Evreimea maghiară între un trecut glorios şi un viitor incert. 5. Socialismul consolidat – Epoca János Kádár

După zdrobirea Revoluției din 1956 și consolidarea regimului Kádár, între 1957 și 1989 Ungaria a cunoscut o epocă de stabilitate, dezvoltare și relativă bunăstare și pace socială, legată de conducerea înțeleaptă și echilibrată a lui János Kádár. În legătură cu acestă perioadă se impun două precizări:

  1. El a fost practic conducătorul absolut al Ungariei, până în perioada 1985-1989, când puterea lui s-a erodat dramatic și au apărut germenii viitoarei schimbări democratice. Din biografia sa se desprind clar caracteristicile epocii.
  2. În ce privește soarta evreimii maghiare în epoca Kádár, există încă un văl de ceață. Ea era tratată ca un tabu de către autoritățile comuniste, astfel că există foarte puține date. Mai mult, după 30 de ani de democrație de tip occidental, arhivele securității au rămas secretizate prin lege, deoarece există o continuitate incontestabilă între clasa politică de dinainte și de după 1989.

Kádár s-a născut la 26 mai 1912, cu numele de János József Czermanik, în orașul-port Fiume din Croația, pe atunci una din porțile maritime importante ale Imperiului Austro-Ungar. Era fiul unei servitoare și al unui ofițer sărăcit. Până în 1918 a fost crescut de părinți adoptivi, apoi s-a mutat cu mama la Budapesta. Ea l-a crescut singură, lucrând ca spălătoreasă și femeie de servici. János a absolvit un gimnaziu de elită, apoi între 1927 și 1929 a urmat o școală de meserii. Fiind foarte sărac, a distribuit ziare, a fost comis voiajor, vara a fost slugă la moșieri. În timpul marii crize economice de multe ori a răbdat de foame.

În 1929, la 17 ani, s-a raliat mișcării comuniste ilegale și sindicatului metalurgiștilor. Din 1931 a devenit membru al Partidului Comunist. A și fost arestat, dar din lipsă de probe l-au pus doar sub control polițienesc. Numele său conspirativ era Barna János. A început să urce în ierarhia comunistă, devenind secretar al organizației de tineret. În 1933 a fost din nou arestat și condamnat la 2 ani de detenție, unde l-a cunoscut pe Rákosi Mátyás, primul lider al Ungariei comuniste. S-a dovedit că în această perioadă a colaborat cu Poliția secretă, motiv pentru care a fost exclus din Partidul Comunist. Colaborarea cu regimul reacționar al lui Horthy a fost folosită mai târziu ca principal cap de acuzare, când Kádár a fost din nou arestat.

După ieșirea din închisoare în 1935, a intrat în Partidul Social Democrat. Din 1942 a intrat din nou în ilegalitate. În februarie 1943 a devenit secretar general al Partidului Comunist Ungar, adoptând numele conspirativ de János Kádár, care a devenit mai târziu numele său oficial. După dizolvarea Internaționalei Comuniste în 1943, a devenit conducătorul Partidului Păcii, continuatorul Partidului Comunist. După invazia Ungariei de către trupele hitleriste la 19 martie 1944, Kádár a inițiat organizarea Frontului Maghiar și comitetul său militar. La indicația conducerii comuniste aflate în ilegalitate, în aprilie 1944, a plecat în Iugoslavia pentru a lua legătura cu alți fruntași comuniști emigrați. A fost prins la graniță ca dezertor, dar adevărata sa identitate nu a fost deconspirată. Fiind transportat ca deținut la muncă în Germania, în noiembrie 1944 a evadat și a intrat din nou în ilegalitate. În ianuarie 1945, după eliberarea Pestei de către sovietici și români, a fost schimbat din funcția de secretar general al Partidului Comunist Ungar de către Ernő Gerő. După eliberarea sau ocuparea țării de către trupele sovietice (depinde de perspectiva fiecăruia), Kádár a început din nou să urce treptele ierarhiei de partid și de stat. În 1945 a fost adjunct al prefectului Poliției Capitalei, între 1945 și 1947 deputat în Parlament și șef al serviciului de cadre al Partidului Comunist. Între 1947 și 1952 a fost deputat în Parlament și secretar general adjunct al Partidului Democrat Maghiar (Partidul Comunist rebotezat). Tot între 1948 și 1950 a fost ministru de interne, având un rol esențial în condamnarea lui László Rajk, intelectual comunist, fost luptător în Brigăzile revoluționare din Spania, în cadrul unui proces vitrină comandat de la Moscova. În mai 1951 a fost arestat și dat afară din toate funcțiile, sub acuzația admiterii în partid de elemente reacționare, pentru înființarea comitetelor muncitorești care dispuneau de prea multă autonomie și pentru colaborarea cu poliția secretă horthystă în perioada detenției din anii 30.

În decembrie 1952, Tribunalul Suprem l-a condamnat la închisoare pe viață, pe seama unor acuzații fabricate. La comanda lui Stalin, la începutul anilor 50, procese demonstrative similare s-au desfășurat în Cehoslovacia – procesul Slanski sau în România – procesul grupului Ana Pauker, practic o reglare de conturi între vechii tovarăși de drum, în care linia locală stalinistă dură a eliminat linia internaționalistă, stângistă, mai democrată, reprezentată de “prea mulți“ comuniști evrei. După moartea lui Stalin, sub bagheta reformistului Hrușciov, la Budapesta a fost instalat ca premier Imre Nagy, iar Kádár a fost eliberat și repus în toate funcțiile anterioare. În iulie 1956 a devenit membru în Comitetul Politic al Partidului Democrat Maghiar. În primele zile ale Revoluției, la radio, Kádár i-a condamnat pe contestatari, considerându-i contrarevoluționari și dușmani ai poporului. Apoi, printr-o piruetă politică de 180 de grade, între 30 octombrie și 4 noiembrie a fost ministru în guvernul democrat de coaliție a lui Imre Nagy, rostind un discurs despre „glorioasa revoltă a poporului nostru”, respectiv despre înființarea Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar. După simularea cărții revoluționare, Kádár a fost dus împreună cu Münnich Ferenc la Moscova, unde conducerea sovietică l-a însărcinat personal cu reprimarea Revoluției și reinstaurarea regimului comunist dur.

După reprimarea sângeroasă a Revoluției, Kádár a înțeles că poate pacifica și stabiliza societatea maghiară doar prin creșterea nivelului de trai și satisfacerea nevoilor materiale de bază ale maselor populare. Kádár avea intuiția și tăria omului simplu, cunoștea din proprie experiență sărăcia. Mai mult, cunoștea și suferința detenției. În momentul accederii în funcția supremă de partid și de stat în 1957, Kádár cunoștea perfect toate sinusoidele, întorsăturile, finețurile și cruzimile luptei pentru putere, avatarurile menținerii ei cu forța, uzanțele și tertipurile colaborării și coabitării cu marele urs sovietic.

János Kádár vorbind mulţimii

În prima fază, Kádár s-a străduit să asigure “o supă de cartofi pentru toată lumea“. După consolidarea noii sale guvernări, la manifestația de la 1 mai 1957 el a impus noul consens politic și social, acceptat timp de două decenii de majoritatea societății ungare: “cine nu este împotriva noastră, este cu noi”. Liderul comunist a oferit cetățenilor pace socială, relativă bunăstare și un comunism nerepresiv, cu condiția de să fie respectat rolul conducător al Partidului Comunist ca partid unic, ideologia comunistă, rolul diriguitor al URSS în politica externă, de apărare, hegemonia militară a Moscovei și prezența trupelor sovietice pe teritoriul ungar, apartenența țării la Tratatul de la Varșovia și la CAER.

În mod simbolic, Kádár a oferit crenvurști, bere, alimente ieftine, ridicarea nivelului de trai, locuințe noi pentru muncitori, o agricultură socialistă relativ dezvoltată din care țăranii să poată trăi modest, învățământ și sănătate gratuite de bună calitate, intelectualilor cultură și instituții aparent libere, sub un control ideologic foarte lax. Deși imediat după reprimarea sângeroasă a Revoluției din 1956 era considerat un tiran, în anii 60 și 70 a reușit să întoarcă situația în favoarea sa, fiind îndrăgit de majoritatea cetățenilor ca un tătuc al națiunii, ungurii poreclindu-l Jani Bácsi. (Nenea Jani)

Cunoscând “sufletul colectiv” al națiunii maghiare umilite, ahtiate după un minim de bunăstare, foarte vehement și răzbunător, Jani Bácsi nu a căzut în păcatul cultului personalității, cum au făcut Ceaușescu, Brejnev etc. Chiar dacă a existat nițică regie în viața lui, a rămas puritan, modest, fără vreo avere personală notabilă. Kádár mergea uneori pe jos prin Budapesta, ca un om de rând, aparent singur, îmbrăcat modest, cu veșnica țigară ieftină în colțul gurii. Mergea la cumpărături cu soția, la meciuri de fotbal sau stătea la taifas pe vreo terasă la o cafea cu cetățenii. Făcea vizite inopinate la întreprinderi sau la ferme, fără protocol, fără convoi de mașini și gardă pretoriană. În ciuda aparențelor pozitive, regimul a rămas represiv, dar la modul soft. În 1964 s-a dat o amnistie generală și toți prizonierii politici au fost eliberați. Nu mai venea duba neagră în miez de noapte să-i adune pe indezirabili; cei cu gura mare sau cei care încercau să organizeze ceva contra regimului erau cel mult dați afară din servici, li se înscenau procese penale, sau erau trimiși la munca de jos, pe vreun șantier sau o fermă nenorocită. Serviciile secrete monitorizau atent populația, folosind rețele de informatori existente în toate fabricile, instituțiile, chiar în guvern și partid. Delațiunea și turnătoria au devenit obligații de servici, mijloace de promovare pe scara ierarhică.

Jani Bácsi

În ultima perioadă a conducerii lui Kádár – 1985-1989, ba chiar mai devreme, au fost tolerate unele activități culturale și de divertisment, ateliere și cercuri intelectuale în instituții, universități și academie, luări de poziție în presă, concerte, conferințe, interviuri, filme și emisiuni care criticau subtil, tacit și uneori chiar pe față regimul comunist. În ultimii zece ani ai dictaturii s-a închegat o opoziție pestriță, cu caracter mai mult civil și intelectual, cu diverse coloraturi politice, inclusiv o aripă reformistă în cadrul Partidului Comunist, cu exponenți precum Pozsgai Imre sau Nyers Rezső, care aveau să joace un rol important în schimbarea de regim pașnică din 1989. Cetățenilor maghiari li s-a permis să călătorească în Occident o dată la trei ani și cu o sumă modică de valută.

După Revoluția din 1956, Israelul a fost printre primele state care au recunoscut noul guvern al lui Kádár, în speranța unei emigrări masive a evreilor. Între 1956 și 1957, cca. 5000 de evrei au părăsit țara spre Israel și 20.000 au luat drumul Vestului. De aici se poate deduce că doar un sfert din evreimea maghiară care-a supraviețuit Holocaustului dorea să rămână legată de iudaism și sionism; majoritatea aspira doar la o viață mai prosperă într-un cadru democratic. După ce, la sfârșitul anilor 50, URSS a înțeles că nu poate transforma Israelul într-un avanpost socialist în Orientul Mijlociu, nici măcar într-un aliat de conjunctură, Moscova a exercitat presiuni asupra statelor europene satelite, inclusiv a Ungariei, să răcească relațiile cu Israelul și să le dezvolte pe cele cu țările arabe. Înrăutățirea relațiilor cu Israelul și stoparea emigrării după 1958, au fost puse pe seama unui incident diplomatic: un funcționar al ambasadei israeliene a fost prins luând valută și obiecte de artă de la cei doritori să emigreze, promițând că Statul Evreu le va restitui totul la sosire.

Un al doilea măr al discordiei l-a constituit procesul lui Eichmann de la Ierusalim din 1961. Autoritățile israeliene au cerut guvernului ungar documente legate de deportările din Ungaria, precum și martori, supraviețuitori ai tragicelor evenimente. Asemenea celorlalte state socialiste, Budapesta nu dorea să creeze un precedent, ca Israelul să devină reprezentantul intereselor evreiești de pretutindeni, mai ales în condițiile unui politici externe proarabe. Sub pretextul că sunt destui supraviețuitori evrei maghiari în Israel, nu au fost trimiși martori din Ungaria. Totuși, pentru a păstra aparența relațiilor cordiale cu Statul Evreu, anumite documente au fost expediate prin Comitetul pentru Victimele Nazismului. Procesul lui Eichmann a fost un prilej pentru propaganda comunistă ungară să înfiereze guvernele occidentale și SUA pentru că au ascuns foști naziști.

Eichmann în timpul procesului de la Ierusalim

Mai mult, presa ungară a dus o campanie vehementă împotriva ultimilor sioniști evrei, pentru că în 1944 ei au negociat cu Eichmann salvarea a circa 10.000 de evrei înstăriți contra bani și camioane pentru Wermacht – faimosul caz Kastner.

După 1956, unii evrei din Securitate, Armată, Procuratură și conducerea superioară de partid au fost dați afară pentru deviaționism de dreapta, pentru trecutul lor burghez sau sionist, sau pentru atitudine pasivă din timpul Revoluției. Cei mai mulți, mai ales cei cu studii superioare, cu meserii bune sau cu cunoștințe de limbi străine au ajuns directori de întreprinderi și instituții, în învățământul superior, în comerțul exterior, în presă, la conducerea unor instituții de cultură, la radio și la televiziune. Ca de atâtea ori în istorie, evreii au transformat miraculos asuprirea pe termen scurt sau mediu în avantaje pe termen lung. Din această cauză, mai târziu, după 1989, în condiții democratice, când antisemitismul a ieșit din nou la rampa discursului public, una din acuzațiile colective ale extremei drepte a fost că evreii domină mass-media și cultura.

Între 1960 și 1967 nu mai mult de 1000 de evrei au emigrat în Israel, deoarece majoritatea populației evreiești trăia mai bine, frica existențială și amenințările colective au încetat, iar regimul lui Kádár a ținut ferm, sub obroc, eventualele fierberi antisemite, însăși chestiunea evreiască fiind interzisă în discursul public, ba chiar în cel de partid. Problema evreiască a dispărut aparent, ceea ce a accelerat asimilarea celor cca. 200.000 de supraviețuitori și a urmașilor lor, dintre care mulți nu aveau habar că au rădăcini iudaice. Din punct de vedere evreiesc, leit-motivele acestei epoci au fost tabuul și renegarea.

Războiul de Șase Zile din 1967 a marcat un nou moment de ruptură în existența evreimii ungare. Atitudinea fățiș anti-israeliană și pro-arabă, dictată de la Moscova, a avut repercusiuni asupra situației evreilor. Ruperea relațiilor diplomatice dintre Israel și Ungaria a influențat negativ conștiința identitară a populației evreiești și legătura ei cu valorile iudaice tradiționale, a izolat-o și a lipsit-o de un sprijin internațional vital.

Sub presiune sovietică, după Războiul de Șase Zile, câștigat spectaculos de Israel, Kádár a fost obligat să rupă tăcerea și tabuul instituit chiar de el în problema evreiască și să ia atitudine univocă relativ la comuniștii de origine evreiască: “trebuie să verificăm poziția acelor activiști și membri de partid de origine evreiască, care nu sunt dispuși să urmeze linia politică a Partidului și simpatizează cu Israelul“.

S-a trecut la o nouă epurare, mai ales în rândul cadrelor de partid, operațiune relativ secretizată, care a avut însă și momente publice de tragicomic. Unele cadre de nădejde ale Partidului, încă idealiste, sau mai precis naive, care aveau insolența să fie la origine evrei, au declarat în ședințele de partid: “Noi, comuniștii care la origine suntem și evrei, în această chestiune nu suntem de acord cu Uniunea Sovietică, pentru că arabii au fost întotdeauna antisemiți și anticomuniști. Națiunea israeliană este mult mai progresistă ca cea arabă, deoarece în Israel funcționează trei partide comuniste”. La fel ca în Polonia și Cehoslovacia în 1967-1968, dar la o scară mult mai mică în Ungaria, sub pretextul lipsei de loialitate a comuniștilor de origine evreiască s-a acreditat ideea că evreii ar fi “coloana a cincea a imperialismului sionist”. De fapt, după 1956 a existat o evidență secretă a evreilor din Partidul Comunist, din aparatul de stat, din învățământ, cultură, diplomație, industrie etc., mai ales a liderilor din diverse domenii, de către aparatul de securitate. “Listarea“ evreilor, o practică antisemită ancestrală, a existat de-a lungul întregului regim comunist, până în 1989.

György Aczél

La fel ca în celelalte țări socialiste, toate sinagogile, instituțiile comunitare, sociale, culturale și sportive evreiești au fost dirijate și supravegheate de către Oficiul de Stat pentru Culte, practic o oficină a Securității Statului, de care depindea orice numire în funcții comunitare. Întreaga viață religioasă și socială era împânzită cu evrei vânduți Securității Statului. În ciuda aservirii totale a instituțiilor evreiești puterii comuniste, au existat două instituții relativ autonome, conduse de două personalități strălucite: Institutul Rabinic, cu liderul lui spiritual, reputatul rabin Sándor Scheiber și Comitetul Social Central, condus de Borsa Mihály, fost deputat al Partidului Micilor Agricultori. Deși Institutul Rabinic avea prestigiu mondial, au avut loc atacuri și asupra lui; un grup de studenți în frunte cu Iván Beer a fost condamnat pentru activitate sionistă ilegală la ani grei de închisoare.

János Fekete

O altă pârghie eficientă pentru controlul instituțiilor evreiești era cea financiară, ele depinzând aproape total de “bunăvoința“ bugetului de stat. Relațiile cu Joint, Congresul Mondial Evreiesc și Claims Conference au fost restrânse aproape până la absurd, donațiile acestora fiind minimale în raport cu nevoile enoriașilor și ale evreilor bătrâni și bolnavi.

Totuși regimul Kádár și însuși Jani bácsi a avut marele merit de a ține manifestările antisemite sub obroc, chestiunea evreiască fiind un tabu acceptat de majoritatea societății ungare în anii 70 și 80. Din nefericire, imediat după ”izbucnirea” democrației în 1990, antisemitismul a prins din nou aripi, mai ales în politică și media.

Dintre demnitarii evrei rămași pe lângă Kádár, doi și-au pus amprenta pe toată perioada socialismului consolidat. Primul este renumitul ”patron de partid al culturii”, György Aczél, fost sionist și apropiat al lui Nagy Imre, exponent al liniei reformiste a Partidului Comunist, un autodidact cu cunoștințe literar-artisitice enciclopedice. Timp de aproape trei decenii a deținut diferite funcții, printre care cea de Ministru al Culturii, relația apropiată cu Jani bácsi propulsându-l în diriguitor al vieții culturale, artistice și de divertisment. György Aczél a inițiat politica culturală a celor „3 T”, în traducere liberă „interzis, tolerat, sprijinit”. Abilul comunist evreu a avut meritul de a-i fi reabilitat și reintegrat în circuitul cultural național pe Kodály Zoltán, Illyés Gyula și György Lukács. Aczél a fost un pragmatic care a dat libertate de creație unor mari artiști, care anterior fuseseră puși la index sau chiar închiși, cu condiția să nu atace orânduirea comunistă și prezența trupelor sovietice pe teritoriul țării. Intuind evoluția politică viitoare și erodarea regimului comunist, Aczél a permis unei noi generații extrem de talentate să formuleze critici subtile la adresa sistemului și le-a asigurat sprijin material și posibilitatea de a ieși pe arena internațională.

Al doilea demnitar evreu decisiv pentru perioada Kádár a fost economistul János Fekete, care a deținut diverse funcții importante la Banca Națională a Ungariei, printre care cea de vicepreședinte între 1968 și 1988. Cu toate că nu a fost ministru de finanțe sau președinte al Băncii Naționale, din motive de origine, Fekete a fost “omul cu cheia” Trezoreriei Naționale, în care Jani bácsi avea încredere absolută din trei motive: el însuși nu se pricepea la finanțe, Fekete era un vechi comunist ilegalist și scosese țara din prăpastie după Revoluția din 1956, restaurând legăturile cu băncile occidentale și obținând credite salvatoare într-o situație critică. De atunci, financiarul evreu a avut mână liberă în obținerea de credite și licențe de export, atât de necesare pentru ridicarea nivelului de trai al populației și dezvoltarea economică a țării. Fekete a inițiat și dezvoltat relațiile excelente cu IMF și Banca Mondială. După pensionare, Fekete János a făcut parte din comisiile de conducere ale multor bănci de renume mondial, precum Bank of China, Bank Leumi etc.

Îmi permit să trag câteva concluzii valabile nu numai în Ungaria, ci și în România și toate fostele țări ale lagărului socialist.

Când în fostele state comuniste evreii erau acuzați că “au adus comunismul și i-au slujit cu abnegație“, eu afirm cu tărie că acesta a fost adus de ocupația sovietică. Evreii l-au sprijinit din cauza consecințelor teribile ale fascismului, fie din convingere, fie din oportunism, uneori chiar din răzbunare, reacție firească după genocidul suferit.

Evreii au fost atât actori cât și victime ale comunismului. Sistemul comunist s-a folosit de entuziasmul și pregătirea lor, aruncându-i apoi fie la închisoare, ori, în cazuri mai fericite, ca pe niște zdrențe la periferia societății, obligându-i la exil sau la un trai mizerabil.

Evreii comuniști, mai ales cei cu funcții înalte, s-au lepădat de originea lor iudaică, de orice legătură cu propria etnie și religie, marea lor majoritate au fost renegați, oportuniști, avizi de putere și, cel mai condamnabil, pentru a-și dovedi fidelitatea, unii au făcut mult rău altor evrei, sau chiar Israelului.

George Vigdor

Surse:

Kovács András – A Kádár rendszer és a zsidók, Corvina kiadó 2019

Romsics Ignác – Magyarország története

Nagy György – Magyarország apróbetűs története

Zsidók, Kommunizmus, zsidó kommunisták – Szombat, 2002.04.01 – Stanislaw Krajewski

Magyar Narancs – Számontartották, ki zsidó – 2019/43 – Barotányi Zoltán

Mandiner – Hogyan viszonyult a Kádár rendszer a zsidókhoz? – 2019.10.04 – Veszprémy Laszló

Haraszti György – Trapéz a lejtőn – Karády Viktór 70 ik születésnapja

Aczél György, Fekete János – Wikipedia

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • THOMAS. LEWIN commented on November 1, 2020 Reply

    Apreciez construcția,conținutul și-în special-concuziile articolului.Ar fi interesant,dacă intr-un text despre Ceausescu,raportat eventual la Kadar,sa faceți sumare referinte și alți ,,frați mai mici” ai URSS, precum răzvrătitul Tito,Jivkov,Gomulka etc.

    • George Vigdor commented on November 1, 2020 Reply

      Mulțumesc pentru aprecieri. Cum se spunea în comunism sub formă de glumă: îmi iau angajamentul să depășesc randamentul. Voi ține cont de sugestiile Dvoastră.

  • Theodor toivi commented on October 30, 2020 Reply

    Foarte interesant

  • George Vigdor commented on October 30, 2020 Reply

    It’s my pleasure. Sunt onorat.

  • Andrea Ghiţă commented on October 30, 2020 Reply

    Urmăresc cu interes acest serial şi aflu lucruri noi despre evreii maghiari. Aştept cu interes următorul episod.

  • George Vigdor commented on October 30, 2020 Reply

    Corectă observația. Mulțumesc pentru aprecieri D/le Profesor.

  • Ladislau Gyemant commented on October 29, 2020 Reply

    Foarte interesante articolele despre Ungaria. O mică îndreptare: partidul comunist pînă la 1956 se numea Magyar Dolgozok Partja (nu Partidul Democratic Maghiar).

  • George Vigdor commented on October 29, 2020 Reply

    Vă mulțumesc pentru aprecieri. Actualmente trăiesc oficial în Ungaria 13.000 de evrei conform recensământului din 2017. Conform evaluărilor organizațiilor comunitare Mazsihisz, la nivelul lui 2015 erau minim 59.000 maxim 112.000 de suflete, 80% dintre ei concentrați la Budapesta.
    În viitor voi face o tentativă similară cu subiectul delicat / Ceaușescu și evreii

  • BORIS MEHR commented on October 29, 2020 Reply

    din nou foarte interesant, în ROMÂNIA se știu prea puține aspecte ale regimului maghiar din 1945-1989, reușit portretul cameleonicului JANOS KADAR, scăldat în toate apele, superior ca intelect lui ceaușescu, de asemenea interesantă situația evreilor comuniști și necomuniști, cam câți evrei trăiesc azi în UNGARIA?

  • Klein Ivan commented on October 29, 2020 Reply

    Interesant articol . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *