Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani

Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare.

Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive.

Petőfi Sándor, Összes Költeményei [Integrala poeziilor], Ed. Athenaeum és Társ, Budapesta 1884

Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru). Poveştile Fraţilor Grimm şi ale lui Benedek Elek îmi colorau imaginaţia, iar la ora 11.00, în fiecare zi, ascultam emisiunea pentru copii de la Radio Kossuth, care – din câte îmi amintesc – se termina în jurul orei 12.00, după care se auzea dangătul clopotelor, transmis la radio. Bunicul, mare iubitor de artă, avea un album masiv, în limba germană, din care îmi arăta gravurile lui Dürer, tablourile lui Rafael şi Rembrandt.

În clasa întâia m-am mutat definitiv la ai mei şi de-acum „naveta” s-a inversat. Peste săptămână eram acasă şi duminica mergeam în vizită la bunici. Începusem şcoala în limba română, spre disperarea Bunicii Erzsi, care  continua să-mi citească în limba maghiară, ispitindu-mă cu primul roman: Umbrela Sfântului Petru, de Mikszáth.

Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse portretele înrămate ale membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului. Toate aceste informaţii noi, venite laolaltă cu învăţarea de la zero a limbii române, însuşirea celor patru operaţii şi identificarea cu atmosfera din şcoală au subliniat importanţa condiţiei mele de şcolăriţă şi m-au determinat să fiu o elevă silitoare, să corespund exigenţelor noii orânduiri (care – ni se sublinia permanent – era mult mai bună decât cea dinainte).

Credeam orbeşte în grija părintească a Partidului, neavând habar ce însemn această entitate (în mod interesant, eu care eram curioasă din fire, nu am întrebat niciodată ce semnificaţie avea acest cuvânt care se traducea în maghiară prin „párt”) şi învăţam cu râvnă pe de rost poeziile cu „bătrânii ce cu mândrie poartă lumina anilor în plete…” şi „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi cele ce mâine vor râde la soare”. Nu erau deloc uşor de memorat. Eram încredinţată că ocrotitorul nostru cel mai important era acelaşi Partid şi Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, din grija căruia, în clasa a doua, s-a eliminat taxa şcolară şi am primit manuale gratuite. Aşa s-a făcut că am luat în serios şi misiunea de ajutorare a copiilor din Cuba „eroică şi revoluţionară”, mai ales că era o misiune…dulce (acest episod l-am descris pe larg într-un articol din Baabel https://baabel.ro/2016/11/ajutor-dulce-pentru-cuba/). 

Una peste alta, eram bine îndoctrinată, mai ales că acasă nu auzeam nimic contrar. Nemailocuind la bunici, nu puteam trage cu urechea la emisiunile de la Radio Europa Liberă, pe care le asculta Bunicul Nándor seară de seară, printre țiuiturile şi pârâiturile vechiului aparat de radio (evident, nici de acolo nu pricepeam mai nimic).

Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre  patrie şi partid. Pe atunci citeam mult în limba română, dar majoritatea lecturilor erau traduceri din literatura sovietică. Am devorat povestirile despre copiii eroi din cele două războaie mondiale, am citit Tânăra Gardă (deşi nu am înţeles prea mult din ea), dar şi cărţile lui Gaidar, Kataev şi chiar Gorki. Am citit şi Tăunul, de Ethel Voynich, fără a pătrunde dincolo de subiectul destul de straniu pentru mine. Între timp, unele dintre poeziile mele au fost acceptate de redacţia Gazetei de Perete şi începusem să fiu cunoscută ca…”poeta clasei”.

Aşa s-a întâmplat că, pătrunsă de importanţa şi emoţia primirii în UTC, am comis o poezie întitulată (cum altfel?): Sunt utecistă. Probabil că era destul de reuşită, din moment ce, plină de însufleţire, am decis s-o trimit la Scînteia Tineretului (sperând să fie publicată). I-am împărtăşit această dorinţă şi tatii care – circumspect – a propus să n-o semnez cu numele meu real, Andrea-Julika Székely, ci să aleg un pseudonim. De fapt, nici nu am avut timp să-mi bat capul cu acest nom de plume, pentru că tata a găsit instantaneu o variantă… semi-transparentă: Andrea Iuliana.

Am luat o foaie velină A4 (sub care am pus un îndreptar dictando cu linii negre, groase) şi am aşternut pe ea – cu cea mai frumoasă caligrafie de care eram în stare – câteva cuvinte adresate redacţiei, sub care am copiat poezia şi am semnat-o: Andrea Iuliana, clasa a VIII-a B, Liceul Gheorghe Bariţiu Cluj. Am adresat scrisoarea: Scînteia Tineretului, Bucureşti, Piaţa Scânteii, nr.1 şi am pus-o la cutia poştală.

Articolul cu poezia mea

Peste câteva săptămâni, exact în 28 octombrie 1966, când am venit acasă de la şcoală, am fost întâmpinată cu mare bucurie de mama care mi-a arătat ediţia din acea zi [de fapt era ediţia din ziua precedentă, la Cluj presa centrală – sosită cu trenul – era distribuită a doua zi după apariţie] a Scînteii Tineretului, în care apăruse poezia mea. Copleşită de emoţie, am luat în mână ziarul şi au început…surprizele.

În primul rând, poezia nu fusese publicată ca atare – cele cinci sau şase strofe cu ritm şi rimă, aşa cum le scrisesem eu – ci în cadrul unui articol care relata câteva neadevăruri, ca de pildă că redacţia a primit „cu poşta de ieri” o scrisoare „pe o filă ruptă din caietul de compunere”, urma un fragment din scrisoarea mea, şi acesta uşor cosmetizat, şi apoi câteva versuri din poezia care… nu mai semăna aproape deloc cu ceea ce scrisesem eu!

Privind retrospectiv, cu obiectivitatea redactorului de azi, versurile publicate, care-mi erau atribuite mie, nu sunt rele. Sunt convinsă că din punct de vedere literar sunt superioare celor compuse de mine atunci… (Îmi pare rău că nu am păstrat varianta originală, mai ales pentru că avea să fie ultima mea „creaţie ideologică”. În pântecele unui sertar mai stau pitite câteva caiete cu poezii scrise în liceu şi facultate, dar toate sunt de dragoste). Apoi ochii mei au coborât asupra semnăturii cu litere boldate şi am constatat că şi pseudonimul meu fusese modificat: În loc de Andrea Iuliana, apărea Iuliana Andreea (cu doi de e)!

Bucuria „debutului” s-a transformat în dezamăgire. Nu puteam crede, nu puteam accepta că Scînteia Tineretului denatura adevărul! Ai mei mi-au explicat că lucrurile sunt fireşti, că redactorii de la ziar ştiu mai bine ce trebuie să apară, m-au lăudat şi m-au încurajat să continui să scriu şi să public. Starea mea de spirit s-a mai ameliorat, am decupat articolul şi m-am lăudat în dreapta şi în stânga, după care l-am lipit în jurnalul meu (aşa s-a şi păstrat). În mod interesant, recitind cele consemnate atunci – e drept că jurnalul meu încă nu era intim, ci conţinea însemnări despre ce se întâmpla în viaţa mea – nu găsesc nici o referire la dezamăgirea de atunci (ceea ce mă dezamăgeşte acum!). Fapt este că „debutasem” şi-mi consolidasem „faima” de poetă. Şi surprizele au continuat.

Peste vreo săptămână, în pauza mare, am fost chemată la direcţiune. Eram foarte speriată şi timorată, pentru că nici de Sala Profesorală (aflată pe un coridor păzit de doi elevi de serviciu din clasele de liceu) nu prea mă încumetam să mă apropii, darmite de biroul directorului (Ţăranu). Din fericire m-a însoţit diriginta mea, doamna Hortensia Popescu (bănuiesc că ea ştia despre ce era vorba). Spre surprinderea mea, directorul m-a întâmpinat zâmbitor, m-a felicitat pentru poezie şi mi-a întins un teanc de scrisori care-mi erau adresate: Iuliana Andreea, clasa a VIII-a B, Liceul Gheorghe Bariţiu Cluj. Abia am aşteptat să ajung acasă pentru a le deschide şi a le citi. Erau scrisori trimise de „cititorii mei”. În zilele următoare au mai sosit scrisori pe adresa mea. În total erau vreo 50. Le-am citit pe îndelete şi am observat (dezamăgită) că doar câteva făceau referire la versurile (care nici nu-mi aparţineau) şi mă felicitau, dar majoritatea scrisorilor exprima dorinţa de a coresponda cu Iuliana Andreea din clasa a VIII-a B, de la Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj. Erau câteva scrisori din partea unor elevi şi eleve de şcoală generală, dar cele mai multe fuseseră scrise de băieţi, elevi la şcoli profesionale şi militari în termen, care îmi adresau rânduri simple, pline de greşeli de ortografie!

Nu prea ştiam cum să procedez, pentru că nu mă îndemnam să scriu câteva zeci de scrisori, dar mă simţeam obligată să nu le las fără răspuns. Tata mi-a sugerat că ar fi frumos să le dau un răspuns colectiv, prin intermediul ziarului. Aşa s-a făcut că am pus toate scrisorile într-un plic mare, am adăugat câteva rânduri despre modul cum le-am primit şi că le mulţumesc celor care mi le trimiseseră, şi l-am expediat pe adresa Scînteii Tineretului. În numărul din 20 decembrie 1966 a şi apărut un articol întitulat „Cel mai frumos buchet”, semnat de Gheorghe Neagu, care trecea în revistă conţinutul câtorva scrisori. Am şi notat în jurnal ”ce bucuroşi vor fi copiii aceia când îşi vor vedea numele în ziar!”.

Peste decenii, aveam să-mi dau seama că expeditorii celor vreo cincizeci de scrisori au fost primii mei…fani, care n-au precupeţit banii de plic şi de timbru şi nici efortul de a merge la poştă, pentru a expedia scrisorile adresate unei eleve din clasa a VIII-a din Cluj. Mă întreb, peste timp, ce i-o fi determinat? Probabil dorinţa de socializare, care astăzi e atât de lesne îndeplinită via Internet. Desigur, acum numărul fanilor este cu câteva ordine de mărime mai mare!

Trebuie să recunosc că am recidivat, publicând poezii, proză şi traduceri la Scînteia Tineretului, dar acest lucru s-a întâmplat câțiva ani mai târziu – în timpul efemerei deschideri – în suplimentul literar Preludii, condus de Tudor Opriş care nu a intervenit cu nicio virgulă asupra textelor mele (deşi, poate, ar fi fost loc de mai bine…).

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • Iolanda Seinberg commented on November 19, 2020 Reply

    Placuta relatare. si plima de farmec/ Multumim

  • Judit Incze commented on October 8, 2020 Reply

    Mä mir intodeauna cite sorti asemänätoare sint! Cind am intrat in clasa intiia nu stiam nici o boaba romäneste, spre norocul meu invatatoarea m-a asezat in aceasi banca cu o fata rominca…(cu care si astazi sint prietena)

  • BORIS MEHR commented on October 5, 2020 Reply

    PRIMA POEZIE CA ȘI PRIMA DRAGOSTE RĂMÂN SUB ARIPA SENTIMENTULUI PUR, ȘI NEASERVIT

  • Thomas Lewin commented on October 5, 2020 Reply

    Amintirile Dvstra m-au luat de mână și de suflet ,ducându-mă prin locuri bine-cunoscute.Și eu am străbătut Parcul de lângă Someș,mândru si emoționat,cu cravata roșie primită la școală.În acelasi parc,tata mi l-a arătat,de la distanță,pe Tov. Petru Groza.Soția mea mi-a povestit că una din poeziile scrise de ea se intitula ,Partidul”.Mă aflu ,deci, în locuri unde nu am nevoie de busolă.Ați scris un text emoționant.

  • Marica Lewin commented on October 4, 2020 Reply

    Postarea Andreei mi- a amintit de copilaria mea, cind și eu scriam versuri, o poezie a fost dedicată Partidului.
    Desigur, învățătoarea noastră, excepțională, vorbea uneori despre noul regim, despre schimbarea in bine pe care o trăiește poporul nostru.
    Punea accentul pe dragostea de lectura, istorie, scriitori romani.
    Ne- a trezit gustul pentru frumos.
    Nu am publicat niciodată, deși poeziile erau apreciate, nici nu am recitat la vreo serbare.
    La 11 ani am renunțat complet la acest gen de compoziție, mi se părea prea bombastic, prea exagerat.
    A trecut de atunci o viața. Școala primara, cind ni se deschid ferestrele spre lume.

  • iuliana socea commented on October 4, 2020 Reply

    Comentariul meu legat de această temă ar putea constitui un întreg articol dar mă voi limita la a spune doar că eu , personal , am scris doar două poezii ( mi s-au dedicat mai multe ) : una despre plăcerea de a te plimba cu barca pe un lac şi alta , chiar reuşită despre deschiderea anului şcolar şi prezentată cu această ocazie . În schimb , am recitat cu mult patos şi deosebit de expresiv la toate serbările şi cu ocazia a tot felul de evenimente poezii patriotice şi nu numai , până când , la un astfel de eveniment , zarva colegilor din spatele cortinei m-a încurcat ; momentul jenant pentru mine nu a fost sesizat de publicul din sală dar mie mi-a fost îndeajuns ca să refuz orice solicitare de a mai spune poezii în public. Activitatea mea artistică s-a rezumat în continuare la cântec şi dans .

  • Gabriel Farkas commented on October 4, 2020 Reply

    Și eu am facut primele trei clase la Baritiu, cu D.-na Maier. Nici eu n-am știut o vorbă în limba română când am început acolo, am stat ca un surdo-mut câteva săptămâni si după aceea îmi amintesc că am fost singurul din clasă care la un extemporal a scris corect cuvântul “mâncã-ţi-o”. Apoi, în clasa a patra, când tatăl meu s-a întors din închisoare, în 1957 m-am mutat la o școală maghiară (medie 3).

  • MARINA ZAHAROPOL commented on October 4, 2020 Reply

    Am avut o experienta oarecum similara cu cea descrisa in articol. Am publicat si eu o poezie in “Scanteia Tineretului.” Nu mai tin minte daca eram in clasa a V-a sau a VI-a la aceeasi scoala #150 din Bucuresti la care a studiat si Veronica si nu retin nici continutul acelei poezii. Eram cam bolnavicioasa in anii scolii elementare si medii si in perioadele lungi pe care le petreceam in casa scriam poezii: imi amintesc ca una era o meditatie despre jocul de sah, o alta avea ca subiect o carpa care se prinsese in ramurile nucului din fata ferestrei si era foarte vizibila in timpul iernii in ramurile lipsite de podoaba naturala a frunzelor.
    Tin insa minte ca mama, care, ca orice parinte, ma vedea talentata, s-a intalnit cu poetul Marcel Breslasu, pe care il cunostea din tinerete, ca sa-l consulte cu privire la calitatea poeziilor mele. Lui Breslasu i-au placut poeziile, dar a avertizat-o pe mama ca asemenea izbucniri timpurii de creativitate se pot stinge mai tarziu si nu prezinta nici o garantie ca voi deveni poet. Cata dreptate a avut!
    Am primit si eu scrisori de la scolari din diverse colturi ale tarii care doreau sa corespondeze cu mine. Am inceput o corespondenta care a durat timp de cativa ani. Care a fost surpriza mea, cand, 15 ani mai tarziu am primit o invitatie de la una din corespondente sa ne intalnim; ea tocmai se mutase in Bucuresti si dorea sa ma vada! A fost usor sa ma contacteze dupa atatia ani fiindca de cand m-am nascut pana ce am emigrat am locuit permanent la aceeasi adresa de pe Str. Pasteur. E posibil ca eu eram unica ei cunostinta in Bucuresti si ii ofeream o speranta de ancorare mai rapida in noua lume pe care i-o deschidea transplantarea in capitala tarii. A fost o intalnire agreabila, ca intre doua vechi prietene, dar, de la bun inceput, sortita a fi si ultima: eram deja in pragul emigrarii.

    • Andrea Ghiţă commented on October 4, 2020 Reply

      Mulţumesc mult pentru această relatare care adevereşte cele scrise de mine şi reflectă o epocă. M-am gândit mult să scriu sau nu despre acest episod. Îmi imaginam că se va găsi cineva care să-mi reproşeze “trecutul comunist”, dar m-am gândit că, totuşi, retrospectiv poate explica unele atitudini ale generaţiei mele. Vă mulţumesc şi sper să reveniţi în Baabel, nu numai cu comentarii.

  • Andrea Ghiţă commented on October 3, 2020 Reply

    Aş adăuga doar un link pe care dacă îl accesaţi veţi afla mai multe despre Tudor Opriş. L-am cunoscut mult după ce am publicat în Preludii, într-o vară, când l-am vizitat – locuia pe o stradă din Bucureşti care purta numele tatălui său generalul Ilie Opriş). A fost un excelent formator de condeieri. (*) https://www.referatele.com/referate/romana/Tudor-Opris/index.php

  • Veronica Rozenberg commented on October 3, 2020 Reply

    Relatarea este remarcabila prin sinceritatea care transpare din povestile fetitei cu codite.

    Eu am fost scolarita in aceeasi perioada la Bucuresti, dar nu am fost obligata sa declam nimic, desi probabil ca in unele compuneri la limba romana aminteam ceva legat de evneimente social-politice ale vremii, de improtanta zilelor, care niciodata nu mi-am inchipuit ca ar fi sfinte. Din cele povestite de Andrea, in Bucurestiul anilor 1958-1964, cand am fost la scoala primara, se pare ca era mult mai multa indiferenta, libertate, si eu oricum am fost facuta pioniera tarziu, caci am inceput scoala la 6 ani.
    Poate ca orasul fiind mai mare si nu in Transilvania, chiar si personalul didactic era mai putin stresat.
    De altfel in anii de inceput ai scolii (a 4-a a 5-a) fiind o scoala experimentala (150 din Cotroceni), aveam profesori la materiile principale.
    Si eu am avut la limba romana, profesoara, exceptionala, pe Stefania Goopentia.
    Sotul ei a fost cunsocutul sociolog Anton Golopentia, arestat de pe strada si implicat in proceseul Patrascanu. La vremea aceea nu mai traia. Niciodata nu ni s-a facut in mod deschis vreo slavire a sistemului. Ca sa nu mai spun ca biserica Sf. Elefterie era plina in fiecare duminica !!

    Melancolia si entuziasmul vremurilor de demult ale Andreei s-au trezit le o realitate mult mai indoielnica, dar cu mult mai tarziu, probabil.

  • Eva Grosz commented on October 3, 2020 Reply

    Copilăria și farmecul ei ! Mulțumim !

  • Grosz Frideric commented on October 3, 2020 Reply

    Amintiri sunt prezente . Ele fac parte din viața noastră . Mi-a plăcut cartea cu copertă roșie a poetului Petőfi Sándor . Poetul Ady pentru mine e cel care e universal sau chiar cosmopolit. Versurile lui trec granițele. Felicitări !

  • Tiberiu Ezri commented on October 3, 2020 Reply

    Am cravata mea sunt pioner
    Si ma mandresc cu ea sunt pioner
    Flutura in vant, zalog de legamant
    Intaiul meu cuvant de pioner
    Pioner!

    Copiii sunt mult mai sinceri si mai naivi decat adultii. Asta este una din cauzele multiple pentru care ne indragim atat de mult copiii si apoi nepotii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *