Dacă s-ar face vreodată un film al vieții lui Emil Grünzweig, el ar trebui să înceapă cu finalul. Căci Emil Grünzweig face parte din acea categorie de oameni cărora moartea le-a adus notorietatea. Dar mai înainte Emil Grünzweig a trăit o viață. Nu simplă, nu ușoară și nicidecum nu banală.

S-a născut în Clujul transilvănean, în anul 1947, imediat după Holocaust. Mama sa, Olga, e supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Acolo, în Clujul deceniului cinci și-a făcut primii ani de școală. La începutul anilor 60 familia emigrează în Franța, apoi în Brazilia. Tatăl său moare destul de tânăr. Rămași fără sprijin, Olga și cei doi copii, Emil și Eliezer, emigrează în Israel.

Familia se stabilește la Haifa, unde Emil absolvă prestigiosul liceu Reali. Se evidențiază în științele umane, dar și în matematică.

După liceu este recrutat în armată. Participă la războiul din 1967 ca parașutist. Apoi devine ofițer. E mobilizat în războiul de Yom Kippur din 1973.

În paralel își ia licența în filozofie și matematică la Universitatea din Ierusalim. Se stabilește în kibbutzul Revivim, unde începe să predea matematica la liceul unde e deopotrivă diriginte și educator. Ca orientare politică se definește a fi stângist. Crede în coexistența dintre arabi și evrei, organizează și conduce câteva proiecte educaționale pe acest subiect. Speră să contribuie la crearea unei noi generații de lideri arabi care să-i înlocuiască pe dogmaticii de acum.

Decide să înceapă și masteratul, tot la Universitatea din Ierusalim. În 1982 își întrerupe studiile, căci e din nou încorporat în armată, de data acesta pentru campania din Liban. Scopul inițial al campaniei era doar de a crea o zonă-tampon de 40 de kilometri între sudul Libanului și nordul Israelului, dar ca întotdeauna în Orientul Mijlociu, lucrurile se complică. Armata israeliană intră în Beirut. La sfârșitul lui august, Arafat și gașca lui de teroriști sunt expulzați din Liban. Noul președinte al Libanului, Bashir Gemayel, de origine creștină, are o atitudine pozitivă față de Israel, ceea ce îl va costa scump. În volatilul Liban, Bashir e asasinat.

Falangele libaneze cer răzbunare. Elie Hobeika, conducătorul lor, cunoaște din Biblie o singură frază: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Și „moarte pentru moarte” – completează el. În 16 septembrie cere armatei israeliene permisiunea să intre în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Shatila, ca să facă „un pic de curățenie”. Curățenia lui durează două zile și două nopți, soldându-se cu mii de morți din rândurile locuitorilor taberei.

Imaginile se transmit în lumea întreagă. În Israel lumea e scandalizată. E drept, era vorba de palestinieni, adică dușmani, dar nici pe ei nu trebuie să-i asasinezi ca pe niște vite. Imaginile le amintesc multor israelieni de ororile Holocaustului. Se instituie o comisie de anchetă, comisia Kahan. Ea stabilește că Israelul poartă o răspundere indirectă pentru cele întâmplate și propune ca ministrul apărării, Ariel Sharon, care ar fi trebuit să anticipeze cele ce aveau să se întâmple, să fie demis. Primul ministru Menahem Begin ezită. E măcinat de îndoieli. Sharon e totuși eroul din războiul de Yom Kippur!

Protestele față de inerția guvernului iau amploare. Ia ființă mișcarea Pace Acum. Printre membrii ei fondatori se află și Emil Grünzweig. Alături de el, doi ortaci care vor deveni celebri: Avrum Burg, fiul lui Yosef Burg, ministrul religios din guvernul lui Begin și Yuval Steinitz, un filozof cu vederi de stânga.

În 10 februarie se organizează o mare demonstrație în fața locuinței primului ministru. Emil Grünzweig e ca întotdeauna în prima linie.

Yona Avrushmi e de meserie fierar. A avut deja probleme cu legea. Îi urăște pe arabi. Dar cel mai tare îi urăște pe stângiștii trădători de țară și de neam. Ce își închipuie ei, ce drept au să protesteze contra lui Begin și Sharon? Sunt anarhiști. Iar anarhiștii trebuie stârpiți! Face rost de o grenadă și exact la ora 20:50, în acea zi de 10 februarie 1983, o aruncă în mijlocul demonstranților, după care, mulțumit, merge acasă să se culce. Grenada explodează. Emil Grünzweig e omorât pe loc, iar cei de lângă el sunt răniți, unii destul de grav.

Moartea lui Emil Grünzweig provoacă un șoc în Israel. Este prima crimă politică în Israelul modern. La înmormântarea lui participă peste 20.000 de persoane și nu doar oameni de stânga.

Imediat după înmormântare, Ariel Sharon demisionează din postul de Ministru al Apărării. Peste doar câteva săptămâni, Menahem Begin spune celebrele sale trei cuvinte: „Nu mai pot” și demisionează și el. Moartea lui Emil se dovedește a nu fi fost în zadar.

Yona Avrushmi e identificat un an mai târziu. Este arestat și condamnat la închisoare pe viață. În Israel detenţia pe viață durează exact 27 de ani. Este eliberat în 2011, căci spune că își regretă faptele. Acum câteva săptămâni, reporterul Yigal Moscu de la Canalul 2 îi ia un interviu, în care Avrushmi spune – la fel ca Edit Piaf – „Nu regret nimic.” La proces și-a exprimat regretul, pentru că așa l-a povățuit avocatul său. Dar vorbele lui nu au nicio importanță, oricum el nu are încredere în justiție. Pe cei care protestează acum, în 2020, îi numește „viermi”, exact cum îi numea pe cei care protestau atunci. Un singur lucru s-a schimbat în viziunea lui: nu-l mai admiră pe Menahem Begin. În ochii lui, demisionând și asumându-și răspunderea pentru cele întâmplate, Begin s-a dovedit un om slab, influențabil, labil. Reporterul îl întreabă ce crede despre primul ministru Netanyahu. Ochii îi lucesc. Strălucirea aceea fanatică pune din nou stăpânire pe el. „Ăsta da! Ăsta da, bărbat…”

George Schimmerling