Poate acum e momentul potrivit să explic de ce m-am aventurat să scriu un fel (mai exact, un alt fel) de înșiruire a principalelor evenimente ale istoriei poporului evreu. Am subliniat și în scurta introducere a acestui ”serial”. Nu sunt un istoric frustrat, nu vreau să rescriu istoria complicată a poporului al cărui simplu fiu – cu mândrie – am fost, sunt și voi fi, cât îmi vor îngădui anii pe care i-am primit cu dărnicie. Dar pe lângă această șansă (sau poate, destin) am luat și decizia, la 11 ani, de a deveni sionist. Din motive familiale și datorită împrejurărilor politice am ratat ocazia de pleca în 1949 în Israel și am rămas toată viața cetățean al României, păstrându-mi consecvent și convingerile sioniste. În această dublă calitate mi-am propus (chiar fără a avea o expertiză adecvată) să-mi exprim opiniile, dar și nedumeririle bazate pe informații disponibile public, în legătură cu fascinanta istorie, dar mai ales cu potențialul poporului din care fac parte, un popor care are la activ mii de ani petrecuți alternativ sau concomitent în țara sa proprie și în restul țărilor lumii, pe care grecii le-au denumit pentru ei diaspora. Proporția dintre evreii din Israel și cei din diaspora a variat de-a lungul secolelor, în funcție de interese străine. Aproape două mii de ani evreii nu au avut un stat propriu. Israel nu a existat pe harta lumii. Acum există. Și nu oricum, ci ca o prezență remarcabilă și influentă cultural, științific, politic și militar. Jumătate din poporul evreu continuă să trăiască în diaspora. Cum s-a născut, cum a evoluat și încotro se va dezvolta această simbioză milenară, reprezintă miezul întrebărilor pe care mi le-am pus. Mulțumesc tuturor celor care mă ajută cu sfaturi și cu observații pertinente.

Primii regi ai evreilor.

Această poveste, ca o dramă modernă, cu întorsături neașteptate, personaje ieșite din comun, cu intrigi, lupte, trădări și sex, eroi buni și răi, pare a fi regizată de judecătorul Samuel, care intervine rar, dar decisiv. Evident, până la urmă totul se desfășoară după indicațiile Marelui Autor.

Samuel, clarvăzătorul, ascetul (nazir), unul din puținele personaje religioase respectate de toate cele trei mari religii monoteiste, a înțeles că triburile israelite, al căror lider de facto devenise, doreau să aibă un rege. Era o modă, un pas spre o nouă formă de conducere politico-administrativă, sau un mimetism în raport cu țărișoarele din jur, conduse de regi? Greu de spus, dar acțiunea lui Samuel de a impune instituția regală și de a identifica un conducător potrivit au corespus dorinței exprimate de triburile lui Israel. După mențiunile din Tora și Talmud, această dorință era în consens și cu înțelepciunea divină care i-a sugerat lui Samuel că trebuie să se supună în toate voinței poporului. Prin urmare și în aceea, de a avea un rege ”pământean”.

Ca în orice moment semnificativ al istoriei, a intervenit și aici întâmplarea!

Se caută un rege

Saul, un tânăr din tribul lui Beniamin, fiul lui Chiș din Ghibeea, a plecat cu măgărițele tatălui său la pășune. Pe drum, admirând natura – sau fetele – le-a pierdut. Alerga disperat de colo până colo, în căutarea măgărițelor și a dat peste clarvăzătorul Samuel, tocmai omul potrivit să-l ajute. Înțeleptul judecător l-a liniștit, spunându-i că oriunde ar fi pe pământul Țării lui Israel, tot familiei lui vor aparține, căci el va deveni regele lui Israel. După această declarație concisă, Samuel l-a uns rege pe nedumeritul Saul. Iar morala: măgarii îl pot face rege pe acela pe care Cel de sus l-a ales dinainte.

Așa a ajuns Saul să fie primul rege al evreilor. Saul era un tânăr chipeș și înalt, dar nu prea avea alte calități care să-l califice pentru domnie. Samuel a încercat să-l instruiască. Dar ca vlăstar al tribului Beniamin, avea un ascendent inițial. Beniamin, mezinul dintre cei doisprezece frați și fiul cel mai tânăr ai soției iubite Rachel, avea din start drepturi și privilegii absconse. Proclamarea lui ca rege al evreilor s-a petrecut la Ghilgal, probabil un sanctuar arhaic, un cerc din pietre (un fel de Stonehenge local). Potrivit cărții Samuel I, judecătorul profet ar fi făcut în acel loc o demonstrație oribilă, discordantă cu firea lui blândă și înțeleaptă: a tăiat în bucăți trupul lui Agag, regele amaleciților, ca luare aminte pentru Saul. Conform poruncii divine, el ar fi trebuit să ucidă întregul trib Amalek, ca pedeapsă pentru crimele lor împotriva evreilor rătăcind încă în pustiu. Deci a fost o răzbunare ”de sus”, pe care ”regele numit” nu a împlinit-o, din neglijență sau poate din milă – una din numeroasele enigme sau inconsecvențe ale scrierilor sfinte…

Susținerea divină a regalității lui Saul nu mai avea obiect. Trebuia găsit un înlocuitor mai fidel și mai educat. Opțiunea firească era fiul său, Ionatan, un tânăr plin de entuziasm, generozitate și curaj, care era într-o strânsă legătură de prietenie drăgăstoasă (?) cu David, cel mai tânăr dintre fiii lui Ișai din Betleem. Și iarăși intervine întâmplarea, potrivită cu măiestrie de ”regizorul” Samuel.

În căutarea unui înlocuitor pentru regele Saul, căzut în dizgrație, Samuel a căutat pe cel mai potrivit dintre fiii lui Ișai. Printre cei șase fii mai mari nu s-a găsit candidatul potrivit. În ultimul moment a apărut mezinul David, care tocmai se întorsese cu animalele de la pășune. Surpriza a fost completă: era persoana ideală, acceptată de rigurosul Samuel, inspirat de mentorul său divin.

O poveste de Șavuot

Dar cine era Ișai, tatăl extraordinarului David? Ne lămurește Cartea Rut, pe care o citim (cei care mai frecventează sinagoga de sărbători) de Șavuot. O poveste remarcabilă. Naomi, cu soțul ei Elimelech și cei doi fii ai lor, sunt obligați să plece în regatul vecin, Moab, din cauza foametei izbucnite în tribul lui Iuda. Unul din cei doi fii se îndrăgostește de frumoasa moabită Rut și o ia de soție. (Textul biblic nu ne lămurește după ce ritual religios s-a petrecut cununia). Din motive necunoscute, toți bărbații familiei mor și rămân femeile. Evreica Naomi și moabitele Rut și Ofra, văduva celui de-al doilea fiu.

Naomi s-a întors la Betleem, însoțită de Rut, nora moabită care îi era foarte devotată și nu voia s-o părăsească. În viața celor două femei a început o luptă pentru supraviețuire. Aveau o bucată de pământ, dar le lipsea un bărbat care să le susțină moral și fizic. Întâmplarea a intervenit din nou. Rut aduna spicele căzute de pe ogorul lui Boaz, o rudă a defunctului ei soț. Cei doi s-au întâlnit, s-au cunoscut, s-au plăcut și… s-au luat (din nou nu se știe după ce reguli).

Din această iubire s-a născut Obed, care avea să devină bunicul marelui rege David. Deci cel mai venerat rege al evreilor a fost nepotul unei femei moabite, care probabil se închina altor zei. Evident că dacă Obed s-a căsătorit cu o evreică, fiul lor, David, putea fi considerat ”evreu halahic” și peste secole ar fi putut deveni membru plin al unei comunități evreiești din România…

Dar nu era chiar atât de simplu, căci în Biblie nu se spune cine erau mamele fiilor lui Ișai. În Talmud, care a fost scris aproape un mileniu după evenimentele relatate în cărțile lui Samuel, în tractatul Bava Batra se precizează că mama regelui David a fost Nițevet, fiica lui Adael, care a avut cu Ișai șapte băieți (mezinul fiind David) și două fete. Dar în afara acestei afirmații, nu există alte dovezi.

Poate vi se pare gratuită insistența mea asupra identității halahice, dar mie mi se pare un subiect important în contextul păstrării identității evreiești, mai ales în diaspora. Am și motivat punctul meu de vedere. Transmiterea evreității pe linie paternă ar fi o schimbare esențială de paradigmă pentru viitorul poporului evreu. Dubiile referitoare la paternitate, care erau cândva un argument în favoarea regulii halahice, nu mai sunt actuale!

Un rege care cântă

Până la întronarea lui David mai aveau să se întâmple multe. Regele Saul era abia la începutul domniei, care avea să țină doar doi ani, dar era deja măcinat de presimțiri rele. Bănuia probabil că a decăzut din grațiile divine și își dorea o relaxare după perioadele de tensiune și amenințare prin care trecuse. Slujitorii curții i-au propus pe cineva care să-l delecteze cu muzică.

O altă ”întâmplare” a făcut că persoana invitată la curte să-i cânte regelui Saul la harpă era tocmai David, bunul prieten al lui Ionatan, prințul moștenitor. Timpul dedicat muzicii nu este lung. Foarte curând ea este înlocuită de sunetele de trâmbițe și tobe care cheamă la luptă armata filistenilor și în replică pe cea a luptătorilor evrei, supușii lui Saul. Cele două armate se aliniază față în față între cetățile Azeca și Soco, care priveau spre Valea Ela (arbore de fistic). Locul nu era prea departe de Hebron, acolo unde își dorm somnul de veci strămoșii legendari ai poporului evreu.

A urmat ”lovitură de teatru”. În loc ca cele două armate înșirate de-o parte și de alta a văii să se ia la bătaie, a apărut un personaj ireal, un uriaș înalt de șase coți și o palmă (2.5 m), îmbrăcat ciudat și înarmat până în dinți, care răspundea la numele de Goliat din Gat, care le-a strigat: “Pentru ce… vă așezați în șiruri de bătaie? … Alegeți un om care să se coboare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine și să mă omoare, noi vom fi robii voștri; dar dacă-l voi birui și-l voi omorî eu, voi ne veți fi robi…!”

Voluntarul care a răspuns provocării lui Goliat a fost tânărul David, înarmat cu o praștie, cinci pietre ascuțite și o imensă doză de încredere în puterea divină, cel puțin așa afirma el însuși în fața ezitantului Saul, care nu era entuziasmat de ideea de a-l înfrunta pe aparent invincibilul Goliat. Secretul victoriei lui David a fost identificarea ”punctului sensibil” al uriașului, pe care l-a țintit în frunte. Marele lui atu a fost iscusința și precizia. (Cam tot pe atunci marele poet și povestitor grec Homer a scris nemuritoarea Iliada, unde invincibilul Ahile avea ca punct sensibil călcâiul!) David l-a decapitat pe uriașul învins, capul tăiat al lui Goliat devenind trofeul victoriei.

Victoria vitejilor stârnește invidia lașilor. Saul a simțit că David îi va fi un rival periculos, cel puțin ca faimă. Nu există invidie mai veninoasă ca cea care ți-o poartă propriul tău șef. După ce David a luat-o de soție pe Mical, fiica cea mică a regelui Saul, situația s-a complicat și mai mult, pentru că Saul i-a devenit nu numai stăpân, ci și socru. Dușmănia lui Saul a luat proporții apocaliptice, David a fost nevoit să se adăpostească sub aripile ocrotitoare ale protectorului său Samuel, care l-a și uns rege.

Nu departe de Ierusalim, în orașul Nob, se afla reședința marelui preot și se păstra Tabernacolul cu Tablele Legii. David s-a refugiat la Nob, cerând ajutorul lui marelui preot Ahimelec („fratele regelui”). În ziua sosirii sale, David a observat în mulțime pe omul de încredere al lui Saul, edomitul Doeg. David nu avea la el nicio armă, de aceea i s-a adresat lui Ahimelec, care i-a oferit sabia pe care o purtase Goliat. Deși înarmat, David a preferat să evite o confruntare cu oamenii lui Saul și a fugit în cetatea filisteană Gat, unde domnea regele Achiș. Nici aici nu a fost prea bine primit, că doar se știa că el era cel care l-a învins pe Goliat. A plecat spre Moab, la Mițpe, unde s-a adresat regelui cu rugămintea să dea adăpost familiei sale din Betleem. Între timp Saul a poruncit omului său de încredere, edomitul Doeg, să-i ucidă pe cei 85 de preoți (leviți) din Nob. A fost prima faptă sângeroasă săvârșită de un evreu împotriva altor evrei (deși călăul era edomit).

Oamenii de încredere ai regelui Saul erau mereu pe urmele lui David. La un moment dat David s-a retras la Ein Ghedi, într-una din peșterile aflate nu departe de Marea Moartă. Acolo, zice legenda, ar fi scris Psalmul 63.

De Tine, Dumnezeul meu

i-e sete sufletului meu,

i-e dis de dimineața sete

și trupului ce nu se-adapă

în stearpa țarină, cu apă,

și lui, de Tine-i este sete.

Psalmul se încheie cu strofa

Ci regele-ntru Dumnezeu,

trăi-va, căci i-a dat pe trepte

în jos pre cei cu limbi nedrepte.

Acolo, în peștera unde Saul și oamenii lui au intrat să-l prindă și să-l ucidă, David ar fi avut un prilej neașteptat să se răzbune și să ia viața urmăritorului său. Nu a făcut-o, a tăiat doar pe ascuns o bucățică din mantia regelui. Apoi a ieșit din peșteră și a strigat lui Saul și suitei sale care se îndepărta: ”Domnul va judeca şi va hotărî între mine şi tine, El va vedea. El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâna ta.” dar ”Nu voi pune mâna pe domnul meu, căci este unsul Domnului.” Cum spuneau înțelepții noștri strămoși, din ură se naște doar ură. Saul a izbucnit în plâns, spunând: ”Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău… Acum iată, ştiu că tu vei domni… Jură-mi, dar, pe Domnul că nu-mi vei nimici sămânţa mea după mine şi că nu-mi vei şterge numele din casa tatălui meu.”

Recviem

După acest intermezzo melodramatic și moartea clarvăzătorului Samuel, ale cărui rămășițe pământești au fost înhumate în orașul lui de baștină, Rama, a urmat finalul tragic al întâmplărilor monumentale imortalizate de Samuel în cele două cărți care îi poartă numele.

Marea bătălie împotriva filistenilor a fost purtată pe Muntele Ghilboa, de armata triburilor unite sub conucerea regelui Saul și a fiilor săi Abinadab, Malchișua și Ionatan.

Filistenii erau mult mai bine pregătiți, organizați și înarmați. Arcașii lor au înspăimântat triburile lui Israel, dar mai ales pe conducătorul oștirii, regele Saul, care nu accepta ideea că ar putea să fie ucis de mâna unei slugi sau a unei femei. A preferat să-și ia viața, încredințându-și sabia unui soldat amalekit, ca să-l ucidă. Există diverse variante ale acestui final apoteotic, e greu de optat pentru una credibilă. Într-una din ele, amalekitul l-ar fi decapitat, oferind lui David capul lui Saul cu coroană cu tot, în speranța unei recompense. David însă l-a condamnat la moarte pentru că a ucis un rege uns prin grația divină.

O dinastie cu doi regi.

După dezastrul înfrângerii de pe Muntele Ghilboa, rămășițele armatei conduse de Abner s-au risipit care încotro. Tribul lui Iuda s-a separat de ”Casa lui Saul”, proclamându-l pe David unsul Domnului prin mâna lui Samuel, iar Abner și oamenii lui s-au refugiat dincolo de Iordan, la Mahanaim, unde l-au proclamat rege pe ultimul fiu al lui Saul, care purta numele dubios de Iș-Boșet (omul rușinii) sau mai rău, Eșbaal (focul zeului Baal).

Noul rege a domnit doar doi ani (1012-1010 î.Cr.). Doi dintre oamenii lui apropiați, Recab și Baana, l-au ucis în timp ce dormea, tot în speranța unei recompense. Spre onoarea lui, David a refuzat josnica ofertă. Autorii crimei au sfârșit spânzurați din ordinul regelui. Capul lui Iș-Boșet, ultimul rege al scurtei dinastii, a fost îngropat la Hebron, lângă mormântul lui Abner, căpitanul de oști care l-a făcut rege.

Captivantele scrieri ale lui Samuel au fost confirmate prin dovezi arheologice descoperite nu de mult printre ruinele unei cetăți din situl Hirbet Kaifeh, aflat în apropierea Văii Ela. Deci poate că nu a fost o poveste…

Tiberiu Roth,

14 octombrie 2020.