Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert 4. Comunismul – Revoluția din 1956 și urmările ei

Revoluția Maghiară din 1956 a marcat o cotitură în întreaga istorie a sistemului comunist și implicit în istoria contemporană europeană. Pe termen scurt și mediu a fost un eșec, însă pe termen lung a germinat marea schimbare democratică europeană din 1989. Aceste evenimente dramatice au avut o influență directă asupra întregului fost lagăr socialist, asupra evreimii maghiare, europene și mondiale, respectiv efecte directe în România comunistă.

În primul rând Revoluția a fost un moment de cotitură, prima revoltă mondială împotriva sistemului comunist, o încercare de reformare a acestuia în primă fază, apoi un efort eroic de instalare a unei democrații autentice pluripartinice. Totuși, se cuvine să menționăm încă două revolte împotriva unor regimuri staliniste dure: în 1953 la Berlin și în 1956 la Poznan.

În al doilea rând, Revoluția a demonstrat că dictaturile pot fi eliminate doar prin forță și prin unitatea majorității societății, sau măcar printr-o opoziție activă, bine organizată și pe cât posibil sprijinită de alte state democratice. Deși era un comunist dogmatic, liderul Imre Nagy a devenit, sub presiunea străzii, un lider comunist reformist cu față umană, apoi un conducător democrat autentic și în final un martir al națiunii maghiare. După constituirea celui de-al treilea guvern al său, democratic și pluralist, Imre Nagy spera în ajutorul occidental și al NATO pentru prevenirea, sau măcar stoparea ofensivei sovietice.

În al treilea rând, Revoluția a dovedit că evreii au întotdeauna mai mult de pierdut decât de câștigat din răsturnările politice, ei fiind acuzați, de obicei pe nedrept, de toate relele pământului. În cazul Revoluției Maghiare din 1956, evreii se aflau pe ambele părți ale baricadei, ceva mai bine reprezentați de partea revoluționarilor. De partea statului comunist au căzut victime evreiești precum activiști de partid, ofițeri de securitate, membri ai aparatului de stat, răniți, linșați sau uciși în cursul luptelor de stradă și al luării cu asalt a diverselor edificii de stat. Precizez că ei au fost lichidați nu pentru că erau evrei, răsculații nici nu știau. Nici revoluționarii evrei nu au fost asasinați din pricina originii lor, ci pentru că misiunea forțelor de securitate era de a anihila punctele de rezistență ale revoluționarilor. De partea statului au pierit cca. 90 de evrei, iar de partea revoluționarilor, cca. 240.

Studenţii demonstrează pe străzile Budapestei

În al patrulea rând, Revoluția Maghiară din 1956 a avut în România o influență majoră, despre care opinia publică este foarte vag sau deloc informată. Imre Nagy, premierul guvernului democrat revoluționar, a fost deținut timp de circa jumătate de an într-o vilă la Snagov, împreună cu alți lideri politici reformiști maghiari. Last but not least, în toate centrele universitare din Transilvania și în mediile intelectuale, foarte mulți studenți, profesori și profesioniști români, au organizat împreună cu compatrioții lor maghiari solidarizări cu revoluționarii din Ungaria, ba chiar proteste împotriva regimului din România.

Derularea propriu-zisă a Revoluției a fost descrisă, documentată și povestită în sute de articole, studii, filme documentare, jurnale de știri, memorii și cărți de istorie. Ne vom concentra asupra finalului și asupra urmărilor dramatice, tragice și de răsunet european.

După trei săptămâni de relativă libertate, în 4 noiembrie 1956 tancurile sovietice au început zdrobirea definitivă a revoluției maghiare. Revoluționarii au rezistat eroic în luptele de stradă, adesea înarmați doar cu sticle incendiare. În 11 noiembrie ultimele puncte de rezistență au fost lichidate de Armata Roșie. Se cuvine menționat că majoritatea ostașilor sovietici erau de origine asiatică (tătari, ceceni, găgăuzi, kirghizi, azeri) și credeau că sunt trimiși pentru intervenție la Canalul de Suez în Egipt.

Tancuri sovietice pe străzile Budapestei

După ce s-a asigurat că Occidentul nu va interveni armat, conducerea sovietică, speriată de mersul galopant al evenimentelor, a încercat să câștige timp și să pună mâna pe conducătorii guvernului revoluționar maghiar.

Astfel, la 1 noiembrie, doi miniștri de frunte ai celui de-al doilea guvern Imre Nagy, János Kádár și Ferenc Münnich, au fost invitați la Ambasada Sovietică de către ambasadorul Iuri Andropov (cel care avea să devină șeful KGB și apoi conducătorul URSS). De aici au fost duși la aeroport și transportați direct la Moscova, unde au fost puși în fața unei algeri: ori ajută URSS la înfrângerea Revoluției, ori rămân în “custodie“ în URSS și Moscova va căuta alți lideri la conducerea Ungariei, după înfrângerea revoluției. Cert este că la 3 noiembrie, Kádár s-a întâlnit oficial cu Hrușciov la Ujgorod, în Ucraina, iar de acolo a plecat cu avionul la Szolnok, unde a anunțat la radio formarea noului guvern revoluționar muncitoresc-țărănesc, împreună cu Ferenc Münnich.

Iuri Andropov l-a atras în cursă și pe ministrul apărării al celui de-al treilea guvern democratic condus de Imre Nagy, Pál Maléter. În 3 noiembrie 1956, Maléter a fost invitat la Parlament, la consultări cu partea sovietică, în vederea încetării luptelor. Pe drum, ministrul apărării și suita sa au fost deturnați către forțele sovietice și arestați.

Imre Nagy rostind un discurs

În dimineața zilei de 4 noiembrie, Imre Nagy a rostit ultimul său discurs liber la radio, potrivit căruia „în zorii acestei zile, trupele sovietice au lansat un atac masiv împotriva capitalei noastre, cu intenția vădită de a răsturna guvernul democratic legal al țării. Trupele noastre se află în luptă. Guvernul este la locul lui. Fac această declarație poporului meu și opiniei publice internaționale“.

În ultimul guvern democratic al lui Imre Nagy se aflau doi miniștri, personalități evreiești binecunoscute: liderii social-democrați Anna Kéthly, care a stat în închisoare în perioada conducerii lui Rákosi și arhitectul József Fischer.

Escortat de blindate sovietice, Kádár a depus jurământul în numele noului guvern muncitoresc-țărănesc la 7 noiembrie, la Budapesta.

În cursul zilei de 4 noiembrie, Imre Nagy și anturajul său s-au refugiat la ambasada Iugoslaviei, stat comunist nealiniat, care nu făcea parte din CAER și din Tratatul de la Varșovia. În 21 noiembrie, János Kádár a dat asigurări scrise premierului adjunct al Iugoslaviei, Edvard Kardelj, potrivit cărora noul guvern maghiar nu intenționează să aplice niciun fel de sancțiuni lui Imre Nagy și a însoțitorilor lui; ei pot părăsi liberi clădirea ambasadei și se pot reîntoarce la casele lor. În consecință, Imre Nagy și tovarășii săi au renunțat la dreptul de azil și în 22 noiembrie au părăsit ambasada iugoslavă. Ei au fost imediat arestați de către trupele sovietice și duși la cazarma de la Mátyásföld.

La 23 noiembrie Imre Nagy a fost vizitat la Mátyásföld de Valter Roman, fost membru al CC al PMR, tatăl ex-premierului Petre Roman, care i-a propus să ceară sovieticilor permisiunea de a pleca în mod voluntar în România. După ce Imre Nagy a refuzat, el a fost exilat împreună cu familia și cu apropiații săi la Snagov, în arest la domiciliu. Ajutorul “frățesc“ al comuniștilor români a fost o încercare de a câștiga încrederea Moscovei cu privire la stabilitatea regimului Dej, mai ales că acesta avea deja în vedere ieșirea Armatei Roșii din România, ceea ce s-a petrecut cu doi ani mai târziu, în 1958. Noii dictaturi comuniste a lui Kádár îi convenea de minune acest ajutor internaționalist. Îndepărtarea membrilor grupului Imre Nagy, fără condamnarea sau uciderea lor, era un scop primordial al noii puteri, până la înnăbușirea deplină a Revoluției.

În perioada luptelor sângeroase ale Revoluției, 23 octombrie – 11 noiembrie 1956, la Budapesta și în alte centre urbane au fost uciși – de ambele părți, inclusiv militari sovietici – 3629 de oameni, cca. 20.000 au fost răniți, cca. 200.000 de cetățeni maghiari au luat drumul exilului peste granița austriacă, până la ei închiderea ermetică. În anii următori au fost executate 229 de sentințe capitale, cca. 20.000 de revoluționari au fost condamnați la ani grei de pușcărie și cca. 13.000 de suspecți au fost internați în mine, tabere de muncă și colonii de reeducare și muncă fizică grea. Nouă dintre cei executați, precum și cca. 500 dintre cei internați erau evrei.

În săptămânile de după zdrobirea Revoluției, noul regim al lui Kádár nu avea încredere în Miliție și în celelalte structuri represive ale Ministerului de Interne, de aceea s-a folosit de voluntari devotați ai Partidului Comunist, temutele formațiuni paramilitare cu pufoaice, care au reinstituit ordinea “roșie“, operând arestări și violențe fizice asupra foștilor revoluționari. În ianuarie 1957, aceste formațiuni au fost asimilate statului, formând Munkásörség, (Garda Muncitorească), pumnul de fier al proletariatului, de fapt al regimului comunist.

În lunile de după înfrângerea Revoluției, Kádár a fost obligat să ducă tratative cu Consiliile Muncitorești formate în perioada Revoluției, cu prilejul grevei generale din 14 noiembrie 1956. Abia în 11 decembrie ele au fost desființate cu forța, scoase în afara legii, iar liderii lor, Sándor Bali și Sándor Rácz, au fost arestați.

Altă două instituții revoluționare periculoase pentru stabilitatea noului regim comunist erau Consiliul Revoluționar al Intelectualității Maghiare și Uniunea Scriitorilor. Ambele au fost scoase în afara legii, tot în 11 decembrie 1956, dar 200 de intelectuali de vază au fost arestați încă din 5 și 6 decembrie. Intelectualii evrei au primit termene de închisoare mai lungi decât colegii lor maghiari; câteva zeci au fost eliberați doar la amnistia din 1964. Printre ei se află o pleiadă de personalități culturale și științifice evreiești, cărora li s-a interzis pentru mulți ani să publice sau să dețină funcții universitare și academice.

Un simbol al catolicismului și al culturii tradiționale maghiare, cardinalul József Mindszenty, foarte popular, s-a refugiat după Revoluție la ambasada SUA din Budapesta, unde a trăit până în 1971. În urma unei înțelegeri cu Vaticanul, el a plecat liber la Roma.

Cu privire la evreimea participantă există puține date sigure, mai ales pentru că mulți dintre ei își renegaseră între timp religia, aveau nume maghiare și nu mai figurau în registrele Comunității. Cert este că au pierit sute de evrei de ambele părți ale baricadei. Printre eroii evrei uciși pe baricadele Revoluției se numără István Angyal, Péter Renner, Robert Bán etc. La asediul Comitetului Central al Partidului Comunist din Piața Republicii au fost linșați sau împușcați de către manifestanți activiștii de partid sau ofițerii evrei ai trupelor de securitate Imre Mező, János Asztalos, Éva Kállai etc.

Despre exodul celor cca. 20.000 de evrei maghiari din calea evenimentelor tragice ale Revoluției, respectiv de frica urmărilor instaurării unui regim comunist mai dur, am scris în episodul anterior. O parte dintre ei erau evreii religioși din nord-estul Ungariei, care au supravieţuit Holocaustului, dar în zilele Revoluției au luat calea exilului datorită crimelor antisemite comise de fostele elemente horthyste, ieșite la suprafață.

În timpul arestului la domiciliu de la Snagov, Imre Nagy a început să-și scrie memoriile despre evenimentele dramatice dinaintea și din timpul Revoluției. Ele au apărut abia în 2006 la Editura „Gondolat”, sub titlul Gânduri și Amintiri. Lucrarea constituie un testament politic al acestui personaj tragic, dar eroic. În perioada periplului judiciar românesc, emisari ai noului regim comunist de la Budapesta s-au perindat la Snagov, pentru a-l convinge pe Imre Nagy să-și dea demisia și să recunoască guvernul lui Kádár. Cel mai important dintre ei, Ferenc Kállai, membru al CC al Partidului Muncitoresc Ungar, l-a vizitat la 25 ianuarie 1957 și i-a înmânat un ultimatum prin care Imre Nagy era somat să-și recunoască culpa istorică a “contrarevoluției”. El însă a refuzat categoric. Ca urmare, la 29 ianuarie 1957, după revenirea sa la Budapesta, Ferenc Kállai a înaintat Comitetului Central al PMUngar propunerea ca Imre Nagy și anturajul său să fie judecați. Aprobarea finală a venit din partea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în timpul vizitei lui Kádár la Kremlin, din 27-29 martie 1957. Surse istorice susțin că hotărârea execuţiei liderului comunist revoluționar maghiar a fost luată în exclusivitate de către Kádár și apropiații săi. Subiectul încă nu este elucidat.

La 9 aprilie 1957, CC al PMU a hotărât ca Imre Nagy și apropiații săi să fie arestați și să li se intenteze un proces penal. La 14 aprilie 1957, ei au fost arestați la Snagov și readuși la Budapesta.

Procesul lui Imre Nagy

Anchetarea inculpaților a început la 16 aprilie 1957. De la bun început, Imre Nagy a refuzat să-și recunoască orice culpă, susținând ca activitatea sa nu a avut niciun fel de caracter penal, anticomunist. Rechizitoriul a fost finalizat la 10 august 1957 de către Ministerul de Interne Ungar și a fost aprobat de către Andropov și alți fruntași comuniști sovietici la Moscova la 26 august 1957.

Procesul propriu-zis s-a desfășurat în secret, între 5 februarie și 15 iunie 1958, la Tribunalul Militar de la Budapesta. Sentința a fost promulgată în 15 iunie 1958 de către judecătorul Tribunalului Suprem al Poporului, Ferenc Vida, un comunist dogmatic, apropiat al lui Kádár. Imre Nagy, Miklós Gimes și Pál Maléter au fost condamnați la moarte, Sándor Kopácsi, la închisoare pe viață, Ferenc Donáth la 12 ani, Ferenc Jánosi la 8 ani, Zoltán Tildy la 6 ani și Miklós Vásárhelyi la 5 ani. Sub presiunea detenției și a amenințărilor, toți inculpații și-au recunoscut vina de a fi complotat împotriva statului maghiar. Numai Imre Nagy a rămas demn și neclintit până la capăt.

Cu ocazia ultimului cuvânt acordat inculpatului, la 15 iunie 1958, Imre Nagy a declarat: “Destinul personal îl las pe seama aprecierii națiunii. Nu doresc să declar nimic în apărarea mea, nu fac apel la grațiere.“

József Szilágyi și Géza Losonczy, doi fruntași comuniști reformiști, apropiați ai lui Nagy, au murit în timpul procesului datorită privațiunilor și tensiunii psihice.

Cei trei condamnați la moarte, Nagy, Gimes și Maléter, au fost spânzurați în zorii zilei de 16 iunie 1958, în curtea secundară a închisorii din cartierul Kőbánya a Budapestei. Miklós Gimes era un intelectual evreu, gazetar de marcă, devenit democrat radical. Cadavrele au fost înmormântate în curtea închisorii, fără niciun însemn, dar de teama deconspirării, ele au fost deshumate în taină în 1961 și reînhumate în parcela 301 din cimitirul Rákoskeresztur, sub nume false de femei, legate cu sârmă și cu capul în jos.

Abia în 16 iunie 1989, după 31 de ani, Imre Nagy și camarazii săi au fost reînhumați cu onoruri de stat – momentul a marcat simbolic începutul schimbării de regim. Martirii au fost reabilitați, iar evenimentele din 1956 au fost recunoscute ca Revoluție. Cu această ocazie, tânărul democrat Viktor Orbán a rostit un discurs memorabil, în care revendica ieșirea urgentă a trupelor sovietice din Ungaria. A fost un act de curaj civic, care l-a catapultat în conștiința publică și a marcat începutul carierei sale politice.

În centrele universitare din România au început mișcări de solidarizare cu Revoluția din Ungaria, mai ales la îndemnul posturilor de radio occidentale, în special al Europei Libere. La Timișoara, Cluj, București, Iași și Târgu Mureș au avut loc proteste anticomuniste. Se revendica explicit plecarea trupelor sovietice din România, retrocedarea Basarabiei, încetarea obligativității învățării limbii ruse, egalitatea șanselor de acces în învățământul superior, fără legătură cu originea socială, îmbunătățirea aprovizionării cu alimente. Conștienți de monitorizarea organelor de securitate și de consecințele grave ale unei rebeliuni directe, studenții s-au limitat în general la acțiuni de protest în interiorul universităților, invitând la dialog conducerea superioară de partid, printre care pe Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, considerați mai liberali. Speriat de extinderea potențială a Revoluției din Ungaria, Biroul Politic al CC al PMR a instituit un comandament de criză, condus de Emil Bodnăraș, în care participau Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici și Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuții foarte largi, având dreptul de a ordona deschiderea focului și de a declara starea de urgență. La Timișoara, în 30 și 31 octombrie au fost arestați cca. 2000 de studenți. De teama extinderii revoltei și în capitală, în prima săptămână a lui noiembrie au fost masate trupe de intervenție la Universitate și în Piața Universității. Marea demonstrație studențească prevăzută pentru 5 noiembrie 1956 în Piața Universității, a fost prevenită în ultimul moment prin arestări masive. O parte dintre cei anchetați au fost condamnați la pedepse cu închisoarea pe termene între 1 și 6 ani. Alții au fost exmatriculați și trimiși la muncă fizică grea, lispiți de dreptul de a mai urma vreo facultate în viitor. Represiunea a continuat și în anului următor.

Au fost reorganizate din temelii (adică epurate de elemente dubioase) UTM și asociațiile studențești. Noul lor președintele a devenit Ion Iliescu, președintele de mai târziu al României.

În perioada 1957-1959, Nicolae Ceaușescu, ca membru al Biroului Politic al CC al PMR și general locotenent în Direcția Superioară Politică a Armatei, a condus acțiunea de reprimare a studenților din Cluj, respectiv acțiunea de unificare cu forța a Universității Babeș cu Universitatea Bolyai.

George Vigdor

Surse:

Történelem cikkek – Harmat Árpád Péter

Nagy Imre miniszterelnök – Wikipedia

Magyar zsidók 1956 ban – Róbert Péter

Romsics Ignác – Magyarország története

Nagy György – Magyarország apróbetűs története

Nicolae Ceaușescu și Revoluția de la Budapesta – Ilarion Țiu

Mișcările studențești din București din 1956 – Wikipedia

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Marica Lewin commented on October 18, 2020 Reply

    Îmi amintesc de frumosul roman de dragoste. “Pavilionul singuratic” scris de Moldova Gyorgy, a carei acțiune se petrece in timpul Contrarevolutiei din Ungaria. Concis, scurt, sunt amintite episoade dramatice și umane din acel Octombrie 1956

  • BORIS MEHR commented on October 18, 2020 Reply

    MULȚUMIRI AUTORULUI, CUNOȘTEAM PARȚIAL EVENIMENTELE CĂRORA LE0AM FOST CONTEMPORAN REVOLUȚIA MAGHIARĂ A FOST CEA MAI AMPLĂ ACȚIUNE ANTICOMUNISTĂ OCCIDENTUL NU A DORIT SĂ SE IMPLICE RUȘINOS ROLUL LUI VALTER ROMAN

  • Eva Grosz commented on October 18, 2020 Reply

    Evenimentele din 56 sunt bine cunoscute din propria viața a unora dintre noi .Nu le putem uita.

  • Thomas Lewin commented on October 17, 2020 Reply

    În 1956, eram copil și am înregistrat,la fel ca prietenii mei din Cluj, o schimbare in purtarea adulților. Îmi amintesc că unul dintre vecini repeta, cu insistență, numele Nagy…

  • Veronica Rozenberg commented on October 15, 2020 Reply

    O alta consecinta a Rev. din Ungaria asupra Romaniei a fost o politica de strangere a surubului dusa de Gheorghiu-Dej, care si asa nu a prea luat in seama politica preconizata in urma discursului din februarie a aceluaisi an tinut de Hrusciov, care urma sa porneasca o asa zia perioada a “deghetului”. Dezghetul romanesc nici nu a apucat sa aiba loc, si putin timp dupa aceea politica lui Dej de comunism national (cum e numita in literatura) a devenit si mai vajnica.

  • gabriel gurm commented on October 15, 2020 Reply

    Una din consecințele cele mai grave a revoluției maghiare asupra României a fost introducerea cotei de 70% studenți proveniți din familii de muncitori și țărani, ceea ce a dus la o situație imposibilă pentru mulți copii de intelectuali care nu au putut ajunge la studii universitare.
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *