Evreii între Israel și Diaspora Episodul 2

În prima zi de Roș Hașana (Anul Nou Evreiesc) din anul 5781 eram adunați la sinagoga noastră câțiva din puținii evrei care mai trăiesc Brașov. Noul Coronavirus a țintuit la domiciliu pe cei mai mulți din cauza fricii de contagiune, mai ales pe cei vulnerabili pe motive de vârstă sau de comorbidități. Roby, fiul meu, oaspete rar dar binevenit, a citit pericopa săptămânii, un fragment din prima carte a Torei, Facerea, unde se povestește cum Sara, soția stearpă a lui Avraham a rămas însărcinată la 90 de ani și a născut pe Ițhak. A urmat o Haftara (fragmente din Profeți), despre povestea miraculoasă a Hannei, o femeie tânără, stearpă și ea, care după rugi fierbinți adresate Atotputernicului, a născut pe Samuel. Un dar divin. 

Samuel a fost încredințat pentru creștere și educație marelui preot Eli din orașul Șilo, centrul spiritual al triburilor evreiești care au cucerit Canaanul sub conducerea lui Iosua (Iehoșua). La Șilo, spune legenda, era păstrat Mișkan (Tabernacolul) în care se păstrau Tablele Legii („ediția originală”, de piatră) și care a însoțit evreii timp de 40 de ani în deșert. 

Dar să depănăm în ordine cronologică istoria nașterii și vieții poporului evreu, continuând evocările din scrierile fundamentale, chiar dacă o facem succint, încercând să le completăm și să le corectăm cu informații istorice confirmate.

Secolele tribale.

Am încheiat primul episod, amintind că Iosua a repartizat fiecărui trib câte un teritoriu, pe ambele maluri ale Iordanului. Criteriile erau mai mult strategice, astfel ca fiecare trib sau grup de triburi să poată neutraliza câte unul din micile regate stabilite anterior în țara promisă evreilor. Acest act istoric trebuie să se fi petrecut pe la mijlocul secolului al XIII-lea (î.Cr.). A fost încununarea eforturilor și suferințelor unui popor eliberat dintr-o lungă sclavie și finalul strălucit al unui mare conducător, Iosua.

După moartea lui a apărut un vid de putere. Iosua nu a urmat pilda maestrului său Moise, pe care l-a secondat mulți ani și alături de care a exersat meșteșugul conducerii și a dobândit încrederea poporului. Spre deosebire de Moise, Iosua nu a avut grijă să-și asigure un urmaș care să asigure continuitatea conducerii.

În lipsa unui conducător recunoscut, triburile s-au purtat potrivit intereselor locale și a personalității șefilor. Șefii de trib nu mai erau frați, ci doar rude! Teritoriile erau inegale, resursele erau inegale și amenințările erau tot diferite, potrivit condițiilor locale. Dar la vecini nu erau doar adversități… ci erau și atracții! 

Legile stricte primite pe Muntele Sinai și pe care toate triburile le-au acceptat, au început să pară multora o povară inutilă. Credința nestrămutată a generațiilor anterioare, care au cunoscut sclavia din Egipt și rătăcirile prin pustie în condiții grele, a început să pălească.

După moartea lui Iosua, care potrivit evaluărilor rabinice a trăit 110 ani, Iuda (Yehuda) a devenit conducător provizoriu al triburilor. Era nevoie de coordonare, mai ales pentru că băștinașii canaaniți nu voiau să cedeze fără lupte numeroasele poziții strategice care le mai aveau, iar triburile evreiești nu mai voiau să lupte. Preferau să stabilească relații cu populațiile țărișoarelor învecinate: moabiți, amoriți, amoniți, iebusiti, heviți, fereziti, etc., care se rugau la zei mai îngăduitori ca intransigentul IAHVE și nu erau prea riguroși în evaluarea plăcerilor extraconjugale. Era nevoie de conducători cu experiență, agreați de triburi. Rând pe rând au fost instalați judecători provenind din aproape toate triburile, aleși după ”inspirații divine”. Perioada de vreo două secole și jumătate, dintre ultimul mare lider unanim acceptat, Iosua, și primul rege, Saul, a fost descrisă în cartea Judecători.

De ce judecători?

Cuvântul ebraic șofet (plural șoftim) nu se poate traduce simplu ca ”judecător”. Termenul are un sens mai larg, de conducător militar și/sau administrativ, care, deși ales, se bucură de consimțământul divin. În asocierea tribală care a cucerit țara Canaanului, întorcându-se în Țara Promisă tribului avraamic ereditar, elementul esențial de legătură, în afara originii comune, era Tabernacolul care adăpostea Tablele Legii, dovada materială a Legământului încheiat cu IAHVE.

Tabernacolul cu Tablele Legii

Una din pericopele din Deuteronom (ultima din cele 5 cărți atribuite lui Moise, care uneori citează chiar textul auzit din ”sursa divină”), poartă titlul de Șoftim și descrie rolul și atribuțiile acestora. ”Să pui judecători și dregători la toate cetățile care ți le dă Domnul, după triburile tale, ca ei să judece poporul cu dreptate”. Adică să nu se atingă niciun drept al oamenilor, care trebuie tratați toți la fel. Judecătorii și dregătorii să nu accepte daruri, căci darurile orbesc ochii înțelepților și sucesc cuvintele celor drepți. Să urmeze cu fermitate dreptatea, pentru ca „tu, poporul lui Israel. să trăiești și să stăpânești țara pe care ți-a dat-o Domnul, Dumnezeul tău.”

Sunt cuvinte scrise în Tora. Savanții dispută autorul și data acestor scrieri. Chiar dacă între opinii sunt diferențe de 500 – 1000 de ani, adevărul și consistența lor este indiscutabilă și de mare actualitate. Tora este o carte de valoare inestimabilă, dar nu de istorie, ci mai mult de filosofie, drept, morală, etică, psihologia mulțimilor, dar mai ales de credință și frumusețe literară.

În cartea judecătorilor se accentuează două idei. Una, că ”judecătorii” sunt nu doar judecători ci mai ales dregători, adică administratori ai treburilor obștești din tribul pe care de obicei îl și conduceau, chiar și militar. Atât șefii de trib, cât și liderii temporari ai ”federației ad-hoc” a triburilor aveau o putere absolută. Separarea puterilor despre care se vorbește în democrațiile zilelor noastre era necunoscută.

A doua idee care se distinge în cartea Judecători este atitudinea ciclică și repetitivă față de poruncile divine. Ciclul începe cu renunțarea treptată la rigorile legii evreiești în favoarea înlesnirilor, sau chiar plăcerilor oferite de popoarele din jur și de zeii lor. Ineviabilei slăbiri a credinței îi urmează teama de amenințările Domnului, căruia i-au promis ascultare. Ca urmare se destramă solidaritatea creată de credința comună, iar adversarii profită. În lipsa credinței, evreii nu se mai simt susținuți de Dumezeul lor și suferă înfrângeri și umilințe. Ei și liderii lor aleși (nu ereditari!) cer sprijin aceluiași IAHVE pe care îl părăsiseră total sau parțial. Credința se restabilește, cel puțin aparent, și odată cu ea solidaritatea, încrederea în sine și în susținerea divină. Astfel le revine curajul și însuflețirea și victoria le surâde din nou. La conducerea triburilor s-au perindat 12 șoftim. Am folosit pluralul masculin, deși printre ei a fost și o femeie, numită Debora (Albina).

Mă intrigă o întrebare căreia încă nu i-am găsit un răspuns rezonabil: care dintre cele Zece Porunci primite pe Muntele Sinai au fost cel mai des încălcate sau ignorate în această perioadă?

