Oare de ce revin la Bănişor?

Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…

Candele aprinse la mormintele străbunicilor mei
Foto: Maria Cinar-Jiga

În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei, unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor.

La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate, sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei.

Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj.

Existenţa lor a fost retezată în mai 1944, când toţi evreii bănişoreni (asemeni tuturor coreligionarilor lor din Transilvania de Nord, aflată atunci între hotarele Ungariei fasciste) bătrâni, adulţi, tineri şi copii au fost smulşi din casele lor (jefuite imediat ce au fost părăsite) şi duşi în ghetoul de la Cehei. După trei săptămâni de mizerie, foamete, chinuri şi umilinţe, îndurate în locul de concentrare improvizat în băltoacele râului Crasna revărsat, evreii din comitatul Sălaj (printre ei şi membrii familiilor Fischman şi Farkas din Bănişor) au fost îmbarcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz. Majoritatea lor covârşitoare a pierit.

Doar o singură femeie din familia Fischman – Olga  (Golda) – a revenit în Bănişor, două verişoare şi un verişor, supravieţuitori din familia Farkas, şi-au găsit vremelnic un rost la Cluj. După tragedia Holocaustului le-a fost imposibil să-şi reconstruiască viaţa în Bănişor sau altundeva în Transilvania şi au părăsit ţara curând după întemeierea noului stat evreu, unde s-au aşezat şi au trăit până la sfârşitul vieţii.

Când m-am născut eu nu mai erau în România. Nu i-am cunoscut niciodată, după cum nu mi s-a povestit mai nimic nici despre Bănişor.

Am crescut fără bunici, aproape fără să cunosc trecutul familiei mele, fără vreo legătură cu religia sau cu tradiţia. Sunt sigură că părinţii mei (asemeni altor colegi de generaţie cu acelaşi destin) nu ar fi putut să-şi găsească echilibrul, să privească înainte, să se dedice unor idealuri (pe care atunci le credeau juste şi salvatoare) şi să se realizeze în viaţă, dacă nu s-ar fi rupt definitiv de trecutul teribil (un trecut foarte apropiat, aflat la nici două decenii distanţă). Erau tineri, plini de avânt, de forţă, animaţi de dorinţa de a acţiona, de a întemeia o lume nouă, bazată pe egalitate de şanse, o lume prosperă. S-au eliberat de tot ceea ce i-ar fi putut ţintui de viaţa dinainte de război şi m-au educat cum au ştiut mai bine, să fiu cinstită, corectă, sinceră, sârguincioasă, să respect valorile morale. Simţeam că sunt iubită şi protejată în mediul familial şi am mai avut norocul fantastic a doi bunici „adoptaţi”. În aceste condiţii, mulţi ani nu am simţit lipsa istoriei şi tradiţiei familiei mele. O parte din ea avea să se reconstituie de-a lungul anilor din crâmpeie de amintiri, printre care şi secvenţele (aproape cinematografice) despre Bănişor, mai ales că le puteam vizualiza, privind două fotografii păstrate, ca prin miracol: una făcută prin 1935, în curtea casei lui Olga Fischman şi alta, făcută lângă monumentul din centrul satului, prin 1941-1942.

Bănişor 1935, curtea familiei Fischman
În rândul din spate, de la stânga la dreapta: Herşele Friedman, un ţăran bănişorean, Jankele Fischman, Mauriţiu Székely (bunicul meu)
În rândul din faţă, de la stânga la dreapta: Olga Fischman, Raha Fischman (străbunica mea), Margit-Malka Székely (născută Fischman, bunica mea) Imre Székely (tatăl meu, elev de liceu)
Jos trei copii: Alti şi Heniele Friedman şi unchiul meu, Vasile Székely
Bănişor 1942, la monumentul eroilor
De la stânga la dreapta: Rifka Fischman (Crasna), Reisi Fischman (Crasna), Imre Székely (tatăl meu sosit din Cluj), o prietenă din Pecei, Vasile Székely,(unchiul meu, elev de liceu, din Cluj), Bui şi Laiu Farkas, din Bănişor

De fapt, ce mai rămăsese în Bănişor ca să amintească de familiile evreieşti (Fischman şi Farkas) care trăiseră acolo în tihnă, timp de aproape un veac? Doar micul cimitir de lângă islaz, unde îşi dormeau somnul de veci înaintaşii mei care s-au săvârşit din viaţă înainte de Holocaust. Cei pieriţi în lagărele de exterminare naziste nu au morminte… S-au risipit în fumul crematoriilor.

Am vizitat cimitirul abia la sfârşitul anilor 1980, împreună cu rudele originare din Crasna învecinată, stabilite în Statele Unite ale Americii după Holocaust. Potrivit tradiţiei iudaice, în preajma Sărbătorilor de Toamnă, veneau să viziteze cimitirele din mai multe localităţi sălăjene, însoţiţi de copii şi de nepoţi. Considerau de datoria lor să le arate locul de unde se trăgea familia. Unul dintre rudele mai vârstnice ne-a explicat – atât cât a ştiut – cine odihnesc sub pietrele de mormânt, vechi, unele cu inscripții aproape ilizibile.

Tata asculta tăcut, cu inima împietrită parcă… Bănişorul lui, satul în care se născuse (şi întotdeauna preciza acest lucru), satul în care a urmat clasa a IV-a primară, cel în care se împrietenise cu Traian Gordan şi alţi băieţi de vârsta lui, dispăruse în ultima vară dinaintea deportării…

La fel s-a întâmplat şi cu unchiul meu. Nici el nu s-a mai întors în sat, din aceeaşi vară a anului 1943, deşi Clujul se află la doar 120 de kilometri depărtare. Amândoi fraţii s-au realizat în oraşul de pe Someşul Mic. Tata a fost profesor universitar la Politehnică, iar unchiul meu director al Regionalei de Căi Ferate. Poate că retezarea infinit dureroasă a rădăcinilor i-a ajutat să ia viaţa pieptiş, să nu se uite îndărăt şi să izbândească prin muncă şi tenacitate,

Şi totuşi, eu – la aproape două decenii după moartea tatii – am  simţit dorinţa arzătoare să revin la Bănişor, să-mi caut rădăcinile şi să mă altoiesc de cioturile lor. Părea un demers fără sorţi de izbândă. De fapt ce voiam? Să mă apropii, peste mai bine de şaptezeci şi cinci de ani, de satul în care trăiseră, muriseră şi fuseseră îngropaţi (în micul cimitir de lângă islaz) stră-străbunicul şi stră-străbunica, străbunicul şi străbunica mea, unde se născuseră bunica (ucisă la Auschwitz) şi tata? Cine mai ştia de evreii de odinioară şi ce ar fi avut de împărţit cu mine locuitorii de azi din Bănişor care – eventual – puteau suspecta că am venit să revendic vreo proprietate a înaintaşilor mei…

Cimitirul evreiesc din Bănişor
Foto: Maria Cinar-Jiga

Şi totuşi, miracolul s-a produs, via internet, unde am dat de Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi am luat legătura cu preşedintele acesteia, părintele Augustin Câmpean. El m-a îndrumat către Artemiu Vanca, inginer şi scriitor trăitor la Bucureşti, născut la Bănişor, satul în care a copilărit, de care s-a legat pe vecie, l-a imortalizat în romanele sale şi a tradus în viaţă mai multe iniţiative menite să ridice Bănişorul şi să-l popularizeze. Printre aceste acţiuni se numără înfiinţarea Asociaţiei Fiii Satului Bănişor şi editarea Anuarului care cuprinde multe articole despre istoria satului şi chiar a familiilor evreieşti trăitoare aici. Astfel s-a petrecut întâlnirea fastă cu un om care ştia despre înaintaşii mei (chiar mai mult decât mine). Artemiu Vanca (Cetăţean de Onoare al Bănişorului) m-a invitat la Bănişor de Sfânta Maria Mare https://baabel.ro/2018/08/la-banisor-de-sfanta-maria-mare/ , minunata zi în care, an de an, se întâlnesc fiii şi fiicele satului, risipiţi prin lume. Atunci am cunoscut-o pe Viorica Chifor, o gazdă plină de suflet, o gospodină desăvârşită, o femeie generoasă şi prietenoasă. Din prima clipă s-a stabilit între noi o relaţie directă şi sinceră ca între două bănişorence care se cunosc de când lumea.

Augustin Câmpean, preotul paroh din Bănişor
Foto: Zoltán Varró-Bodoczi
Artemiu Vanca, Cetăţean de onoare al Bănişorului
Foto: Zoltán Varró-Bodoczi
Viroca Chifor arătându-ne o cămaşa de sărbătoare a bunicii ei
Foto: Zoltán Varró-Bodoczi

Am mai poposit în casa Vioricăi anul trecut, tot de Sfânta Maria Mare https://baabel.ro/2019/08/merinde-de-la-banisor/   şi apoi  în octombrie, împreună cu unchiul meu care – la îndemnul meu – a revenit, după 76 de ani, în satul în care-şi petrecea vacanţele. A adus cu el cea de a treia fotografie din Bănişorul de odinioară, făcută în ultima vară dinainte de deportare: iulie 1943.

Bănişor, 28 iulie 1943 – ultima vacanţă la Bănişor, alături de tineri bănişoreni în strai sărbătoresc.
În picioare, în mijloc, tatăl meu, Imre Székely, în uniforma detaşamentului de muncă pentru evrei din armata maghiară. Jos, culcat, unchiul meu, Vasile Székely, elev
de liceu

Amintirile copilăriei au ieşit la suprafaţă ca nişte izbucuri ferecate în adâncul sufletului său. S-a întâlnit şi a discutat cu venerabilul Ioan Gordan (din păcate, stins din viaţă la o lună după această vizită) care mai ţinea minte familiile evreieşti Fischman şi Farkas, dinainte de război.

O întâlnire peste trei-sferturi de veac.
Bănişor, octombrie 2019.
st. Vasile Székely, unchiul meu
dr. Ioan Gordan (1927-2019)

Foto: Maria Cinar-Jiga
Ioan Gordan şi Vasile Székely depănând amintiri
Foto: Maria Cinar-Jiga

Anul acesta nu am ajuns la Bănişor de 15 August (pandemia a împiedicat organizarea Zilei Satului) însă am revenit acum câteva zile pentru a vizita mormintele înaintaşilor din micul cimitir evreiesc de lângă islaz, pentru a aşeza pietrele şi a aprinde candelele neuitării.

Am avut bucuria de a o reîntâlni pe Viorica Chifor, care ne-a aşteptat cu inima deschisă şi cu masa întinsă şi – în ciuda tuturor insistenţelor noastre – ne-a împachetat merinde de drum care ne ajung pentru… o săptămână.

L-am întâlnit pe părintele paroh Augustin Câmpean, am admirat noua capelă pe care a ridicat-o în răstimpul de când nu ne-am văzut şi ne-a povestit despre planurile pe care le are pentru consolidarea comunităţii şi înfrumuseţarea satului de care s-a ataşat cu toată inima.

Noua capelă din Bănişor
Foto: Augustin Câmpean

M-am bucurat să-i pot da un exemplar din Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, tradusă de mine. Volumul, care cuprinde şi un articol despre evreii din Bănişor şi destinul lor tragic, a fost dăruit Asociaţiei Fiii Satului Bănişor (al cărui preşedinte este părintele Augustin Câmpean) din partea Asociaţiei Fischman pentru Memoria Evreilor din Bănişor înfiinţată de noi, descendenţii familiilor evreieşti din Bănişor.

Încă nu am găsit un răspuns logic la întrebarea de ce-mi doresc să mă întorc acasă la Bănişor, dar simt că rădăcinile retezate pot da mlădiţe viabile care merită cultivate.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • THOMAS. LEWIN commented on September 22, 2020 Reply

    Avem o sfântă datorie față de cei dragi care nu mai pot vorbi, rude și prieteni trecuți în neființă. Demersul Dvstră este, hotărât, un lucru meritoriu.

  • Marica Lewin commented on September 19, 2020 Reply

    Înduioșătoare chemarea de a caută locurile de origine a strămoșilor Dvs.
    Mai ales ca după deportare majoritatea au pierit fără urme, fără morminte, a avut loc acea separare brutala între viața și moarte. Lipsesc atitea inele din lanțul de legătura între generații, și totuși ați reușit sa refaceți continuitatea existentei familiei Dvs pe meleaguri transilvane.
    Și cit de colorat e totul: parca văd in fata ochilor satul Bănișor, de care nu auzisem niciodată pina acum, asezat pe coame molcome de deal și vai înflorite. Unde familii de evrei și- au făcut un rost și se înțeleg bine cu vecinii lor, contribuind cu toții la prosperitatea casei parintesti.
    Povestiți așa de frumos, personaje reale, vii și pitorești se reîntâlnesc după zeci de ani. Firele țesăturii începută in copilărie dar parasita se reinnoafa din nou, se crează legături statornice și pentru viitor
    Prin vizitele și scrierile Dvs despre Bănișor evocați tradiții , relații, un mod de trai deja dispărut, dar și puneți o noua temelie pentru viitor , prietenie, înțelegere..

    • Andrea Ghiţă commented on September 19, 2020 Reply

      Mulţumesc mult pentru acest ecou atât de frumos formulat.

      • Marica Lewin commented on September 21, 2020 Reply

        Gmar Hatima Tova

  • Veronica Rozenberg commented on September 19, 2020 Reply

    Articolul musteste de umanism si de vibratie, prin aceea ca se vorbeste despre firele de legatura aproape invizibile, sau cum spunea Exupery, care se pot vedea doar cu ochii sufletului. Dar ele exista, dupa cum ne putem da seama din descrierea atat de nuantata a povestii de familie si a acelor fire, care nu leaga doar oamenii, intre ei, dar leaga oamenii si de geografia locala. Aceste amintiri este uneori nevoie sa fie brodate din fragmente pierdute si – spre marea bucurie a lui Andrea – regasite si infrumusetate aproape an de an.

    Si mai este ceva, dezvaluirea unor realitati, pe care cred ca unii dintre noi nici macar nu au de ele habar. Adica prezenta unor familii evreiesti in sate ardelenesti inca din timpuri vechi. O traditie care in parte s-a pierdut, dar cel putin prin mentinerea legaturilor umane si a prezentelor binevoitoare, se va putea scoate la iveala.

    • Veronica Rozenberg commented on September 19, 2020 Reply

      Si as mai aminti o poezie foarte cunsocuta, mai curand titlul sau, apartinand poetului evreu Shaul Tchennikovsky (nascut 1875 in Ucraina, decedat in 1943 la Ierusalim), numita
      “Omul nu este altceva. decat modelul peisajului in care s-a nascut”

  • Lya Benjamin commented on September 18, 2020 Reply

    Am citit cu emoție relatarea ta despre Bănișor scris cu suflet și emoție așa cum știi tu să scri. Am făcut un șoc văzând fotografia unchiului tău care pentru mine nu este Vasile ci Laci, iar tatăl tău Imi. I-am cunoscut bine am fost chiar prietenă cu ei și vreau să-ți spun că – în ciuda tragediei trăite ei nu s-au rupt de evreitate.Au fost membri de bază în Organizația Tinerilor Evrei foști deportați din care am făcut și eu parte deși n-am fost deportată. În Organizația respectivă(OTDE-DZSISZ) a fost o viață cultural-spirituală evreiască încântătoare la realizarea căreia frații Székely, dar în special unchiul tău Laci, au avut un rol hotărâtor.Cu ani în urmă am scris despre asta în Baabel.

    • Andrea Ghiţă commented on September 18, 2020 Reply

      Mulţumesc mult pentru comentariu, Lya, dragă. Într-adevăr, tata (Emeric-Imre-Imi) Székely şi unchiul meu (Vasile-Laci) Székely au activat în Organizaţia Tinerilor Democraţi Evrei OTDE – (DEZSISZ în maghiară), în perioada 1946-1949, după care organizaţia a şi fost desfiinţată. Pentru cei care nu înţeleg cum pot evreii transilvăneni să aibă atât prenume maghiare cât şi româneşti aş preciza că multe familii evreieşti, emancipate în timpul Austro-Ungariei, aveau limba maternă maghiară, copiii lor având prenume maghiare în familie, dar româneşti în acte (cei născuţi după 1918).Aceste familii au trăit în ambele culturi, de fapt în toate trei, pentru că mulţi erau sionişti. În primii ani de după Holocaust, puţinii supravieţuitori tineri din Cluj s-au organizat în Organizaţia Democrată a Tinerilor Evrei, despre care tu ai scris un articol amplu şi documentat, Activitatea OTDE reflectată înziarul Egység-Unirea. https://baabel.ro/2016/05/activitatea-otde-ului-oglinda-ziarului-egyseg-unirea/. După desfiinţarea forţată a acesteia, atât părinţii mei, cât şi unchiul s-au rupt de viaţa evreiască pentru o lungă perioadă de timp.

  • BORIS MEHR commented on September 17, 2020 Reply

    CITIT CU MULT INTERES ȘI ÎNȚELEGERE, frumoasă evocare scrisă cu talent,
    SHANA TOVA TUTUROR BAABELIENILOR

  • Eva Grosz commented on September 17, 2020 Reply

    Scris cu suflet cu nostalgie, cu curiozitatea de a afla mai multe despre generațiile dispărute . Povești asemănătoare , ducem cu toții în sufletele noastre, în conștientul și subconștientul nostru . Andrea se va întoarce mereu la Bănișor ! Să aveți cu toții un An plin de bucurii ,sănătate și optimism ! Cu drag Fam.Grosz

  • Tiberiu ezri commented on September 17, 2020 Reply

    Jos palaria celor din satul Banisor. Majoritatea in alte parti s-au grabit sa stearga toate urmele evreilor sau sa-si ascunda crimele din trecut – vezi reportajul Andreei in satul Pepeni din republica Moldova.

  • Hava Oren commented on September 17, 2020 Reply

    Un răspuns „logic” nu-ți pot da nici eu. Știu doar că satele străbunicilor mei mă atrag ca un magnet. Din păcate în urma războiului granițele au fost trasate în așa fel încât ambele au ajuns în Ucraina: satul Hlinița de pe Prut și satul Seletin de lângă izvoarele Sucevei. Mama avea un văr la Cernăuți și de la el știm că nici casa, nici moara din Seletin nu mai există, dar cred că am găsit pe Google Earth locul exact unde se aflau. La fel ca tine și eu simt dorul de a mă întoarce „acasă”, într-un sat pe care nu l-am văzut niciodată.

    • Veronica Rozenberg commented on September 19, 2020 Reply

      Stiu ca dvs sunteti mai tare la partea logica , dar nu cred ca cineva ar fi cautat un raspuns logic, iar intrebarea Andreei era una retorica.
      Va doresc regasirea radacinilor in Bucovina copilariei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *