Poporul evreu s-a născut în diaspora. Mitul genezei poporului evreu se rezumă la istoria unui solitar, cu numele simbolic de Avraham, care poate însemna în ebraică ”Tatăl popoarelor”. Oricum conține ideea de tată (AV), cu prerogative sau valențe înalte. După unii autori mitul genezei avraamice s-a născut ulterior, în perioada exilului persan, (sec. VI î.Cr), din pana unor cărturari iudei, preocupați ca într-o lume dominată de venerarea zeilor să sublinieze esența monoteistă a poporului abia eliberat din robia babiloniană de generosul împărat al Persiei, Cirus cel Mare.

Patriarhul Avraham, fiul lui Terah din orașul Ur, a făcut țăndări toate statuetele pregătite de tatăl său pentru a fi vândute sau distribuite poporului care li se închina. A fost un gest simbolic, o acțiune curajoasă și a dat semnalul de început al monoteismului. Credința într-un Singur Dumnezeu, cu toate dificultățile unui concept atât de abstract, măreț și neobișnuit pentru oamenii acelor timpuri. În ciuda unor poticneli și răstălmăciri ivite pe parcursul istoriei, monoteismul a dăinuit până în zilele noastre și continuă să fie credința dominantă a contemporaneității.

Poporul evreu este purtătorul și păstrătorul riguros al monoteismului nealterat, în ciuda numeroaselor tentații și provocări care i-ar fi putut ușura menținerea acestor rigori, născute sau impuse într-un trecut istoric de mult depășit de evoluția omenirii. Garanția fidelității față de monoteismul original a fost documentul numit Tora (doctrină, învățătură, lege). Deși sub formă de sul (conform tehnologiei epocii), ea reprezintă simbolic CARTEA, un tezaur al memoriei. Mii de rabini (învățători învățați) au compus și au scris interpretări, completări și explicații la CARTE, pe care le-au transmis din generație în generație sub formă orală și scrisă, rezultând un alt set de cărți, 63 de tractate reunite sub denumirea de Talmud (instruire, învățătură).

Cu cele 2711 de file care compun această monumentală operă colectivă, Talmudul (atât de blamat de antisemiții care nu știu ce conține) este un fel de culegere de ”instrucțiuni de întrebuințare și aplicare” a legilor și regulilor comportamentale care asigură de secole desfășurarea pașnică a vieții comunităților evreiești din lumea întreagă.

Ca să știi, trebuie să înveți. Fiecare nou ciclu de învățare a Talmudului începe de Anul Nou evreiesc (Roș Hașana) și se desfășoară după regula numită daf yomi (o filă pe zi). Un ciclu durează șapte ani și jumătate. Câți evrei din această parte a Europei se mai încumetă la astfel de studii? Cu mai puțin de un secol în urmă această parte a lumii a fost centrul studiilor iudaice! Acum studiul se practică cu sârg în Israel și în SUA.

Prima lună a anului evreiesc este luna Tișri (a începe – în limba akkadiană). Potrivit unei interpretări talmudice în ziua de 1 Tișri, cu 5781 de ani în urmă, au fost creați Adam și Eva, evenimentul esențial care, potrivit preceptelor biblice, în mai puțin de 6000 de ani a dat naștere la aproape 9 miliarde de urmași. Acest eveniment major al umanității este serbat de evreii din diaspora în două zile consecutive. Dar până la intrarea pe scena biblică a primului evreu, Patriarhul Avraham, mai aveau să treacă aproape 2000 de ani. 

La începutul acestui articol l-am prezentat succint pe Avraham, fiul lui Terah. El avea o soră vitregă, Sara, cu care s-a căsătorit. După conflictul vehement cu tatăl său Terah, Avraham a auzit vocea Divină, care l-a sfătuit să părăsească ținutul natal și casa părintească, promițând că îl va face ”părintele unui popor mare și binecuvântat”. A fost prima revelare a lui D-zeuîn fața unui pământean și primul evreu care a pornit în căutarea Țării Promise.

O țară și 12 triburi

Țara a fost găsită. Era țara lui Canaan, nepotul blestemat al lui Noe, fiul lui Ham (fratele lui Sem, de la care se trag semiții). Ca să se împlinească promisiunea divină, Avraham trebuia să o populeze, căci a primit țara, dar lipsea poporul al cărui părinte trebuia să devină. Soția lui, Sara, era stearpă. Sluga ei, Hagar, devenită ibovnica soțului, a rămas însărcinată și a născut prima progenitură avraamică, Ișmael (D-zeu a ascultat). Stăpâna invidioasă și-a izgonit slujnica, cu copil cu tot, în deșert. După multe peripeții, Ișmael avea să devină părintele fondator al ismaeliților.

O intervenție divină i-a adus și Sarei (după 13 ani) un fruct al iubirii lui Avraham, care a primit numele de Ițhak (cel care râde). O poveste de râsul lumii, o mamă de 90 de ani însărcinată de un tată de 99! Dar era nevoie de minuni ca să se îndeplinească legământul. Confirmarea îndeplinirii a fost circumcizia (Brit Mila) noului născut și a tuturor celor de sex bărbătesc din spița lui Avraham.

O înțelegere tacită a intențiilor de a demonstra încrederea lui Avraham în bunătatea și înțelepciunea Creatorului Atotputernic și plin de îndurare, care urma să se transmită din tată în fiu, a condus la sacrificiul neîmplinit al lui Ițhak (Akeda). Se pare că singurul speriat a fost copilul. A fost un spectacol regizat sau doar un scenariu scris pentru popor și pentru posteritate? Cine știe…

Oricum perspectivele împlinirii legământului ca Avraham să devină ”părinte al unui mare popor” erau tot mai puțin verosimile, mai cu seamă că murise și Sara. Neobositul Avraham s-a mai însurat odată. Noua concubină devenită soție purta numele de Keturah (tămâioasa) și i-a dăruit șase fii. Dar iubirea lui târzie nu a influențat prea mult destinele poporului evreu. Acesta se trage din spița lui Ițhak, a cărui soție Rebeca i-a dăruit doi fii: pe Iacov și pe Esau.

Iacov a avut două soții, Lea și Rachel, și două concubine, Zilpa și Bilha. Ele i-au dăruit 13 copii, din care o singură fată, Dina. Cei 12 fii au întemeiat cele 12 triburi, care s-au așezat în Țara Făgăduinţei și primită de Avraham, bunicul lui Iacov. Între timp Iacov și-a schimbat numele în Israel (cel care s-a luptat cu îngerul lui D-zeu) și triburile conduse de fiii lui aveau să fie cunoscute ca Triburile lui Israel. Această legendă a începutului este venerată și astăzi de evrei, de creștini și de musulmani. Peștera Machpela din Hebron este considerat locul unde se află mormintele Patriarhilor și ale soțiilor lor: Avraham și Sara, Ițhak și Rebeca, Iacov și Lea. Doar Rachel, soția cea mai iubită, are un mormânt separat, la ieșirea din Ierusalim spre Betleem.

Poporul fără lege a primit Legea

Legenda nașterii poporului evreu are și momente tragice – neînțelegerile urmate de lupte și răzbunări între frați, între triburi. Unul dintre frați, Iosif (mai tânăr decât el nu era decât Beniamin), a fost bătut la sânge de propriii lui frați și apoi vândut unor negustori de sclavi în Egipt. Dar cum adesea se întâmplă, tot răul e spre bine: Iosif a făcut o carieră strălucită în Egipt, ajungând marele sfetnic al Faraonului și cel mai puternic om al țării. Frații lui cu triburile lor, mânați de foamete și războaie, au plecat din Țara lui Israel în Egipt, unde s-au răspândit și după câteva generații au decăzut la starea de sclavi.

După sute de ani de sclavie, prin minuni și miracole, dar și prin solidaritate și curaj, ei au scăpat din robia egipteană prin intermediul lui Moise, un conducător tânăr, cultivat, generos și îndrăzneț. Moise a fost primul născut al lui Iochebed (evreica), fiica lui Levi, șeful și dătătorul de nume al Tribului Preoțesc. Aron, primul Mare Preot, a fost fratele lui și Miriam a fost sora lui. Odată pe an, de Pesah (Paști) evreii își amintesc de isprăvile lui Moise, de eliberarea miraculoasă a strămoșilor lor din sclavie, cum au primit Tora cu cele Zece Porunci pe muntele Sinai, prin mijlocirea lui Moise. Un nou legământ a fost convenit de Moise, cu ”partenerul” divin. 

Deși nu și-a arătat fața, Dumnezeu și-a semnalat prezența din înălțimile muntelui Sinai, le-a promis evreilor că vor primi din nou țara pe care o pierduseră, cu condiția să nu se închine altor zei și să respecte cu rigoare obligațiile care și le-au asumat acceptând cele Zece Porunci care le-au fost prezentate de Moise. 

Dar poporul era nerăbdător și mai cu seamă neîncrezător. Până să coboare Moise de pe munte, au adunat aurul pe care îl aduseseră din Egipt și au turnat din el un vițel, care să-i călăuzească spre libertate și bunăstare. Coborând de pe Muntele Sinai și văzând cum a fost trădat de poporul încăpățânat, pe care voia să-l izbăvească, Moise a nimicit Tablele pe care Dumnezeu scrisese legile cu mâna lui! 

La a doua încercare, operațiunea a reușit, poporul a devenit mai ascultător, iar Domnul a declarat că este plin de îndurare și milostiv… și i-a cerut lui Moise să taie alte două table de piatră, pe care El urmează să scrie cuvintele care erau pe cele dintâi. Astfel s-a încheiat acest Legământ cu Divinitatea, prin care poporul evreu a primit Tora, Legea pe care s-a angajat să o respecte cu orice preț, în schimbul promisiunii unui ajutor permanent și unei ferme susțineri divine.

Moise, care se consideră că ar fi trăit 120 de ani, (1391-1271 î.Cr) este venerat ca cel mai mare profet al evreilor și unicul om care a avut șansa să comunice cu YHVH (acronimul ebraic al propoziției ”sunt cine sunt”), numele celui Atotputernic, tetragrama a cărei rostire nu este permisă de tradiția evreiască. Se presupune că a fost înmormântat pe Muntele Nebo, dincolo de Iordan, de unde se vede Țara Sfântă, în care Moise i-a condus pe evreii eliberați din sclavia egipteană după 40 de ani de peregrinări. Locul mormântului său nu este marcat, pentru a nu deveni un loc de pelerinaj, ceea ce nu se cuvine unui muritor, oricât de important ar fi fost el. 

Creștinismul care și-a asumat integral personajele din Tora (numit impropriu Vechiul Testament), îl respectă pe Moise ca fiind autorul celor cinci cărți biblice (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul). Musulmanii îl consideră pe Musa (Moise) ca cea mai importantă personalitate după Mohamed. În Coran este menționat de 135 de ori, cel mai frecvent personaj din cartea sfântă a musulmanilor. O istorioară din Coran despre copilăria lui Musa îi confirmă curajul și istețimea. Moise, Moșe, Musa, Moses a rămas în lumea virtuală a scrierilor și artelor ca un personaj copleșitor. Și cu toate acestea nu există dovezi istorice că ar fi existat și trăit în realitate… 

Prima cucerire.

Din narațiunea biblică se știe că Iosua era un apropiat al lui Moise, unul din cei 12 cercetași / spioni pe care Moise i-a trimis să scruteze primejdiile care ar putea amenința poporul pe care, conform Legământului, trebuia să-l conducă în siguranță în Țara Promisă. 

Moise îl considera asistentul său preferat și urmașul lui firesc, deci nimeni nu contesta rolul lui de conducător al celor 12 triburi gata să recucerească țara.  Aceasta era împărțită în mai multe mici regate. Primul aflat în fața oastei evreiești era regatul Ierihonului. Iosua a trimis doi spioni să vadă locurile și potențialele pericole. Cei doi s-au adăpostit în casa unei prostituate cu numele de Rahab. Ea le-a dat informații valoroase în schimbul promisiunii ca ea și familia ei să fie protejate.

A doua zi dimineața preoții tribului Levi, purtând Chivotul (Mișkan) în care erau păstrate Tablele Legii, sulurile sfinte ale Torei și alte obiecte de preț care au însoțit poporul evreu de-a lungul celor 40 de ani de peregrinări prin pustiu, au intrat în apele Iordanului.

 Ei erau însoțiți de 12 bărbați aleși de Ioşua, câte unul din fiecare trib. Asemenea apelor mării în timpul fugii din Egipt, apele Iordanului s-au îmblânzit și ele, chiar s-au oprit din curgerea lor firească, făcând loc poporului să treacă. Trompetele au salutat această nouă dovadă a susținerii divine și ce să vezi, o altă minune: la sunetul trompetelor, zidurile puternice ale cetății Ierihonului s-au prăbușit asemenea unui castel de cărți.

Au urmat timpuri frământate. Toți bărbații au fost circumciși, astfel încât toți noii locuitori ai Țării Promise să devină fii ai Legământului (Brit Mila). Jafurile și crimele împotriva locuitorilor pașnici ai celor cinci regate (amorite) învinse erau contrare legilor. Vinovații au fost cercetați unul câte unul, în fiecare trib și fiecare familie. Dar până și astăzi, după mii de ani, se petrec tot felul de grozăvii. À la guerre comme à la guerre (la război ca la război) zice un proverb francez.

Iosua a adunat poporul la Ghilgal și la Șilo și a împărțit țara între cele 12 triburi. Chiar dacă nu există certitudini istorice privitor la realitatea personalității lui Iosua, faptele alocate lui în scrierile sacre sunt confirmate prin prezența celor 12 triburi ale lui Israel pe teritoriul Țării Promise, Eretz Israel, începând cu secolul XII (î.Cr.)

Tiberiu Roth, 16 septembrie 2020

Addendum.

Fără a avea pretenția de a fi calificat pentru a scrie despre istoria și religia poporului evreu, mi-am propus să alcătuiesc, folosind crâmpeie de surse credibile, o schiță a destinelor poporului evreu în patria sa ancestrală și în diaspora, pe care cu acordul redactorilor și cititorilor le-aș dori publicate în Baabel, într-un fel de ”serial” însoțit cu ilustrații de artă. Prima încercare, cea de astăzi o însoțesc cu urările mele prietenești pentru un AN NOU BUN și SĂNĂTATE !!! (שנה טובה ובריאות)