După părerea mea viața nu este decât o lungă serie de mese și tratamente de spa, întreruptă doar ocazional de alte activități ca somnul, învățătura, așteptarea autobuzului și goana după fericire și succes. Văzută astfel, baia caldă are o importanță covârșitoare; am făcut-o întotdeauna cu seriozitate și dăruire – cu și fără rățușca galbenă de cauciuc.

Poate entuziasmul meu pentru băile calde vine de la faptul că în locuința noastră din Oradea anilor 60 nu aveam apă caldă. Accesul neîngrădit la apă caldă mi s-a părut întotdeauna o realizare de prim rang a civilizației, de care m-am putut bucura abia cu mult după prima aterizare reușită pe Lună! Poate că atracția spre apă ne este imprimată în gene. Întreaga viața de pe planeta noastră a apărut în apă și poate că această moștenire ne trage inconștient înapoi spre mediul nostru primordial. Din punct de vedere biologic suntem un fel de „amfibian zburător”, mai ales dacă folosim ajutoare tehnice ca avioane, echipament de scafandru, șlapi și prosoape de plajă.

Precum spuneam, pasiunea pentru scăldat a fost deja cultivată la cel mai înalt nivel de romani; ajungând la poalele Carpaților Occidentali, ei au căutat și au găsit oportunități pentru a se deda acestei pasiuni. Zona la sud de Oradea este activă tectonic și se pare că în apropiere există chiar un vulcan, deși unul stins demult. Deci nu e de mirare că la câțiva kilometri de oraș se găsesc mai multe izvoare termale, în jurul cărora s-au dezvoltat în secolul al XIX-lea stațiuni balneare „la modă”, adevărate atracții ale turismului medical.

Să recapitulăm: Întâi au venit romanii, s-au scăldat și au plecat. Apoi au venit avarii, s-au scăldat și au plecat. După aceea au apărut slavii ahtiați după igienă, care aveau nevoie urgentă de o baie și după ce s-au uscat, au plecat și ei. Au venit hunii, care la început se cam temeau de apă, dar s-au obișnuit cumva și au ajuns să aprecieze avantajele băilor; au plecat și ei mai curați ca la început. Deci, din timpuri străvechi, mulți au venit, s-au îmbăiat și au plecat. Așa a fost până când triburile maghiare au cucerit zona. Ei s-au scăldat și nu au mai plecat – prea le plăcea baia! S-au mai rătăcit pe acolo și alți scăldători, români, ocazional germani, italieni și mulți alții. Chiar și cuceritorii turci și tătari și-au permis câteva ore plăcute de curățenie fizică și psihică la hamam înainte de a continua cu subjugarea populației locale.

În timpul asediului otoman asupra cetății Oradiei, apărătorii au umplut șanțul de apărare cu apă termală, astfel încât iarna vrăjmașii au așteptat în zadar ca apa din șanț să înghețe. Se spune că un trădător a dezvăluit comandantului turc canalele subterane, iar după ce aprovizionarea a fost întreruptă, apa din șanț a înghețat, atacatorii au reușit să traverseze șanțul și să escaladeze zidurile. Ca urmare, în 1660 Oradea a căzut. Cu treizeci de ani mai târziu a fost cucerită de Habsburgi.

După izgonirea ultimului guvernator turc, izvorul termal a primit numele de „Băile Sfântului Martin” (Szent Márton förödőbányája), probabil pentru că pe atunci mai trebuia coborât în subsol pentru a ajunge la apă. Abia sub conducerea canonicului Felix Helcher, administratorul mănăstirii premonstratense Sânmartin, aflate în apropiere, instalația a fost dezvoltată în scopul unei utilizări mai ample. De la el se trage denumirea curentă a izvorului și a stațiunii Felix.

Izvorul termal are un debit de 17 milioane de litri pe zi, iar apa bogată în minerale are o temperatură de 49°C. Cu timpul i s-a dus vestea și amatorii de scaldă au început să vină chiar de la mari distanțe. Pe lângă plăcerea băilor, apei de la Felix i s-au atibuit și calități tămăduitoare, în special pentru cei cu afecțiuni reumatice sau gută. S-a zvonit chiar că ar avea un efect afrodisiac, evident mai ales când bărbații priveau fetele tinere care se scăldau.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea diverse instalații balneare au fost construite in apropierea mănăstirii, care au atins apogeul arhitectonic cu eclecticul Ștrand Apollo.

Clădirea impozantă are la colțuri turnulețe fermecătoare și ea înconjură un bazin pătrat, cu apă de diferite adâncimi. Acolo unde apa fierbinte intră în piscină, ședeau bărbați mai în vârstă, corpolenți, care își întindeau membrele obosite sub jetul binefăcător. Pietrele din canalul de scurgere aveau o nuanță ruginie, dată de depozite minerale, alge și bacterii termofile. Întregul ansamblu emană un miros nu prea plăcut, care amintește vag de pește putred în lichior de ouă stricat. Dar orădenii nu se lasă intimidați de așa ceva și după câteva ore nici nu-l mai bagă în seamă.

În 1948 autoritățile comuniste au naționalizat domeniul mănăstirii Sânmartin și pe el s-a construuit o mare zonă de baie, cu bazine rotunjite de diferite adâncimi, înconjurate de o peluză mare. Acolo ne întindeam o pătură, făceam plajă, mâncam porumb fiert și intram în apă pentru a ne răci sau a ne încălzi, în funcție de starea vremii.

Vara, drumul la Băile Felix era unul din punctele obișnuite ale programului de vacanță. Autobuzele erau adesea supraaglomerate și circulau destul de neregulat. Mai bine mergeai cu mașina proprie – dacă aveai una. Sau mergeai cu bicicleta; pe atunci cei 7 km mi se păreau „foarte departe”, dar în zilele însorite de vară efortul merita pe deplin.

Neștiind încă să înot, am avut odată ideea grandioasă de a învăța în mod autodidactic, făcând pași mici spre apa tot mai adâncă. Într-un fel încercam să urmez evoluția lui Darwin în sens invers și să recuceresc apa. Într-un fel am dorit să recuperez ce au pierdut strămoșii neglijenți in ultimii 400 millioane de ani. Numai că nu avem la dispozitie atât timp ca dânșii. Totuși am perseverat. Întâi am mers cu grijă de-a lungul peretelui piscinei în apa tot mai adâncă, ținându-mă cu o mână pe bordură. La început, apa călduță mi-a ajuns la șolduri, apoi la umeri… Mă simțeam bine, de ce m-aș opri?  Am continuat cu grijă până când apa mi-a ajuns la bărbie; era perfect. Astfel adaptarea mea treptată la viața de amfibian părea să meargă bine și mă așteptam să reușesc deja să înot și am continuat încet pe pantă în jos. Când mi se vedea numai vârful nasului, primele picături ale lăudatei ape de Felix mi-au pătruns în nas și am intrat imediat în panică. Ulterior, cei care stăteau în apropiere și au văzut disperarea mea, m-au salvat. După ce m-am mai liniștit, am tras concluzia că metoda mea de abordare infinitezimală, dezvoltată la fața locului, s-a dovedit să fie cu totul nepotrivită pentru a învăța înotul. Astfel ipoteza a fost respinsă. Mai mult, am înțeles imediat că în ciuda puterilor sale curative, apa minerală nu vindecă și prostia! În urma eșecului suferit, a trebuit să învăț și eu să înot după metoda convențională: cu un instructor la strandul orașului. Am terminat cursul cu o anumită dificultate și cu un succes modest.

În apele calde ale izvorului Felix trăiește o specie endemică de nufăr: Nymphaea lotus thermalis, care crește într-un bazin separat, fiind o atracție turistică locală. De altfel în afara apei termale nu există nimic notabil în acest loc.

În perioada anexării Transilvaniei de Nord de Ungaria (1940 – 1944), granița dintre cele două țări se afla imediat la sud de complexul balnear. Era o zonă specială, în care victimele regimurilor horthyste și naziste încercau să scape de ghetou și deportare. Îndrăzneții dintre ei au încercat să treacă frontiera clandestin, conduși de ghizi locali în achimbul unor sume mari. Cei care au reușit să treacă cumva frontiera, au fost arestați imediat de organele de securitate românești și supuși unor interogatorii neplăcute, dar cel puțin au rămas în viață.

Székely (Mittelman) Ignác, ultimul inginer șef al Băilor Felix din perioada interbelică, îmi era rudă îndepărtată. El nu a reușit să scape la timp, chiar dacă era mai aproape de graniță decât mulți alții. În mai 1944 a fost luat împreună cu soția sa Cella, fiica Eva, împreună cu soțul ei și bebelușul lor, închiși pentru scurt timp în ghetou, apoi expediați în Silezia și arși în cuptoarele de la Auschwitz.

Nimic în incinta Băilor Felix nu amintește de el și de familia sa – cu excepția acestor rânduri.

Peter Biro

(traducere din limba germană Hava Oren)