Despre holocaustul evreimii maghiare au apărut lucrări de anvergură ale unor reputați istorici, biografi, intelectuali de marcă, filme documentare și artistice de mare valoare, opere literare de excepție. În raport cu operele unor uriași ai spiritului uman precum Randolph L. Braham (originar din Dej), renumit istoric american, Elie Wiesel (originar din Sighet) – distins cu premiul Nobel pentru pace, Kertész Imre – distins cu premiul Nobel pentru literatură, Stark Tamás sau Pach Zsigmond Pál, modestele mele notații sunt doar o succintă trecere în revistă a acestei megatragedii unice, chiar în rândul holocaustului general european, bineînțeles cu concluziile personale pe care le-am considerat necesare.

Megatragedia a fost unică în primul rând pentru că o parte a lichidării fizice a evreimii a avut loc într-o țară neocupată de trupele naziste (până la 19 martie 1944). Reamintesc carnagiul de la Kameneţ-Podolsk, de pe teritoriul actualei Ucraine, unde cca. 18.000 de evrei apatrizi sau refugiați au fost măcelăriți de autoritățile horthyste, execuțiile a cca. 1000 de evrei în cursul campaniei de reocupare a Voivodinei (Serbia de azi), ambele în 1941. Între 1941 și 1943, peste 5000 de evrei refugiați în Ungaria din Polonia, Ucraina ocupată și Slovacia au fost expulzați în Germania, cunoscându-se din start care va fi soarta lor.

În al doilea rând, după intrarea trupelor naziste în Ungaria, regimul lui Horthy nu și-a pierdut integral suveranitatea, ocupația germană având mai mult un rol strategic de organizare a apărării în adâncime, sub presiunea victoriilor sovietice și a apropierii frontului. Horthy a numit un nou guvern sub conducerea lui Sztójay Döme (22 martie 1944 – 29 august 1944) care a organizat cu ajutorul german coordonat de Adolf Eichmann, deportarea în masă a evreimii ungare, cu excepția celei din Budapesta. În ultimele două luni ale scurtului său mandat, Sztójay a încercat să temporizeze ritmul exterminării evreiești, deoarece bănuia care va fi finalul războiului și se temea de consecințele penale ale acțiunilor regimului pe care îl reprezenta. Deci nu este adevărată noua narativă din spațiul public ungar, potrivit căreia regimul horthyst nu a fost vinovat, întrega culpă fiind transferată ocupantului hitlerist.

În al treilea rând, unitatea SS detașată de naziști la Budapesta sub conducerea lui Adolf Eichmann pentru a coordona ghetoizarea și deportarea evreimii maghiare în lagărele de exterminare număra doar 150-200 de membri, un efectiv total insuficient pentru o acțiune logistică de asemenea anvergură. Evident această „măreață operă” n-ar fi putut fi dusă la bun sfârșit fără aportul neprecupețit și entuziast al conducerii politice horthyste, al jandarmeriei, al administrației, al căilor ferate și al majorității populației. În mai puțin de două luni, mai-iulie 1944, au fost trimiși la moarte sigură 437.000 de evrei.

Dintre aceștia, 131.639 erau din Ardealul de Nord, ocupat prin dictatul de la Viena, între 30 august 1940 și 25 octombrie 1944. Deportările din Transilvania de Nord au început la Sighet la 16 mai 1944 și au luat sfârșit la 7 iunie la Cluj, deci mai puțin de o lună pentru un genocid. În ura lor criminală și irațională, autoritățile fasciste maghiare au preferat să acorde primat logistic și de resurse militare deportării evreilor, în detrimentul activităților militare atât de necesare, în condițiile colapsului frontului din est și al înaintării vertiginoase a trupelor sovietice. Din totalul populației evreiești de 164.052 locuitori, în acest număr fiind incluși și cei pe jumătate evrei, conform legilor rasiale ungurești, sau 6,4% din totalul populației Transilvaniei de Nord, cca 25.000 – 30.000 de pesoane au scăpat cu viață din lagăre, s-au refugiat în România sau au dezertat din detașamentele de muncă forțată.

Singura excepție de la regula ghetoizării și deportării a fost evreimea budapestană, pe care Horthy a oprit-o personal la 7 iulie 1944, din mai multe considerente: eforturile dictatorului, prin interpuși și canale ale diplomației secrete, de a ieși din alianța cu Germania, frica de a fi tradus în fața justiției internaționale după terminarea războiului pentru crime împotriva umanității, respectiv influența și puterea comunității evreiești din capitala maghiară, în ciuda teribilei prigoane instituite.

Edmund Veesenmayer, unul din ofițerii de stat major care au lucrat cu Eichmann la Budapesta, a declarat la procesul de la Nürnberg, în 1946: “Ghetoizarea și deportarea evreilor a fost o acțiune polițienească de mare amploare, a cărei execuție în doar trei luni nu se putea realiza fără participarea entuziastă și eficientă a administrației și puterii de stat ungare. Această acțiune nu se putea înfăptui cu o forță exterioară, numai cu una internă, care cunoaște bine țara, poporul și vorbește limba maghiară. Eichmann dispunea de un corp expediționar foarte restrâns. Această acțiune de anvergură s-a putut finaliza rapid și fără conflicte doar cu suportul întregului guvern maghiar“.

La celebrul proces de la Ierusalim din 1961, Eichmann a mărturisit: “În unele cazuri, oamenii mei au fost impresionați de cruzimea jandarmeriei maghiare. Colonelul SS Wisliceny mi-a raportat că în unele localități evreii sunt mânați în vagoane precum vitele.“

La 28 octombrie 1944, Veesenmayer raporta într-o telegramă cifrată Ministerului de Externe al Reichului: “Din Ungaria au fost deja transferați pe teritoriul Reich-ului 430.000 de evrei. În detașamentele de muncă ale armatei ungare se mai află exact 150.000 de evrei. Pe teritoriul Budapestei se mai află exact 200.000 de evrei.“

Cinste excepțiilor, acelor mii de maghiari simpli, preoți, jandarmi, militari, funcționari, chiar unii comandanți care au ascuns, au sprijinit cu mâncare și haine, au întocmit acte false, într-un cuvânt au salvat mii de evrei de la moarte sigură, periclitându-și propria viață.

La 15 octombrie 1944 Horthy a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de palat, fără violență, cu ajutorul forțelor de ocupație germane, în cârdășie cu cele mai extremiste elemente ale jandarmeriei și armatei ungare, respectiv cu forța paramilitară a Partidului Crucilor cu Săgeți (Nyilasok), condus de extremistul Szálasi Ferenc. În nebunia lui criminală, regimul Szállasi îl considera pe Horthy drept o unealtă a evreimii mondiale, care a încercat să trădeze alianța cu Germania. Era adevărat doar în măsura în care, conștient de viitoarea victorie a sovieticilor și aliaților lor occidentali, Horthy s-a temut că va fi judecat drept criminal de război, iar Ungaria va fi considerată țară învinsă, ceea ce s-a și întâmplat. El a scăpat prin Germania și apoi prin Spania, în exil în Portugalia fascistă a lui Salazar, până la moartea sa naturală.

Pentru evreii budapestani și cei rămași ca prin minune prin Ungaria de Vest sau demobilizați din detașamentele de muncă forțată a început un adevărat coșmar, aceștia fiind „vânați” de hoardele nyilasiste. Szálasi a instituit suprimarea fizică a evreimii rămase, mai ales a celei budapestane, genocid căruia i s-au opus trimișii Vaticanului, Elveției, Suediei și Spaniei.

În acest context tragic se cuvin menționate numele unor personalități, adevărați oameni, care cu riscul vieții au salvat mii de evrei de la moarte.

În primul rând renumitul diplomat suedez Raoul Wallenberg, carismaticul bogătaș suedez care a smuls din ghearele extremiștilor barbari mii de evrei cu pașapoarte suedeze.

În al doilea rând Carl Lutz, consulul adjunct elvețian, care a organizat câteva clădiri cu protecție diplomatică, unde au fost înghesuiți sute de evrei.

În al treilea rând Giorgio Perlasca, ambasadorul spaniol din Budapesta, comerciant italian la origine, care a salvat mii de evrei, acordându-le pașapoarte spaniole.

În plus, frontul se apropia și timp de 102 zile Budapesta a fost supusă unui asediu continuu, până la eliberarea ei de către trupele sovieto-române.

Accentuez trupe române, care au adus o contribuție decisivă la eliberarea Budapestei, unde au dus grosul luptelor de stradă și de gherilă urbană împotriva fasciștilor și ale trupelor germane. Armata română a participat la ofensiva împotriva capitalei ungare cu Corpul 7 al Armatei 1 române, formate din 3 divizii conduse de generalul Nicolae Șova.

Asediul Budapestei a fost una din cele mai cumplite bătălii din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Asediul a început odată cu ofensiva Frontului Doi Ucrainean, condus de mareșalii Malinovski și Tolbuhin la 29 octombrie 1944 și a durat până la 13 februarie 1945, când Budapesta a fost complet eliberată. În 25 decembrie 1944 Armata Roșie și Armata Română au înconjurat dispozitivul de luptă germano-ungar, care la 29 decembrie 1944 a primit un ultimatum să capituleze.

Din nefericire pentru militarii implicați și întrega populație a Budapestei, inclusiv pentru cei cca 200.000 de evrei aflați în pragul subzistenței, ascunși prin poduri, pivnițe, înghesuiți în condiții inumane în ghetou sau în “clădirile protejate” a însemnat iadul dezlănţuit pe pământ.

A urmat un măcel de nedescris. Trupele fasciste s-au masat în cetatea Budei și în zonele limitrofe și au detonat toate podurile de peste Dunăre, care uneau Pesta deja eliberată de sovietici și români cu Buda, aflată încă sub ocupație germano-ungară, sub comanda generalului Karl Wildenbruch. Acesta a primit ordin expres de la Hitler să reziste până la ultimul om, deși trupele sovietice se apropiau deja de Berlin și Budapesta nu avea importanță strategică. În cursul operațiunilor militare au fost uciși 38.000 de civili, 70.000 de militari de partea sovieto-română, dintre care 11.000 de români și 48.000 de militari de partea ungaro-germană.

Revenind la episodul final al tragediei evreiești ungare, de la Budapesta, din 20 octombrie 1944, regimul lui Szállasi a început să adune evreii din clădirile însemnate cu steaua lui David, unde erau îngrămădite zeci de familii evreiești, toți bărbații între 16 și 60 de ani și toate femeile între 16 și 40 de ani la lucrările logistice de apărare din jurul Budapestei.

Începând cu 6 noiembrie 1944, nyilașiștii au organizat “marșurile morții”: i-au adunat cu forța pe evreii budapestani și i-au trimis în marș forțat către vestul Ungariei, pentru a săpa șanțuri de apărare și a executa lucrări de fortificații pentru trupele germane în retragere. Mulți evrei, slăbiți și subnutriți, nici măcar nu au ajuns la destinație. Cine leșina de epuizare pe drum, era împușcat. În cursul acestor marșuri s-au înregistrat cele mai cumplite abuzuri și crime imaginabile, mulți fiind uciși doar pentru că au vorbit între ei, au făcut un pas lateral sau au cerut apă. Până la urmă cca. 50.000 de evrei au fost predați trupelor germane în vestul Ungariei. Dintre ei foarte puțini au scăpat cu viață, pierind fie uciși de trupele naziste, fie lichidați pe linia frontului, prinși în clește între sovietici și germani.

În 29 noiembrie 1944 guvernul lui Szálasi, prin ordinul ministrului de interne Vajna Gábor, a dispus constituirea ghetoului de la Budapesta în sectorul 7, locuit preponderent de populație evreiască. Pe un teritoriu minuscul, de numai 0,3 km², compus din câteva zeci de străzi au fost îngrămădiți în mod inuman, promiscuu, cca. 63.000 de evrei din capitală, plus refugiați și demobilizați, majoritatea copii sub 16 ani și bătrâni peste 60 de ani. Evreii indezirabili ai Budapestei, considerați un corp străin în cadrul națiunii maghiare, au fost izolați în 162 de clădiri cu “steaua galbenă“. Erau în medie 14 oameni într-o cameră. În 10 decembrie 1944 ghetoul a fost înconjurat de un gard masiv din lemn, comunicând cu exteriorul doar prin patru porți păzite de cerberii nyilașiști. Toți evreii externi au fost obligați ca la intrare să-și depună toate obiectele de valoare în piața Klauzál din centrul ghetoului. Pe la începutul lui decembrie 1944, numărul evreilor din ghetou a ajuns la peste 70.000. Consiliul Evreiesc din ghetou, Crucea Roșie Internațională și diplomatul suedez Raoul Wallenberg au depus eforturi supraomenești pentru a salva cât mai mulți oameni. Rația zilnică de pâine era de 150 g de persoană. În aceste luni de iarnă grea, noiembrie 1944 – ianuarie 1945, evreii au căzut adesea pradă fie trupelor sovietice aflate la câteva străzi distanță, fie fărădelegilor și asasinatelor haotice ale sceleraților nyilașiști, cuprinși de febra criminală a ultimelor zile de dinaintea sfârșitului.

Ghetoul a fost eliberat de trupele sovietice și române la 18 ianuarie 1945. Militarii eliberatori și populația ieșită din arestul colectiv au găsit peste 3000 de cadavre care zăceau în stive la baia rituală, în piața Kláuzál și în curtea marii Sinagogii din strada Dohány. Ele au fost înhumate, în majoritate neidentificate, în gropi comune în curtea celebrei sinagogi. Pietrele tombale, înghesuite unele peste altele pot fi văzute și astăzi. Din fericire, 68.000 de evrei au scăpat cu viață ca prin minune! Iarna geroasă din 1944 a ferit populația de epidemiile care ar fi putut face ravagii, datorită descompunerii miilor de cadavre.

Pogromul antievreiesc al extremiștilor nyilașiști a continuat cu o sălbăticie de nedescris în Buda, încă ocupată de trupele germane, până la 13 februarie 1945, când întreaga Budapestă a fost eliberată. Asasinatele în masă comise de nyilașiști, precum cele din spitalul de pe strada Maros și Casa Crucilor cu Săgeți din strada Városmajor, sub conducerea călugărului minorit Páter András, un adevărat călău, sunt poate cele mai întunecate pagini din istoria națiunii maghiare, inexplicabile prin cruzimea și oroarea lor.

Cifrele finale ale victimelor Holocaustului, asupra cărora majoritatea istoricilor au căzut de acord cu mici devieri, sunt incredibile, înfricoșătoare: cca. 610.000 de victime evreiești, din care 435.000 deportați, 97.000 masacrați de nyilașiști, 42.000 pieriți în detașamentele de muncă forțată de pe front, 5.000 datorită sporului negativ, 7.000 trecuți la creștinism, 1.000 lichidați mișelește de trupele horthyste la ocuparea Voivodinei, 2.000 evadați în Occident și cca. 20.000 asasinați în masă la Kamenec-Podolsk.

Numărul supraviețuitorilor de pe teritoriul Ungariei actuale, în primăvara lui 1945, este apreciat de Randolph S. Braham la 190.000, iar de Stark Tamás la 185.000. Practic, 40% din evreimea budapestană și 75% din cea din provincie a fost lichidată.

Recensământul făcut de Congresul Mondial Evreiesc în 1946 a găsit în Ungaria 165.000 de evrei supraviețuitori, din care 143.000 de religie israelită.

Recensământul general organizat de autoritățile maghiare în 1948 a găsit 134.000 de evrei de religie israelită, din care 101.000 la Budapesta. După părerea specialiștilor, acest număr a fost minimizat, deoarece după teribila traumă îndurată, zeci de mii de evrei supraviețuitori și-au ascuns identitatea reală. Totodată cca. 90-120.000 de evrei s-au repatriat din lagărele de concentrare naziste, numărul total obiectiv al evreilor maghiari după Holocaust cifrându-se la cca. 220-260.000 de suflete, din care 180.000 la Budapesta.

În concluzie, datorită acestei cumplite tragedii, evreimea maghiară nu va mai reveni niciodată la strălucirea și demografia de dinainte de 1941, șocul Holocaustului fiind unul definitiv și ireversibil. Spirala negativă, indiferent de condițiile economice, sociale și confesionale relativ bune și stabile din ultimii 25 de ani, nu poate fi oprită.

Va urma.

George Vigdor

Surse: Rubicon.hu – Sebők László

Wikipedia

A Magyar Holocaust – Randolph S.Braham

Hungarian Jews during the Holocaust – Stark Tamás

Magyarország története – Pach Zsigmond Pál (1919 – 1945).