Situația actuală, datorată printre altele pandemiei de COVID 19, a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.

De fapt această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie crescută vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut?

De fapt, vârsta de pensionare a fost deja crescută în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani. Aceasta este pensionarea pentru limită de vârstă. Desigur, există și cazuri de pensionare din alte motive, anticipată, după cum există țări în care pensionarea pentru limită de vârstă nu este obligatorie, precum și cazuri în care unii oameni refuză pensia și continuă să lucreze. Motivul este insuficiența venitului bazat pe pensie, dar nu numai. Sunt și oameni care, odată pensionați, revin la locurile lor de muncă voluntar, fără salariu, mulțumindu-se cu pensia. Ei nu vor să-și întrerupă cariera sau cel puțin să aibă o ocupație și o viață socială. Sunt oameni care își iubesc munca și instituția unde au lucrat mulți ani. Alții lucrează voluntar în altă parte, sau își găsesc preocupări diferite, în domeniile care îl pasionează. În asemenea cazuri se spune că ei se bucură de pensie. Pronosticurile făcute de serviciile sociale ale diferitelor țări, deși includ elemente reale, totuși includ și aspecte problematice. Desigur, dificultățile apar atunci când vârstnicii, ajunși ”pensionari cu vechime”, încep să aibă nevoie de ajutor social sau medical, mai ales cei singuri, fără familie, ajunși dintr-o dată și fără ocupație.

Cu ce a contribuit pandemia la agravarea situației vârstnicilor? Răspunsul este, în primul rând, sanitar și medical. Epidemia a afectat mai ales persoane de vârsta a treia. Această categorie a fost considerată ”grupul în pericol”. Nu pot analiza situația din punct de vedere medical. Pot doar să menționez că mulți oameni contaminați și dintre ei mulți decedați erau vârstnici, locatari ai caselor de bătrâni. Fenomenul există în întreaga lume. A apărut teama de a veni în contact cu vârstnicii aflați în pericol, pentru a nu-i îmbolnăvi. S-a ajuns până la a nu se permite contactul cu ei, a-i ține izolați pentru a-i proteja – medical. Dar social, izolarea s-a dovedit a fi la fel de primejdioasă. Sunt două aspecte grave, legate și dependente unul de celălalt. Au circulat (spre regretul tuturor) și interpretări vulgare, după care lumea ar căuta „să scape de ei”, pentru a restabili echilibrul demografic. Îngrozitor! Am citit un articol apărut într-o publicație românească on-line, care sesiza acest pericol și adăuga că o țară care nu are bătrâni trebuie să-i aducă, să-i importe! Nu numai că sunt oameni demni de respect fiindcă au muncit o viață întreagă, au construit, au crescut copii și nepoți, vârstnicii sunt oameni cu experiență, care pot contribui cu mult la dezvoltarea societății contemporane. Alt aspect grav este că printre oamenii intrați în șomaj din cauza pandemiei sunt mulți vârstnici, fapt care influențează nu numai situația lor financiară, ci și pe cea socială și psihologică.

Un fapt deosebit de grav este izolarea. Mă refer la Israel, pentru că aici cunosc situația, dar sunt convins că fenomenul apare și în România, poate chiar în toată lumea. Un program de televiziune a prezentat situația tragică: mai mulți vârstnici au decedat la ei acasă fără ca nimeni să știe. Erau oameni singuri, uitați; nimeni nu le mai trecea pragul. Alarmați de mirosul ciudat, vecinii au chemat poliția, care a spart ușa și l-a găsit pe bătrân decedat în casă. Dumnezeule! Ce este de făcut? Îmi amintesc de fostul meu coleg de liceu, scriitorul și inginerul Horia Pană din Galați, stabilit la București. Deși încă nu era bătrân și putea avea în continuare un rol social și intelectual, acest om deosebit, valoros, și-a încheiat astfel viața în toamna anului trecut… Dumnezeu să-l odihnească!

Același post de televiziune (Canalul 20 din Israel) a organizat o emisiune ”pe teren”. După ce a discutat cu o persoană cu o funcție de răspundere din domeniul social, reporterul a intervievat trecători la bazarul din Ierusalim. Pe cei vârstnici i-a întrebat ce nevoi au, cu ce ar putea fi ajutați, i-a întrebat de starea lor de sănătate și de situația materială și familială. Unii au răspuns că sunt ajutați de familie, că au copii, nepoți, chiar și strănepoți care îi vizitează și mențin contactul cu ei tot timpul prin telefon și că starea lor de sănătate este relativ bună. Alții au răspuns că le e greu, că sunt singuri, dar totuși, slavă Domnului, sunt sănătoși și activi și că păstrează legătura cu o instituție care se interesează de situația persoanelor de vârsta a treia. Alții, că încă mai lucrează. Desigur, vârstnicii intervievați în bazar erau cei activi, care se gospodăresc singuri și ies pe stradă singuri. Dar ce se întâmplă cu cei bolnavi? Ferească Dumnezeu!

Același reporter a intervievat și tineri. Mi-a plăcut că aceștia, fără nicio excepție, au spus că vârstnicii trebuie ajutați. Chiar dacă nu au nevoie de ajutor material, au nevoie de ajutor social și spiritual. Tinerii (sau cei mai puțin tineri) trebuie să-i viziteze, să le telefoneze, să bată din când în când la ușa lor, eventual să iasă cu ei în oraș, să discute cu ei despre viața zilnică, despre o carte sau despre politică – să-i ajute să-și umple timpul. Iar tinerii ar putea învăța ceva din experiența lor de viață și din cultura lor. Ar trebui ca vecinii, de orice vârstă, să bată măcar o dată pe zi la ușa bătrânilor singuri și să-i întrebe ce mai fac. 

Există o asociație de voluntari care fac acest lucru sub conducerea unor asistenți sociali. Este o organizație privată, pentru că Ministerul Bunăstării Sociale nu poate face acest lucru în mod regulat, din lipsă de buget și de personal. Aceste vizite sunt importante mai ales pentru vârstnicii care au nevoie de ajutor material și medical, care trăiesc în sărăcie, unii fiind supraviețuitori al Holocaustului, alții imigranți din fosta Uniune Sovietică sau din țări orientale.

În rugăciunea ebraică se spune: ”Al tashlicheny leeth ziqna!” (=Nu mă arunca la bătrânețe!). Oare vom putea fi întotdeauna sănătoși și puternici? Oare se va ajunge vreodată la ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”? (parafrazându-l pe Petre Ispirescu). Să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Lucian-Zeev Herşcovici