La poalele Muntelui Sinai

Restul legilor din Tora, chiar presupunând că ele au fost primite odată cu cele Zece Porunci, nu puteau fi învățate și respectate de întregul popor. Încălcarea lor cu sau fără voie era foarte probabilă și nu ar fi fost drept ca triburile să fi fost sancționate din acest motiv. Cele Zece Porunci înscrise pe Tablele Legii erau cunoscute și acceptate, deci supărările puteau fi justificate doar de încălcarea unora din acestea. Dar cum în acele vremuri nu se practica nici statistica nici sondajele de opinie, va trebui să ne resemnăm – nu vom afla niciodată.

Biografii… de poveste.

Aminteam de cei 12 șoftim și voi începe cu frumoasa Debora. Nu știu dacă această unică profetesă și judecătoare a trăit aievea, dar însăși ideea existenței ei într-o elită exclusiv bărbătească a inspirat mari artiști. Georg Friedrich Handel a compus o operă cu numele Deborei, a cărei premieră a avut loc la Londra în 1733. Libretul se bazează pe textul din Cartea Judecătorilor. Triburile israelite au nevoie de un lider care să-i scape de amenințările canaanite. Debora apelează la marele luptător Barak, să strângă și să conducă o armată împotriva canaaniților conduși de Sisera. Debora prevestește că Sisera va fi ucis de mâna unei femei. Proorocirea se împlinește. Frumoasa Iael îl ademenește pe Sisera în cortul ei, îl adoarme cu o băutură, după care îl ucide, bătându-i un cui în cap. Israeliții, mult mai puțini la număr, înving armata canaanită. Debora este și prima poetă a Bibliei. Cântecul ei, considerat ca primul poem în limba ebraică, este un laitmotiv al operei.

Profetesa Debora

Potrivit legendei biblice, judecătorul Ghedeon din tribul Manasseh a adunat 300 de luptători israeliți viteji și printr-o strategie inteligentă, cu șiretlicuri și cu sprijinul divin a învins puternica și numeroasa armată midianită. Această poveste stă la baza remarcabilei drame Gideon, jucată pe Broadway și transpusă pentru televiziune în anul 1971. Autorul, Sidney Aaron Chayefsky, era un dramaturg evreu american originar din Rusia, unul din cei mai renumiți autori ai epocii. Rolul lui Gideon a fost interpretat de Peter Ustinov.

Ghedeon îşi alege 300 de luptători

Ghedeon avea și numele (foarte suspect) de Ierubaal, care poate fi înțeles ca supus, dar și ca adversar al zeului Baal. Ghedeon a refuzat titlul de rege care i-a fost oferit de triburile israelite pentru că a învins cu forțe modeste puternica armată midianită. După ce s-a retras din lupte, Ghedeon a avut mai multe soții și 70 de copii. Unul din ei se numea Abimelec (tatăl meu regele). Acest Abimelec și-a ucis aproape toți frații (unul singur a scăpat) pentru a rămâne singurul moștenitor al regelui care nu a fost să fie… Populația orașului Sihem (Șhem sau Nablus) care l-a ales judecător, s-a hotărât să-l gonească. Abimelec a încercat să dea foc cetății unde se adunase populația ostilă. O femeie i-a aruncat în cap o piatră de râșniță, iar Abimelec, pe jumătate mort, a cerut unui soldat să-l înjunghie ca să nu fie ucis de o femeie.

Samson (Șimșon),ultimul în cronologia judecătorilor, a fost un fel de Hercule israelit, născut miraculos de o mamă stearpă, care devine însărcinată de la privirea unui bărbat atrăgător, care de fapt a fost un înger. (Fiind o figură divină, soțul ei, Manoah din tribul Dan, nici măcar nu a fost gelos.)

Samson ţine în spinare templul închinat zeului păgân Dagon înainte de a se prăbuşi

Samson a crescut repede și trecând pragul adolescenței, a plecat spre sud, la Timna, ca să-și caute o nevastă. În cele Zece Porunci nu există nicio interdicție ca un băiat evreu să-și ia o soție neevreică, nici măcar o recomandare că ar trebui să-și caute o soție evreică. Este adevărat că un copil este considerat evreu doar dacă are mama evreică, dar asta nu poate împiedica un băiat evreu (sau o fată evreică) dacă iubește pe cineva de altă credință să se căsătorească. Cel puțin cele Zece Porunci nu opresc un asemenea parteneriat pe viață. Este o opinie strict personală.

Deci Samson s-a logodit cu o filisteancă de la Timna. În drum spre casă a fost atacat de un leu și folosind forța lui supraomenească, l-a rupt în două. Pe atunci leii se plimbau în voie pe cărările Țării Sfinte. Poate de atunci datează emblema cu un leu a Ierusalimului și cei doi lei față în față de pe numeroase steme și podoabe sfinte evreiești. Până la urmă nunta nu a avut loc, dar Samson voia totuși o mireasă filisteancă. A plecat la Gaza, unde a găsit-o pe cuceritoarea Dalila, de care s-a îndrăgostit și a luat-o de nevastă.

Dalila, o adevărată ”agentă a serviciilor secrete” filistene, a încercat afle taina puterii lui Samson. În amețeala pasiunii Samson i s-a destăinuit, povestind că puterea lui, un dar divin, stă ascunsă în părul pe care nu l-a tuns de când s-a născut pentru că era nazir (consacrat puterii divine). Odată ce i-a aflat taina, ea l-a trădat. A pus la cale ca părul să-i fie tăiat, apoi l-a întemnițat. Dar după rugăciunea lui Samson, Dumnezeu i-a redat puterea și astfel el a reușit să dărâme un imens templu păgân închinat zeului Dagon, în care erau adunați mii de filisteni. Samson și-a pierdut și el viața sub dărâmături, dar nu a fost o sinucidere ci un sacrificiu!

Rubens: Samson şi Dalila

Povestea dramatică a iubirii trădate dintre Samson și Dalila a inspirat foarte mulți creatori de artă. Printre elogiile aduse lui Samson, ca simbol al puterii, eroismului, sacrificiului de sine, dar și a iubiri trădate se distinge poemul marelui literat și politician englez din secolul al XVII-lea, John Milton. Inestimabila lui operă poetică Paradisul Pierdut (una din cele mai bune o sută de cărți ale lumii) a fost completată de poemul Samson Agonistes, care consacră vitejia, curajul și dedicația eroului în slujba poporului său. Printre autorii evrei, liderul sionist Vladimir Jabotinsky a semnat romanul Samson, al cărui erou este prototipul evreului asimilant atras de strălucirea unor culturi și mreje străine, dar care la urmă își regăsește iudaismul, chiar cu prețul vieții.

Aș încheia aici acest set foarte scurt și incomplet de biografii ale unor personalități reale sau inventate, dar semnificative din Cartea Judecătorilor (cca. 1250-1050 î.Cr.) pentru a primi totuși o imagine despre mitul devenirii poporului evreu, un popor mic pe harta lumii, dar mare în cultura ei.

Făcătorul de regi

După primul nazir din Biblia evreiască, urmează al doilea, profetul și judecătorul Samuel, despre care am mai amintit. El a crescut alături de Eli, marele preot care slujea în templul din Șilo, capitala triburilor israelite, înainte ca Ierusalimul să devină capitala eternă a statului evreu. Eli avea doi fii, pe Hofni și Fineas, care erau interesați numai de propria lor bunăstare și de propriile lor plăceri. Spre deosebire de ei, tânărul Samuel se bucura de aprecierea oamenilor. Relația lui cu divinitatea era pătrunsă de loialitatea pe care i-au conferit-o nașterea și educația. Eli era foarte bătrân, orbise și nu mai judeca drept treburile poporului, iar fiii lui erau niște netrebnici.

Eli, marele Preot din Şilo

Încercarea pentru popor și pentru conducătorii săi a fost atacul pe care filistenii l-au pornit împotriva triburilor israelite la Afec. La un început bătălia părea favorabilă pentru oastea israeliților. Ei au adus pe câmpul de luptă Tabernacolul cu Tablele Legii, mizând pe ajutorul Divin. Dar ajutorul nu a venit. Israeliții au fost învinși, zeci de mii au căzut în luptă, iar Tabernacolul a fost luat de filisteni ca pradă de război, sperând că le va aduce bogății și avantaje. Dar nu s-a întâmplat așa.

Bătălia de la Afec, când filistenii au luat Tabernacolul

Unde au luat Tabernacolul se întâmplau nenorociri, boli și sărăcie. Văzând că Tabernacolul le aduce doar necazuri, filistenii s-au hotărât să-l înapoieze israeliților. Între timp Samuel a ajuns profetul și judecătorul triburilor lui Israel.

Despre faptele lui Samuel și cum l-a uns pe primul rege al Israelului vom vorbi în episodul următor. Până atunci vom cinsti Sărbătoarea de Sukkoth, Sărbătoarea Corturilor. Tuturor cititorilor Revistei Baabel o urare de HAG SUKKOT SAMEACH !

Tiberiu Roth, 1 octombrie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Lucia Vigdorovits commented on October 6, 2020 Reply

    Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o sinteza atat de cuprinzatoare in limitele unei reviste.Va multumesc d-le Roth!!

  • iuliana socea commented on October 5, 2020 Reply

    HAG SAMEAH !

  • iuliana socea commented on October 5, 2020 Reply

    Minunate lecţii de istorie !

  • Asher Shafrir commented on October 2, 2020 Reply

    În primul rând vreau să subliniez pentru informare, că cei care nu vin la sinagogă nu de frică nu vin, ci din precauție. Sigur autorul ține minte din Tora Devarim 4:15 iar apoi și din Iehoțua „Și feriți-vă foarte mult sufletele” – o poruncă de bază. Rași explică „să nu provocați, forțați norocul”. Noi privim și ce se face în Israel în sinagogi. Vedem că virusul poate lovi chiar și președinți.
    Câteva precizări din multe care sunt:
    1. Este greu de spus că Hana era chiar tânără când l-a născut pe Șmuel. Ea a așteptat 19 ani până l-a născut. Trebuia să fie cam de 40 de ani, nu prea tânără în perioada aceea.
    2. Nu Iehuda a venit după Iehoșua să conducă, ci primul judecător, Otniel ben Knaz din tribul Iehuda.
    3. Dvora nu este unica profetesă. Mai sunt câteva în Tora. Ea nu a apelat la Barak să-l roage, ci l-a mustrat că el nu-și face treaba. Iar el, de frică, i-a spus că fără ea el nu iese la luptă. Iael nu l-a adormit pe Sisra cu băutură fiindcă i-a dat lapte. După Talmud l-a adormit cu altceva, care în Tanach este poate unt, și nu o dată, ci de șapte ori.
    4. Cronologic Șimșon nu este în nici un caz ultimul judecător ci din contra, printre primii. Este clar prin faptul că tribul Dan era încă în centru și nu se mutase la nord. Cartea Șoftim nu este în ordine cronologică ci în altă ordine, de care nu am loc să vorbesc aici.
    5. Nu este scris clar că Șmuel era nazir. Aceasta a fost dedus de un mare înțelept, Rabi Nehorai, după versetul Șmuel cap. 1 versetul 11, care este identic cu cel din Șimșon , Judecători cap. 13 versetul 5 „Și briciul nu va trece pe capul lui”.
    6. Israelienii au pierdut prima luptă cu filistenii și din cauza aceasta au adus Chivotul care a produs inversul, ca filistenii să se întărească.
    Hag Sameah

  • Virgil Duncan commented on October 2, 2020 Reply

    Tiby multumim pentru acest articol care face un rezumat al perioadei biblice din istoria poporului evreu. asa cum e descrisa in Torah, mai corect spus Tanakh care include si Profetii. Asteptam cu nerabdare episodul 3? care probabil va descrie perioada Rabinica. HAG Sukot Sameach!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *