Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare.

Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive.

Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru). Poveştile Fraţilor Grimm şi ale lui Benedek Elek îmi colorau imaginaţia, iar la ora 11.00, în fiecare zi, ascultam emisiunea pentru copii de la Radio Kossuth, care – din câte îmi amintesc – se termina în jurul orei 12.00, după care se auzea dangătul clopotelor, transmis la radio. Bunicul, mare iubitor de artă, avea un album masiv, în limba germană, din care îmi arăta gravurile lui Dürer, tablourile lui Rafael şi Rembrandt.

În clasa întâia m-am mutat definitiv la ai mei şi de-acum „naveta” s-a inversat. Peste săptămână eram acasă şi duminica mergeam în vizită la bunici. Începusem şcoala în limba română, spre disperarea Bunicii Erzsi, care  continua să-mi citească în limba maghiară, ispitindu-mă cu primul roman: Umbrela Sfântului Petru, de Mikszáth.

Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse portretele înrămate ale membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului. Toate aceste informaţii noi, venite laolaltă cu învăţarea de la zero a limbii române, însuşirea celor patru operaţii şi identificarea cu atmosfera din şcoală au subliniat importanţa condiţiei mele de şcolăriţă şi m-au determinat să fiu o elevă silitoare, să corespund exigenţelor noii orânduiri (care – ni se sublinia permanent – era mult mai bună decât cea dinainte).

Credeam orbeşte în grija părintească a Partidului, neavând habar ce însemn această entitate (în mod interesant, eu care eram curioasă din fire, nu am întrebat niciodată ce semnificaţie avea acest cuvânt care se traducea în maghiară prin „párt”) şi învăţam cu râvnă pe de rost poeziile cu „bătrânii ce cu mândrie poartă lumina anilor în plete…” şi „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi cele ce mâine vor râde la soare”. Nu erau deloc uşor de memorat. Eram încredinţată că ocrotitorul nostru cel mai important era acelaşi Partid şi Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, din grija căruia, în clasa a doua, s-a eliminat taxa şcolară şi am primit manuale gratuite. Aşa s-a făcut că am luat în serios şi misiunea de ajutorare a copiilor din Cuba „eroică şi revoluţionară”, mai ales că era o misiune…dulce (acest episod l-am descris pe larg într-un articol din Baabel https://baabel.ro/2016/11/ajutor-dulce-pentru-cuba/). 

Una peste alta, eram bine îndoctrinată, mai ales că acasă nu auzeam nimic contrar. Nemailocuind la bunici, nu puteam trage cu urechea la emisiunile de la Radio Europa Liberă, pe care le asculta Bunicul Nándor seară de seară, printre țiuiturile şi pârâiturile vechiului aparat de radio (evident, nici de acolo nu pricepeam mai nimic).

Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre  patrie şi partid. Pe atunci citeam mult în limba română, dar majoritatea lecturilor erau traduceri din literatura sovietică. Am devorat povestirile despre copiii eroi din cele două războaie mondiale, am citit Tânăra Gardă (deşi nu am înţeles prea mult din ea), dar şi cărţile lui Gaidar, Kataev şi chiar Gorki. Am citit şi Tăunul, de Ethel Voynich, fără a pătrunde dincolo de subiectul destul de straniu pentru mine. Între timp, unele dintre poeziile mele au fost acceptate de redacţia Gazetei de Perete şi începusem să fiu cunoscută ca…”poeta clasei”.

Aşa s-a întâmplat că, pătrunsă de importanţa şi emoţia primirii în UTC, am comis o poezie întitulată (cum altfel?): Sunt utecistă. Probabil că era destul de reuşită, din moment ce, plină de însufleţire, am decis s-o trimit la Scînteia Tineretului (sperând să fie publicată). I-am împărtăşit această dorinţă şi tatii care – circumspect – a propus să n-o semnez cu numele meu real, Andrea-Julika Székely, ci să aleg un pseudonim. De fapt, nici nu am avut timp să-mi bat capul cu acest nom de plume, pentru că tata a găsit instantaneu o variantă… semi-transparentă: Andrea Iuliana.

Am luat o foaie velină A4 (sub care am pus un îndreptar dictando cu linii negre, groase) şi am aşternut pe ea – cu cea mai frumoasă caligrafie de care eram în stare – câteva cuvinte adresate redacţiei, sub care am copiat poezia şi am semnat-o: Andrea Iuliana, clasa a VIII-a B, Liceul Gheorghe Bariţiu Cluj. Am adresat scrisoarea: Scînteia Tineretului, Bucureşti, Piaţa Scânteii, nr.1 şi am pus-o la cutia poştală.

Peste câteva săptămâni, exact în 28 octombrie 1966, când am venit acasă de la şcoală, am fost întâmpinată cu mare bucurie de mama care mi-a arătat ediţia din acea zi [de fapt era ediţia din ziua precedentă, la Cluj presa centrală – sosită cu trenul – era distribuită a doua zi după apariţie] a Scînteii Tineretului, în care apăruse poezia mea. Copleşită de emoţie, am luat în mână ziarul şi au început…surprizele.

În primul rând, poezia nu fusese publicată ca atare – cele cinci sau şase strofe cu ritm şi rimă, aşa cum le scrisesem eu – ci în cadrul unui articol care relata câteva neadevăruri, ca de pildă că redacţia a primit „cu poşta de ieri” o scrisoare „pe o filă ruptă din caietul de compunere”, urma un fragment din scrisoarea mea, şi acesta uşor cosmetizat, şi apoi câteva versuri din poezia care… nu mai semăna aproape deloc cu ceea ce scrisesem eu!

Privind retrospectiv, cu obiectivitatea redactorului de azi, versurile publicate, care-mi erau atribuite mie, nu sunt rele. Sunt convinsă că din punct de vedere literar sunt superioare celor compuse de mine atunci… (Îmi pare rău că nu am păstrat varianta originală, mai ales pentru că avea să fie ultima mea „creaţie ideologică”. În pântecele unui sertar mai stau pitite câteva caiete cu poezii scrise în liceu şi facultate, dar toate sunt de dragoste). Apoi ochii mei au coborât asupra semnăturii cu litere boldate şi am constatat că şi pseudonimul meu fusese modificat: În loc de Andrea Iuliana, apărea Iuliana Andreea (cu doi de e)!

Bucuria „debutului” s-a transformat în dezamăgire. Nu puteam crede, nu puteam accepta că Scînteia Tineretului denatura adevărul! Ai mei mi-au explicat că lucrurile sunt fireşti, că redactorii de la ziar ştiu mai bine ce trebuie să apară, m-au lăudat şi m-au încurajat să continui să scriu şi să public. Starea mea de spirit s-a mai ameliorat, am decupat articolul şi m-am lăudat în dreapta şi în stânga, după care l-am lipit în jurnalul meu (aşa s-a şi păstrat). În mod interesant, recitind cele consemnate atunci – e drept că jurnalul meu încă nu era intim, ci conţinea însemnări despre ce se întâmpla în viaţa mea – nu găsesc nici o referire la dezamăgirea de atunci (ceea ce mă dezamăgeşte acum!). Fapt este că „debutasem” şi-mi consolidasem „faima” de poetă. Şi surprizele au continuat.

Peste vreo săptămână, în pauza mare, am fost chemată la direcţiune. Eram foarte speriată şi timorată, pentru că nici de Sala Profesorală (aflată pe un coridor păzit de doi elevi de serviciu din clasele de liceu) nu prea mă încumetam să mă apropii, darmite de biroul directorului (Ţăranu). Din fericire m-a însoţit diriginta mea, doamna Hortensia Popescu (bănuiesc că ea ştia despre ce era vorba). Spre surprinderea mea, directorul m-a întâmpinat zâmbitor, m-a felicitat pentru poezie şi mi-a întins un teanc de scrisori care-mi erau adresate: Iuliana Andreea, clasa a VIII-a B, Liceul Gheorghe Bariţiu Cluj. Abia am aşteptat să ajung acasă pentru a le deschide şi a le citi. Erau scrisori trimise de „cititorii mei”. În zilele următoare au mai sosit scrisori pe adresa mea. În total erau vreo 50. Le-am citit pe îndelete şi am observat (dezamăgită) că doar câteva făceau referire la versurile (care nici nu-mi aparţineau) şi mă felicitau, dar majoritatea scrisorilor exprima dorinţa de a coresponda cu Iuliana Andreea din clasa a VIII-a B, de la Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj. Erau câteva scrisori din partea unor elevi şi eleve de şcoală generală, dar cele mai multe fuseseră scrise de băieţi, elevi la şcoli profesionale şi militari în termen, care îmi adresau rânduri simple, pline de greşeli de ortografie!

Nu prea ştiam cum să procedez, pentru că nu mă îndemnam să scriu câteva zeci de scrisori, dar mă simţeam obligată să nu le las fără răspuns. Tata mi-a sugerat că ar fi frumos să le dau un răspuns colectiv, prin intermediul ziarului. Aşa s-a făcut că am pus toate scrisorile într-un plic mare, am adăugat câteva rânduri despre modul cum le-am primit şi că le mulţumesc celor care mi le trimiseseră, şi l-am expediat pe adresa Scînteii Tineretului. În numărul din 20 decembrie 1966 a şi apărut un articol întitulat „Cel mai frumos buchet”, semnat de Gheorghe Neagu, care trecea în revistă conţinutul câtorva scrisori. Am şi notat în jurnal ”ce bucuroşi vor fi copiii aceia când îşi vor vedea numele în ziar!”.

Peste decenii, aveam să-mi dau seama că expeditorii celor vreo cincizeci de scrisori au fost primii mei…fani, care n-au precupeţit banii de plic şi de timbru şi nici efortul de a merge la poştă, pentru a expedia scrisorile adresate unei eleve din clasa a VIII-a din Cluj. Mă întreb, peste timp, ce i-o fi determinat? Probabil dorinţa de socializare, care astăzi e atât de lesne îndeplinită via Internet. Desigur, acum numărul fanilor este cu câteva ordine de mărime mai mare!

Trebuie să recunosc că am recidivat, publicând poezii, proză şi traduceri la Scînteia Tineretului, dar acest lucru s-a întâmplat câțiva ani mai târziu – în timpul efemerei deschideri – în suplimentul literar Preludii, condus de Tudor Opriş care nu a intervenit cu nicio virgulă asupra textelor mele (deşi, poate, ar fi fost loc de mai bine…).

Andrea Ghiţă