Darul identităților multiple

Când cineva afirmă că „se caută pe sine însuși”, nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Această căutare de sine mi-o imaginez cam așa: individul copleșit de îndoieli descoperă la un moment dat că nu mai știe cine este, pornește în căutări, deschide disperat toate sertarele…  Și deodată, într-un moment de inspirație, descoperă cu uimire că se află în propriul său trup! Să se fi văzut în oglinda din baie? Pe scurt: o tâmpenie!

O fi așa, n-o fi, dar nu este nici chiar atât de simplu cum apare în imaginația mea hiperrațională. De când mă știu soarta m-a dăruit cu o serie întreagă de identități lingvistice, etnice, socio-culturale…  În asemenea condiții siguranța de sine este practic exclusă. Încă din copilărie mă deprinsesem să trec instantaneu de la o identitate la alta, în funcție de situația în care mă aflam și cu cine aveam de-a face. Eram ca Zelig, protagonistul filmului cu același nume al lui Woody Allen. Nu e de mirare că Zelig a apărut în mediul intelectual evreiesc din Manhattan. Nu pot să-mi închipui un grup etnic mai potrivit schimbărilor continue de identitate ca evreii așkenazi, neurotici, care trebuie să se afirme într-o majoritate diferită, uneori chiar ostilă.

Ei bine, Oradea copilăriei mele nu era chiar New Yorkul marelui cineast, dar se pot găsi totuși anumite paralele. Colecția mea personală constă din identitățile cele mai felurite, uneori chiar diametral opuse: evreu, maghiar, român, orășean, sătean, conformist / nonconformist, rațional / irațional, ateu, tradiționalist, liberal, conservator și poate încă câteva – un întreg caleidoscop.

Am adoptat aceste identități una câte una, până ce au mi-au devenit a doua natură, ba chiar am învățat să jonglez cu ele după dorință. Mi-am început cariera pământească ca băiețel ungur. Primele mele impresii au fost din mediul urban – auzeam zgomotele caracteristice ale orașului, activitatea fabricii Cotex din curtea noastră comună, clopoțelul tramvaiului și huruitul motociletelor pe stradă, gurluitul și zburătăcitul porumbeilor în parc. Se mai adăugau și mirosurile nu prea plăcute ale orașului – gaze de eșapament și excremente de păsări. Din acest amestec incoerent de impresii vizuale, auditive și olfactive a apărut conștiința de sine a copilului citadin. Apoi m-am trezit deodată la Răbăgani, în sânul familiei de țărani – un mediu complet diferit de cel cu care mă obișnuisem. Aici se vorbea românește, mai bine zis dialectul local, sunetele și mirosurle erau cu totul noi pentru mine, dar mai ales domnea o dragoste și o căldură emoțională aproape inimaginabile în alte părți. Fără îndoială, mirosul de grajd îmi era mult mai plăcut decât cel al gunoiului de porumbei.

La grădiniță și mai ales la școală eram îndoctrinați cât era ziua de lungă. În cele două sfinte sărbători ale României socialiste, 1 Mai și 23 August, trebuia să ne închinăm la icoanele exponenților vii și morți ale ideologiei comuniste și să defilăm în mijlocul unei mări de steaguri. Fiecare știa cum trebuia să se poarte și ce avea voie să spună în ce împrejurări. În schimb acasă domnea o atmosferă de respingere a sistemului, care se manifesta prin ridiculizarea lui. Trebuia doar să fii atent ca această atitudine să nu apară în public.

În învățământ, în afară de conținutul ideologic, domina o orientare strict rațională, științifică, categoric opusă religiei și oricărei forme de misticism. Eu am adoptat-o fără împotrivire, influențat și de ateismul tatălui meu, Biro Laci, pe care mi-o mențin până astăzi. Ea se afla însă în contrast total cu credința pătimașă a țăranilor din Răbăgani, care uneori trecea chiar dincolo de limita superstiției. Sătenii s-au dovedit imuni la orice formă de îndoctrinare – și tocmai acest lucru m-a impresionat enorm și m-a făcut să mă solidarizez cu ei.

În mediul famililal am aflat treptat ce înseamnă să fii evreu, dar nu în sensul religios, ci mai degrabă ca membru al unei comunități etnice cu un bagaj prea plin de experiența persecuțiilor. Această apartenență a avut ca urmare un oarecare sentiment de inferioritate față de majoritatea care dădea tonul. Pe de altă parte a apărut și o anumită mândrie legată de cultura evreiască, de numeroșii oameni talentați din tribul nostru și de succesul Israelului în lupta pentru supraviețuire. În rare cazuri am simțit și o anumită simpatie pentru țara în care trăiam, de exemplu în 1968, când „iubitul nostru conducător” și-a exprimat nemulțumirea față de ocuparea Cehoslovaciei. Lumea se temea că URSS ar putea ocupa și România; circulau ipoteze din cele mai absurde, despre minunatele noastre tunuri cu laser. Oho, las’ că le arărăm noi!

Aș zice că principala mea trăsătură de caracter, poate singura care se afirmă în orice moment, este cameleonismul: adaptarea instantanee la condițiile mediului înconjurător. Practica acestuia am developat cu timpul la nivel de artă. El se manifesta de exemplu când mă întorceam de la școală, când coboram din autobuzul care mă ducea din oraș la sat și invers, sau când îmi schimbam interlocutorul. Nu aveam nicio dificultate să trec de la o limbă (sau dialect) la alta, la nevoie chiar în mijlocul frazei. Mulți dintre contemporanii mei s-au obișnuit să facă același lucru, era o aptitudine foarte utilă în condițiile în care trăiam. Dar erau și excepții, printre care prietenul familiei noastre, Bauer Laci, care adera cu strictețe la maghiara sa aleasă de dinainte de război, refuzând cu încăpățânare să se adapteze noilor condiții și să învețe românește. Nu o dată acest lucru a provocat neînțelegeri nostime, mai ales când încerca să vorbească cu Firoanda (mama mea adoptivă de la țară). Discuțiile lor abia reușeau să depășească nivelul cel mai elementar despre mâncat, băut, dormit și condus mașina.  Asemenea conversații absurde au avut ca urmare că sătenii l-au poreclit „Durmeșter”.

Această poreclă se trage de la o întâmplare hazlie. Prima întâlnire dintre Laci și Firoanda s-a petrecut când eu eram în grija ei. Firoanda l-a întrebat cum îl cheamă. El însă a ignorat întrebarea și a întrebat-o la rândul lui dacă eu dorm. Numai că el vorbea foarte prost românește și în loc de „doarme?” a spus „dormește?”.  Firoanda și-a închpuit că el răspunde la întrebarea ei și acesta ar fi numele lui. Ea a mai adăugat un „r” la sfârșit, iar rezultatul suna într-adevăr ca un nume posibil, ba chiar respectabil: un fel de meșter. Cu aceasta dialogul s-a încheiat deja, dar ca urmare la Răbăgani, lui Bauer Laci i-a rămas numele „Dormeșter”, sau după pronunțarea locală „Durmeștyer”.  Așa a rămas până la sfârșitul zilelor, ba chiar după aceea, în amintirea sătenilor care l-au cunoscut.

Mai târziu, când am ajuns în occident, ușurința de a mă adapta la mediul local mi-a permis să mă integrez repede în societatea din Germania, apoi din Elveția, să prind cu ușurință limba și mentalitatea locală. Cameleonismul pe care l-am deprins în timpul copilăriei mele transilvane s-a dovedit o însușire foarte practică.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Judit Incze commented on October 8, 2020 Reply

    Noi toti care ne-am parasit locul nasterii, sintem cameleoni! Chiar daca traiesc de patruzeci de ani in Germania, (sotul si cu mine) vorbim ungureste,
    Cu prietenii din Rominia ungureste si romanesti, iar cu prietenii si vecinii de aici vorbim bineinteles germana.
    Spre noroc copii nostri nascuti aici, stiu si ungureste…

  • Thomas Lewin commented on October 4, 2020 Reply

    Când i-am povestit socrului meu că Bob Dylan a devenit creștin,el mi- a răspuns că asta nu are importanță. “Poate să facă și tumbe in aer, tot evreu rămâne!”

  • Thomas Lewin commented on October 4, 2020 Reply

    Oare putea Dormeșter să doarmă în acei ani ai tunurilor cu laser?

    • Peter Biro commented on October 5, 2020 Reply

      Dormester dormea de obicei destul de bine. Dar acuma doarme somnul etern, de fapt deja din 1983. A trait 80 de ani si a fost un mester pentru multe lucruri, mai ales pentru anecdote amuzante.

  • Ivan G Klein commented on October 3, 2020 Reply

    Articolul mi-a plăcut mult și n-am găsit nimic deranjant legat de cameleon indifferent din ce unghi îl studiam , deși anii mulți petrecuți în Romania în care m-am format mi-au creat o mentalitate destul de rigidă . K.I.

  • gabriel gurm commented on October 3, 2020 Reply

    De cele mai multe ori identitatea nu se capata ci se mosteneste.
    Răposatul meu părinte îmi spunea nu o dată că înainte de a fi budist, român, comunist, sau medic, eu sunt și voi rămâne evreu….
    Câtă dreptate a avut…..
    În urma cu ani am publicat o culegere de schițe intitulată ”Arta cameleonismului”, în care mă refeream exact la situațiile descrise de tine, Peter, evreul român în căutarea unei identități stabile.
    GBM

    • Peter Biro commented on October 7, 2020 Reply

      Nu stiam de unde mi-a venit inspiratia sa folosesc cuvantul “Cameleonism”. Am inceput sa cred ca am o fantazie atat de fertila. Iar acuma m-am trezit: candva am vazut titlul cartii tale si asta mi-a ramas o engrama ascunsa intr-un reces al memoriei mele. De fapt am impresia, ca orice idee imi vine, tu ai avut-o deja mult mai inainte. Jos palaria! Macar asta sa fie avantajul batranetii.

  • Eva Grosz commented on October 2, 2020 Reply

    Sincer….nu vă cunosc și pot să-mi fac o imagine doar după ce scrieți dar ați făcut un lucru deosebit cu acest articol…..1.M-ați făcut să râd și pentru mine asta e o adevărată raritate .Numai la zile mari…+
    2.Camelionism ? Poate. Eu spun că e un cosmopolitism în înțelesul bun al cuvântului… nu cum ne-a băgat în cap” iubitul nostru conducător”
    3. Și eu căutam prin sertare identitatea mea de evreu, ungur,cu școală românească și mai ales din cosmopolita Timișoara de pe vremuri, ateistă și tradițională,conformistă și neconformistă, depinde de la care părinte sau bunic-bunică am moștenit genele și educația..Eu nu schimbam limbile ci le amestecam pe toate și ieșea un esperanto foarte nostim…și veșnic căutam cu disperare adevărata mea identitate…. Unul din părinții mei ar spune -universală, celălalt-cosmopolită.
    Această pledoarie a identității se arată în toată frumusețea ei. De mult nu am citit așa ceva bun. Bravo Peter Biro ! Să nu uiți că m-ai făcut să râd !!!!! Mai poți să o faci și altă dată. Nu uita că suntem în pandemie !

    • Peter Biro commented on October 5, 2020 Reply

      O sa incerc cat pot. Multumesc pentru complimente. De fapt am contribuit cu un fel de oglinda.

  • Andrea Ghiţă commented on October 2, 2020 Reply

    Consider că e unul dintre cele mai bune articole scrise de Peter Biro. Un în care mă regăsesc în mare măsură şi recunosc reprezentanţii generaţiei mele din Transilvania. Nici Clujul nu e New York, dar…
    Felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *