De multe ori s-a întâmplat să ne supărăm pe alegerea Comitetului Nobel a laureatului premiului pentru literatură. Consideram, și nu este numai părerea mea, că uneori opțiunea era motivată politic (ceva adevăr este în această afirmație), că opera celui ales nu se ridică la pretențiile noastre, sau că este complet necunoscută opiniei publice. Nu cunosc criteriile după care se decernează premiul, dar cu siguranță unul dintre ele este și popularizarea unor culturi, opere din continente mai îndepărtate, scrise într-o limbă mai greu accesibilă dar valoroase, ceea ce, chiar dacă nu ne place, chiar dacă avem lista noastră de prorități de care Comitetul Nobel nu ține cont, nu este un lucru rău.

Pe de altă parte, Nobelul ne atrage atenția asupra unor artiști excepționali dar care, prin preocupările lor, prin tematică, stil, gândire, sunt mai puțin cunoscuți, mai dificili de abordat, de ce să nu recunoaștem, mai greu de înțeles, dar care merită pe deplin distincția supremă. Și cred că în această categorie am putea să o includem pe poeta americano-evreică Louise Glück, laureată a premiului pentru literatură din acest an. Comitetul Nobel și-a argumentat decizia, arătând că i s-a decernat premiul ”pentru vocea sa poetică inconfundabilă care, cu frumusețe austeră, face ca existența individuală să devină universală”,

În ce măsură cunoaștem literatura americană? Deși sunt o cititoare asiduă, recunosc că am auzit și am citit doar operele în proză ale vârfurilor acestei literaturi. Nu sunt prea mult atrasă de poezie, este un defect de-al meu, deși cineva mi-a explicat odată că sunt persoane care se nasc cu dragostea și înțelegerea poeziei. Poate că eu fac parte într-o măsură mai mică din această categorie. Nu spun că nu am citit poezie (ba am și scris în adolescență), unele îmi ajung la suflet, îmi place să o ascult recitată, dar trebuie să mă gândesc mult până când înțeleg sensul, mesajul și aceasta mai ales la poeziile moderne, la versurile albe. Din poezia americană îmi amintesc de versuri ale lui Walt Whitman, Emily Dickinson… și poate câțiva mai moderni, dar niciodată nu am auzit de poeta Louise Glück și nici nu cred că ar fi apărut la noi vreun volum scris de ea. Acum însă am aflat și din ceea ce am citit despre ea și din câteva poeme ale ei, s-ar putea afirma că, poate, de această dată, Comitetul Nobel a decis bine,

Subiectiv vorbind, pentru mine Louise Glück este valoroasă și din cauza originii ei – este evreică, iar familia tatălui ei este originară din Valea lui Mihai.

Bunicii ei din partera tatălui au emigrat în America în 1900, familia mamei era evreo-rusă, emigrată tot la începutul secolului trecut. Ce a reprezentat familia Glück în localitatea din care se trăgea, putem afla dintr-un articol publicat în re-vista Szombat din Ungaria https://www.szombat.org/tortenelem/az-ertol-az-oceanig-a-nobel-dijas-louise-e-gluck-magyar-gyokerei , care nu a precupețit niciun efort să afle cât mai mult despre strămoșii poetei și este suficient să ne uităm la bibliografia folosită. A fost o familie evreiască înstărită, cu mulți membri, un adevărat stâlp al comunității evreiești din Valea lui Mihai, făcând parte din evreimea de rit ortodox. Bărbați din familia Glück au luat parte la Revoluția din 1848 și au participat în rândurile armatei austo-ungare în Primul Război Mondial, unde s-au distins prin faptele lor.

Din păcate, cercetările se opresc în 1918. Valea lui Mihai a ajuns pe teritoriul României, era o comunitate evreiască destul de numeroasă, care probabil a trăit și s-a dezvoltat în condițiile României de atunci și a suferit consecințele legilor rasiale. După Dictatul de la Viena, localitatea a fost retrocedată Ungariei, iar în 1944 evreii din Valea lui Mihai au fost deportați. Nu se știe dacă și câți din familia Glück au supraviețuit și dacă da, ce s-a întâmplat cu ei. Astăzi în Valea lui Mihai nu mai există nici măcar o obște evreiască, doar un monument al deportaților evocă o comunitate odinioară înfloritoare.

Louise Glück s-a născut în 1943 la New York. Este o persoană deosebit de sensibilă care, din copilărie, a fost afectată de tragedii personale, ca de pildă moartea unei surori, ceea ce, susține ea, ar fi influențat comportamentul părinților față de ea, deși sora a murit înaintea nașterii ei. Din adolescență a suferit de anorexie, a trebuit să apeleze la un pishiatru cu care ani de zile a făcut terapie. S-a vindecat, dar a trebuit să facă față și altor traume în viața personală, ca divorțul sau pierdera bunurilor într-un incendiu, moartea tatălui. Toate acestea au avut o influență definitorie asupra operei sale poetice.

Holocaustul, drama evreilor nu pot fi descoperite direct în opera sa, dar unele referiri arată că nu a fost străină de aceste evenimente. Astfel, volumul Triumful lui Ahile, apărut în 1985, este dedicat memoriei bunicului său, a eliberării acestuia într-un context mitologic și biblic, asemănător cu istoria lui Iosif din Vechiul Testament.

Din cauza stării de sănătate, Louise Glück nu a putut absolvi o universitate, a frecventat unele cursuri tematice, de creație literară. Recunoscute ca studii superioare, ele i-au permis să devină profesor la diferite colegii universitare.

De-alungul anilor a publicat numeroase volume de poezii, începând cu Firstborn     în1968. Cel de-al doilea volum care a apărut în 1975, The House of Marshland, este considerat prima ilustrare a unei voci proprii în litertura americană contemporană. Urmează Triumful lui Ahile în 1985 care, după unii critici, prin spiritul său, ar reflecta originea ei evreiască, Ararat, după moartea tatălui său, The Wild Iris”  1992, apreciat drept o capodoperă, Octombrie, după atentatele din 11 septembrie. În 2012 apare volumul Poeme, o colectție de poezii care include 50 de ani de creație. În 2017 publică volumul de eseuri întitulat American Originality.

Criticii apreciază stilul ei reținut, folosirea atentă și foarte parcimoniasă a cuvintelor. Deși multe dintre poeziile sale se inspiră din viața ei, Glück nu este considerată de toți criticii un poet al confesiunilor, mai ales că în versurile ei sunt prezente diferite personaje, printre care unele mitologice. În ceea ce privește temartica, cercetătorii și criticii au identificat mai multe teme, în primul rând concentrarea asupra traumei, subiectele poeziei sale fiind moartea, respingerea, eșecul relațiilor și încercarea de a depăși aceste situații și de a se reînnoi. Un element esențial al poeziei ei este dorința în mai multe ipostaze, uneori contradictorii.

Louse Glück a primit mai multe distincții. Astfel, în 1993 volumul The Wild Iris a fost recompensat cu premiul Pulitzer. Între 1994-1998 a fost aleasă poetul statului Vermont, între 2003-2004 –laureată a poeziei americane, în 2004 a obținut premiul ”Cartea Națională”, în 2015 – medalia de aur a Academiei Americane de Literatură și Artă, iar în 2020-premiul ”Tranströmer”. Premiul Nobel încununează o activitate scriitoricească valoroasă care se întinde peste jumătate de secol.

Eva Galambos