drept mă străduiam să scriu, rândurile mele urcau invariabil, pe măsură ce cuvintele se chirceau, ca să-mi încapă și să nu trebuiască să despart în silabe. Fiecare sesiune de scris vederi se sfârșea cu ochi dați peste cap și cu exclamații resemnate: Doamne, cât de urât ai scris!

Și totuși, asta nu mi-a ucis elanul. Mi-a plăcut întotdeauna să scriu și să primesc scrisori. După fiecare tabără mă întorceam cu prieteni noi cărora le scriam o vreme și care-mi scriau la rândul lor. Ne despărțeam promițând că o să rămânem veșnic prieteni și că o să ne întâlnim din nou, iar corespondența se purta asiduu câteva luni. Apoi apăreau alți prieteni, alte promisiuni, alte scrisori.

Din acea vreme mi-a rămas doar o vedere din 1986, cu apusul la Mamaia, semnată de un băiat pe nume Dragoș. Nu-mi aduc aminte de ce am păstrat-o: fie îmi plăcuse destul de tare de Dragoș, fie vederea mi se păruse romantică, fie Dragoș avea un scris la fel de urât ca al meu și am păstrat-o din solidaritate.

Pentru cei care mi-s dragi și apropiați scriu de mână și astăzi. Dedicații pe cărți, felicitări și vederi sau post-it-uri. ”Mâncarea e în frigider”. ”Sună-mă când te trezești”. ”Nu mânca tot, lasă-mi și mie”.

Scrisul meu urât și întortocheat mi se pare un mod tare la îndemână prin care pot să-mi manifest grija, afecțiunea, iubirea. E parte din mine și n-aș da un bilețel mototolit și mâzgălit în grabă pe toate scrisorile semnate electronic și sosite pe mail în format .pdf.

Și arunc priviri furișe spre cutia poștală în fiecare zi, deși nici măcar facturi nu mai găsesc de la o vreme acolo.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on June 11, 2020 Reply

    Într-n fel m-am regăsit în acest articol. În anii de şcoală Tata îmi lăsa diversele instrucţiuni pe petece de hârtie atârnate pe clanţă, mai târziu aceste texte au prin formă versificată. Mult mai târziu, de Anul Nou, tata mi-a adus în dar două broşuri galbene care conţineau schimburile de replici rimate adunate în câţiva ani de zile…

  • Grosz Eva commented on June 11, 2020 Reply

    “Scrisul meu urât și întortocheat mi se pare un mod tare la îndemână prin care pot să-mi manifest grija, afecțiunea, iubirea. E parte din mine și n-aș da un bilețel mototolit și mâzgălit în grabă pe toate scrisorile semnate electronic și sosite pe mail în format .pdf.”

  • Hava Oren commented on June 11, 2020 Reply

    Ai dreptate. Odată cu calculatoarele și mai ales cu internetul s-a pierdut ceva, s-au pierdut legăturile omenești nemijlocite. Totuși n-aș vrea să mă întorc înapoi. Unde am fi în zilele acestea de restricții dacă nu am avea cel puțin legăturile prin internet și scrisul „în format pdf”?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *