Acum câteva luni a încetat din viață, la 96 de ani, în plină pandemie și izolare generală, Ioseph Cotnăreanu[1]. În tinerețe a fost activist anti-fascist, la maturitate inginer proiectant, iar la peste 90 de ani a devenit actor-scenarist în spectacolele Vârsta4.

L-am cunoscut pe domnul Cotnăreanu în 2015, la puțin timp după ce s-a internat în căminul Moses Rosen. La început a fost discret, chiar distant, s-a implicat greu în activitățile noastre[2]. Însă pe măsură ce s-a integrat în colectiv și a început să participe la întâlniri și la ateliere, am descoperit un om erudit și jovial, cu care puteai discuta, cu umor și rafinament, despre istorie și filozofie, despre politică și literatură, despre Bergson și Sebastian. Dar, înainte de toate, o persoană cu o memorie extraordinară, care poseda atât talentul de a povesti cu detalii bogate situații semnificative, cât și o foarte bună capacitate de sinteză. În rezumat, un om cultivat, cu vederi liberale și simpatii umaniste, provenit dintr-o familie mic-burgheză scăpătată, dar exponent mai degrabă al intelectualității tehnice produse de regimul socialist. O biografie tipică, „pe linie”, asemănătoare cu a multor evrei din generația lui, care au rămas în România. Dar într-o zi, după ce ne împrieteniserăm mai bine, în timp ce repetam împreună la spectacolul Domiciliu Instabil, domnul Cotnăreanu prinde un moment când am rămas numai noi doi și mă anunță că îmi va face „o mărturisire”. Anume că în perioada fascistă a activat în partidul comunist ilegal: „astăzi este ceva ce nu se spune decât în șoaptă, nu mai e ceva cu care să te mândrești”. Îl provoc să-mi povestească mai multe, dar mă roagă insistent „să rămână între noi această poveste”. Ce făcuse? Pentru cât timp? Cum se înrolase în partid? Domnul Cotnăreanu se exprima moderat critic la regimul socialist, își afișa vederi „democrate”, vorbea cu calm și detașare despre istorie și politică, rareori devenea pătimaș, chiar când descria ororile persecuțiilor rasiale. Nimic din personalitatea lui actuală nu lăsa să se ghicească experiența de militant antifascist care și-a pus viața în pericol pentru idealurile de stânga. Atunci mi-am amintit un alt episod peste care trecusem fără să-i acord mare atenție. Cu câteva săptămâni înainte, îi invitasem pe rezidenții căminului la o lansare a Gazetei de Artă Politică la MACAZ – Teatru Coop. Înainte să se strângă lumea, s-a auzit la un moment dat, din playlist-ul de la bar, în surdină, Internaționala. Domnul Cotnăreanu a recunoscut imediat melodia și mi-a atras atenția uimit, cu un amestec de nostalgie și teamă. S-a arătat și mai mirat la finalul cântecului: „ia uite, ați pus chiar toată melodia”. Pe moment nu am avut timp să discutăm mai multe, dar cel mai probabil a contat și povestea respectivă în decizia de a-mi vorbi despre ilegalitate.

Un moment care ne-a apropiat și mai mult, pentru că am început să ne înțelegem reciproc pozițiile și experiențele, a avut loc în ultimele zile dinaintea premierei spectacolului Domiciliu Instabil. Împreună cu scenograful Mișa Dumitriu, am propus și confecționat, ca recuzită pentru un monolog despre venirea la putere a dictaturii legionaro-antonesciene, niște pancarte în culorile și grafica fascistă, care citau celebrele versuri „Noi suntem români și suntem aici pe veci stăpâni”. Domnului Cotnăreanu îi slăbise mult vederea, dar i s-a spus ce scrie pe pancarte. A urmat un moment de groază și indignare. „O să se înțeleagă că noi evreii ne pretindem stăpâni aici! Nu poți să ne expui și să te expui și pe dumneata la așa ceva! O să se ducă vorba și nu știi cine intră în sală și ce scandal o să provoci!”. Argumentele noastre, cum că pancartele reprezintă în mod evident un citat, și încă unul ironic-sarcastic, nu au fost de mare folos. Deschiseserăm fără să vrem rănile unor traume vechi și adânci. Până la urmă am ajuns la o soluție de compromis – am păstrat doar pancartele pe care scria „Noi suntem români” (cu subtextul implicit „ȘI noi suntem români”).[3]

Încet-încet, în ani de zile de discuții, ateliere, repetiții și filmări pentru diverse proiecte, ne-am apropiat destul de mult și am căpătat tot mai multă încredere unul în altul. Ne făcea mare plăcere să ne numim reciproc „prieteni”, în ciuda diferenței de peste 60 de ani dintre noi. Acum, după dispariția lui Ioseph Cotnăreanu, încerc să pun cap la cap, din frânturi de discuții și fragmente filmate, din afirmații publice și texte de spectacol, biografia lui sensibilă și politică. Nu o fac numai în semn de prețuire pentru unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut, ci în primul rând din convingerea că istoria și experiența lui este reprezentativă pentru o categorie mai largă: aceea a generației de evrei care au cunoscut pe propria piele violența societății interbelice, au crezut în idealurile comuniste și s-au răzvrătit împotriva fascismului; au salutat 23 august 1944 ca pe eliberare, au rămas în țară să construiască societatea socialistă ideală, pentru a sfârși iremediabil dezamăgiți de socialismul real; și s-au confruntat cu debusolare și frustrare în fața schimbărilor sociale de după 1989.

Ioseph Haimovici (mai târziu Cotnăreanu) s-a născut în 16 aprilie 1924 la București, într-o familie de condiție modestă. Mama sa era casnică, iar tatăl făcea „ceva ce astăzi nu poate fi înțeles: vindea câte ceva, mai cumpăra ceva, ceva ce azi nu mai există – toată viața a tras mâța de coadă”. Situația economică a familiei nu era tocmai bună, tatăl avea și obiceiul să întârzie la plata chiriei, astfel că au schimbat peste zece locuințe în perioada interbelică. Începutul persecuțiilor instituționale și înăsprirea legilor rasiale surprinde familia în aceeași stare de precaritate – pe tot parcursul războiului nici tânărul Ioseph nici tatăl său nu reușesc să găsească un loc stabil de muncă. În schimb, pentru că sunt evrei, sunt trimiși de statul român opt ore pe zi la muncă obligatorie neplătită. La fel ca toți ceilalți elevi evrei, Ioseph este dat afară din liceul Mihai Viteazu și se înscrie la liceul particular evreiesc Cultura B. În timpul liceului, devine membru în Hașomer Hațair, organizație sionistă de stânga, care milita pentru socialism și pentru un stat binațional, evreo-arab, în Palestina istorică. „La cercul de la Hașomer am citit prima dată Tolstoi și Marx, aici mi-am făcut educația politică și filozofică”. În această perioadă, în 1942, o serie de elevi și eleve de la Cultura B, colegi cu Ioseph și în Hașomer Hațair, cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani, sunt arestați pentru că ar fi pus în circulație bancnote pe care scriseseră lozinci considerate „comuniste” precum „vrem pace!” și „jos fascismul”. Unii dintre ei, printre care și liderul grupului, Cornel Elias, sunt membri în Uniunea Tineretului Comunist. Elias era coleg de an cu Ioseph, care și-l amintește deosebit de inteligent și de citit, unul dintre cei mai buni elevi din liceu. Pe lista celor acuzați, publicată în ziarul Universul, obținută de agenții de Siguranță cel mai probabil prin delațiunea sub tortură făcută de unii dintre elevi, apărea și Ioseph, cu numele Doda Haimovici. El era poreclit Dodo și se făcuse o greșeală de transcriere. Poliția a fost ori prea leneșă, ori prea incompetentă și nu l-a găsit. Dar timp de un an de zile, Ioseph a stat ascuns în casă. Nu s-a văzut cu nimeni, mai ales pentru că mare parte dintre colegi și prieteni îl evitau fiindcă era dat în urmărire: „devenisem ciumat, le era frică și să stea de vorbă cu mine”. Și nu tocmai fără motiv. Cei arestați au primit condamnări care mergeau de la 10 ani de închisoare, pentru eleva de 12 ani, până la condamnări la moarte, cu sentința executată imediat, pentru liderii grupului, printre care și Cornel Elias[4]. În ciuda acestui episod, peste numai un an, tânărul Ioseph acceptă, la 19 ani neîmpliniți, să intre în partidul comunist ilegal și face exact activitatea pentru care fuseseră executați colegii lui. Timp de aproape un an, lipește etichete cu „Jos fascismul” și „Jos Antonescu” pe stâlpi și scrie slogane pacifiste pe zidurile orașului. O formă aparent benignă de disidență, dar care în plin regim fascist te putea costa viața. Însă, așa cum explică în documentarul 23 august 1944/2019[5], „simțeam nevoia să protestăm față de nedreptățile care ni se făceau”. Și unica opțiune viabilă era înrolarea în mișcarea comunistă, singura care se opunea direct și manifest regimului: „ori nu făceai nimic, ori făceai ceva anti-, anti-fascist”. Pentru tânărul Ioseph Haimovici, adeziunea la ideile comuniste, care a început în primul rând ca o acțiune de rezistență împotriva fascismului, a devenit în următorii ani hotărâtă și puternică. Însă foarte repede, în anii 1946-47 este exclus din partid pentru un fapt insignifiant (un episod despre care nu îi plăcea absolut deloc să vorbească). Procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu și căderea lui Belu Zilber (cu care Haimovici-Cotnăreanu era și rudă îndepărtată) îi erodează și mai tare încrederea în noul regim. În toată această perioadă termină Politehnica, intră în producție și ajunge să lucreze ca inginer proiectant, fără să aibă însă acces la promovare. „Excluderea din partid a fost moartea mea civilă, era mult mai rău decât să nu fii membru”. Spre sfârșitul anilor ’50 își depune împreună cu soția actele de emigrare în Israel – „am căzut și eu în capcana asta, nu aveam nici rude bogate, care să plătească pentru noi, și nici relații prea bune cu regimul”. I se respinge cererea și episodul contribuie la dosarul prost care îl va însoți toată viața. În ciuda acestor experiențe, domnul Cotnăreanu va rămâne până în ultimele clipe de viață un om de stânga, conform educației primite la Hașomer Hațair. „Sunt de stânga de când am devenit conștient, din adolescență”. Când l-am întrebat cum vede relația între viziunea sa de stânga și evoluția regimului socialist, mi-a răspuns cu un banc: „Știi ce înseamnă a fi pe linie? A rămâne pe poziția partidului atunci când el o ia pe de-alături”. După care a adăugat serios: „Să fii de stânga nu e politică, e o filozofie. Partidul este doar o expresie a acestei filozofii”. Cu toate criticile față de regimul socialist, a avut întotdeauna o poziție nuanțată, evidențiind aspectele pozitive ale schimbării de sistem și munca extraordinară de reconstrucție și dezvoltare a țării, muncă la care a participat direct, ca proiectant și cercetător.

În primele luni din 1990 s-a speriat literalmente, când a văzut pe pereții actualului Minister al Agriculturii, la doi pași de „zona liberă de neocomunism” din Piața Universității, inscripția care dăinuie și astăzi: „vrem guvern creștin”. Era o aluzie directă la numirea ca prim-ministru a lui Petre Roman, care, deși și-a publicat în presă certificatul de botez creștin ortodox, nu a reușit să-și facă uitată ascendența evreiască.

Domnul Cotnăreanu s-a pensionat, dar a continuat să lucreze – la comunitatea evreiască din București, la administrația cimitirelor. Din această poziție, i-a propus președintelui comunității să se ridice la cimitirul Giurgiului un monument dedicat celor trei colegi ai săi, executați de regimul antonescian pentru activitatea lor anti-fascistă – Cornel Elias, Leon Zalman și Moscovici. I s-a răspuns că „nu e momentul să se facă un monument pentru comuniști” și că mai bine să nu se vorbească despre povestea asta. În ciuda curajului și sacrificiului lor, într-o țară în care rezistența activă anti-fascistă nu a fost tocmai răspândită, cei trei adolescenți condamnați la moarte pentru acțiunile lor de protest rămân astăzi cvasi-necunoscuți în afara cercurilor istoricilor pasionați de subiect.

Domnul Cotnăreanu a continuat să urmărească atent politica, atât în plan local cât și internațional. A ținut cu Iliescu, a rămas mai degrabă un susținător, fără a fi admirator, al PSD până când l-a auzit pe Liviu Dragnea spunând că este un „creștin tradiționalist”. „Nu creștin m-a deranjat, ci tradiționalist. Ce legătură are asta cu stânga?”.

În 2018-2019 am reușit să filmăm (împreună cu Andra Tarara și Roland Ibold), în cercetarea pentru filmul 23 august 1944/2019, o serie de interviuri și discuții în care domnul Cotnăreanu povestește deschis și în detaliu despre activitatea sa anti-fascistă și despre opiniile sale politice. La una dintre ultimele discuții și-a exprimat credința că „trebuie să apară niște vizionari politici care să inventeze… altceva. Sistemul capitalist de tip occidental corespunde realităților secolului XIX. Acum nu mai merge, trebuie altceva”. Pandemia de anul acesta a venit ca o nouă confirmare, dacă mai era nevoie.

La ultima întâlnire pe care am avut-o la căminul Rosen, cu doar două săptămâni înainte de instaurarea stării de urgență în martie, am vorbit desigur despre pandemia iminentă. În timp ce unii dintre noi spuneam că vine o pacoste și că mai ales pentru vârstnici va fi un mare pericol, domnul Cotnăreanu, cu umor negru, dar și cu seninătate, a răspuns „sau poate va fi o eliberare”. Se simțea deja foarte slăbit și demoralizat. Odată cu decesul lui Ioseph Cotnăreanu, am pierdut una dintre ultimele legături directe cu mișcarea antifascistă din timpul războiului. În România nu mai există astăzi niciun fel de respect sau atenție pentru memoria rezistenței anti-fasciste. Membrii rezistenței nu doar că nu au primit onoruri după 1989, ci chiar, de cele mai multe ori, au ascuns participarea în mișcarea comunistă ilegală. Astfel că am ajuns în prezent, într-un context internațional în care ideile de extremă dreaptă, rasiste și fasciste câștigă teren, să nu avem aproape nicio imagine concretă a experienței activistelor și activiștilor anti-fasciști dinainte de 1945. Aceștia trăiesc (și mor) în izolare și uitare. Și nici măcar nu știm câți dintre ei (și dacă) mai trăiesc.

David Schwartz

---

[1] Domnul Cotnăreanu nu a avut COVID-19, dar a suferit, ca alte milioane de vârstnici din toată lumea, consecințele izolării provocate de pandemie. Unul dintre paradoxurile tragice și irezolvabile ale contextului în care trăim astăzi este că pe de-o parte trebuie să-i protejăm pe vârstnici, care sunt extrem de vulnerabili la virus, dar pe de altă parte izolarea și lipsa de activitate nu doar că sunt incompatibile cu o bătrânețe reușită, ci pot contribui decisiv la degradarea fizică și intelectuală a persoanelor în vârstă.

[2] Începând din 2009, împreună cu Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu și Mihaela Michailov, coordonăm programul de artă comunitară Vârsta4, în cadrul cărora desfășurăm activități artistice diverse împreună cu rezidentele și rezidenții de la căminul „Moses Rosen” din București.

[3] Înregistrarea spectacolului Domiciliu Instabil, care a avut premiera în 2016, este disponibilă online la adresa https://howlround.com/happenings/performance-temporary-residence

[4] Episodul procesului, condamnărilor și detenției în lagăre și închisori politice a celor din grupul lui Cornel Elias este relatat pe larg de Alexandru Elias, ultimul supraviețuitor dintre arestați (decedat în 2018): https://www.inshr-ew.ro/alexandru-elias-curajul-elevilor-evrei-de-la-liceele-cultura-bucuresti-1942/

[5] Documentarul 23 august 1944/2019 (de Andra Tarara, David Schwartz, Roland Ibold) poate fi urmărit, până pe 25 octombrie inclusiv, pe website-ul Festivalului de Film Documentar Astra, din păcate geo-blocat, accesibil doar în România: https://tv.festhome.com/ff/astra-film-festival/1410/185456?fbclid=IwAR3KuCJSkl4svUn6eTLltSW_UZpqvcMT4X59DAsz-Hly2cMslHT50YvfBR8