Când cineva afirmă că „se caută pe sine însuși”, nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Această căutare de sine mi-o imaginez cam așa: individul copleșit de îndoieli descoperă la un moment dat că nu mai știe cine este, pornește în căutări, deschide disperat toate sertarele…  Și deodată, într-un moment de inspirație, descoperă cu uimire că se află în propriul său trup! Să se fi văzut în oglinda din baie? Pe scurt: o tâmpenie!

O fi așa, n-o fi, dar nu este nici chiar atât de simplu cum apare în imaginația mea hiperrațională. De când mă știu soarta m-a dăruit cu o serie întreagă de identități lingvistice, etnice, socio-culturale…  În asemenea condiții siguranța de sine este practic exclusă. Încă din copilărie mă deprinsesem să trec instantaneu de la o identitate la alta, în funcție de situația în care mă aflam și cu cine aveam de-a face. Eram ca Zelig, protagonistul filmului cu același nume al lui Woody Allen. Nu e de mirare că Zelig a apărut în mediul intelectual evreiesc din Manhattan. Nu pot să-mi închipui un grup etnic mai potrivit schimbărilor continue de identitate ca evreii așkenazi, neurotici, care trebuie să se afirme într-o majoritate diferită, uneori chiar ostilă.

Ei bine, Oradea copilăriei mele nu era chiar New Yorkul marelui cineast, dar se pot găsi totuși anumite paralele. Colecția mea personală constă din identitățile cele mai felurite, uneori chiar diametral opuse: evreu, maghiar, român, orășean, sătean, conformist / nonconformist, rațional / irațional, ateu, tradiționalist, liberal, conservator și poate încă câteva – un întreg caleidoscop.

Am adoptat aceste identități una câte una, până ce au mi-au devenit a doua natură, ba chiar am învățat să jonglez cu ele după dorință. Mi-am început cariera pământească ca băiețel ungur. Primele mele impresii au fost din mediul urban – auzeam zgomotele caracteristice ale orașului, activitatea fabricii Cotex din curtea noastră comună, clopoțelul tramvaiului și huruitul motociletelor pe stradă, gurluitul și zburătăcitul porumbeilor în parc. Se mai adăugau și mirosurile nu prea plăcute ale orașului – gaze de eșapament și excremente de păsări. Din acest amestec incoerent de impresii vizuale, auditive și olfactive a apărut conștiința de sine a copilului citadin. Apoi m-am trezit deodată la Răbăgani, în sânul familiei de țărani – un mediu complet diferit de cel cu care mă obișnuisem. Aici se vorbea românește, mai bine zis dialectul local, sunetele și mirosurle erau cu totul noi pentru mine, dar mai ales domnea o dragoste și o căldură emoțională aproape inimaginabile în alte părți. Fără îndoială, mirosul de grajd îmi era mult mai plăcut decât cel al gunoiului de porumbei.

La grădiniță și mai ales la școală eram îndoctrinați cât era ziua de lungă. În cele două sfinte sărbători ale României socialiste, 1 Mai și 23 August, trebuia să ne închinăm la icoanele exponenților vii și morți ale ideologiei comuniste și să defilăm în mijlocul unei mări de steaguri. Fiecare știa cum trebuia să se poarte și ce avea voie să spună în ce împrejurări. În schimb acasă domnea o atmosferă de respingere a sistemului, care se manifesta prin ridiculizarea lui. Trebuia doar să fii atent ca această atitudine să nu apară în public.

În învățământ, în afară de conținutul ideologic, domina o orientare strict rațională, științifică, categoric opusă religiei și oricărei forme de misticism. Eu am adoptat-o fără împotrivire, influențat și de ateismul tatălui meu, Biro Laci, pe care mi-o mențin până astăzi. Ea se afla însă în contrast total cu credința pătimașă a țăranilor din Răbăgani, care uneori trecea chiar dincolo de limita superstiției. Sătenii s-au dovedit imuni la orice formă de îndoctrinare – și tocmai acest lucru m-a impresionat enorm și m-a făcut să mă solidarizez cu ei.

În mediul famililal am aflat treptat ce înseamnă să fii evreu, dar nu în sensul religios, ci mai degrabă ca membru al unei comunități etnice cu un bagaj prea plin de experiența persecuțiilor. Această apartenență a avut ca urmare un oarecare sentiment de inferioritate față de majoritatea care dădea tonul. Pe de altă parte a apărut și o anumită mândrie legată de cultura evreiască, de numeroșii oameni talentați din tribul nostru și de succesul Israelului în lupta pentru supraviețuire. În rare cazuri am simțit și o anumită simpatie pentru țara în care trăiam, de exemplu în 1968, când „iubitul nostru conducător” și-a exprimat nemulțumirea față de ocuparea Cehoslovaciei. Lumea se temea că URSS ar putea ocupa și România; circulau ipoteze din cele mai absurde, despre minunatele noastre tunuri cu laser. Oho, las’ că le arărăm noi!

Aș zice că principala mea trăsătură de caracter, poate singura care se afirmă în orice moment, este cameleonismul: adaptarea instantanee la condițiile mediului înconjurător. Practica acestuia am developat cu timpul la nivel de artă. El se manifesta de exemplu când mă întorceam de la școală, când coboram din autobuzul care mă ducea din oraș la sat și invers, sau când îmi schimbam interlocutorul. Nu aveam nicio dificultate să trec de la o limbă (sau dialect) la alta, la nevoie chiar în mijlocul frazei. Mulți dintre contemporanii mei s-au obișnuit să facă același lucru, era o aptitudine foarte utilă în condițiile în care trăiam. Dar erau și excepții, printre care prietenul familiei noastre, Bauer Laci, care adera cu strictețe la maghiara sa aleasă de dinainte de război, refuzând cu încăpățânare să se adapteze noilor condiții și să învețe românește. Nu o dată acest lucru a provocat neînțelegeri nostime, mai ales când încerca să vorbească cu Firoanda (mama mea adoptivă de la țară). Discuțiile lor abia reușeau să depășească nivelul cel mai elementar despre mâncat, băut, dormit și condus mașina.  Asemenea conversații absurde au avut ca urmare că sătenii l-au poreclit „Durmeșter”.

Această poreclă se trage de la o întâmplare hazlie. Prima întâlnire dintre Laci și Firoanda s-a petrecut când eu eram în grija ei. Firoanda l-a întrebat cum îl cheamă. El însă a ignorat întrebarea și a întrebat-o la rândul lui dacă eu dorm. Numai că el vorbea foarte prost românește și în loc de „doarme?” a spus „dormește?”.  Firoanda și-a închpuit că el răspunde la întrebarea ei și acesta ar fi numele lui. Ea a mai adăugat un „r” la sfârșit, iar rezultatul suna într-adevăr ca un nume posibil, ba chiar respectabil: un fel de meșter. Cu aceasta dialogul s-a încheiat deja, dar ca urmare la Răbăgani, lui Bauer Laci i-a rămas numele „Dormeșter”, sau după pronunțarea locală „Durmeștyer”.  Așa a rămas până la sfârșitul zilelor, ba chiar după aceea, în amintirea sătenilor care l-au cunoscut.

Mai târziu, când am ajuns în occident, ușurința de a mă adapta la mediul local mi-a permis să mă integrez repede în societatea din Germania, apoi din Elveția, să prind cu ușurință limba și mentalitatea locală. Cameleonismul pe care l-am deprins în timpul copilăriei mele transilvane s-a dovedit o însușire foarte practică.