Viaţa şi moartea lui Emil Grünzweig

Dacă s-ar face vreodată un film al vieții lui Emil Grünzweig, el ar trebui să înceapă cu finalul. Căci Emil Grünzweig face parte din acea categorie de oameni cărora moartea le-a adus notorietatea. Dar mai înainte Emil Grünzweig a trăit o viață. Nu simplă, nu ușoară și nicidecum nu banală.

S-a născut în Clujul transilvănean, în anul 1947, imediat după Holocaust. Mama sa, Olga, e supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Acolo, în Clujul deceniului cinci și-a făcut primii ani de școală. La începutul anilor 60 familia emigrează în Franța, apoi în Brazilia. Tatăl său moare destul de tânăr. Rămași fără sprijin, Olga și cei doi copii, Emil și Eliezer, emigrează în Israel.

Familia se stabilește la Haifa, unde Emil absolvă prestigiosul liceu Reali. Se evidențiază în științele umane, dar și în matematică.

După liceu este recrutat în armată. Participă la războiul din 1967 ca parașutist. Apoi devine ofițer. E mobilizat în războiul de Yom Kippur din 1973.

În paralel își ia licența în filozofie și matematică la Universitatea din Ierusalim. Se stabilește în kibbutzul Revivim, unde începe să predea matematica la liceul unde e deopotrivă diriginte și educator. Ca orientare politică se definește a fi stângist. Crede în coexistența dintre arabi și evrei, organizează și conduce câteva proiecte educaționale pe acest subiect. Speră să contribuie la crearea unei noi generații de lideri arabi care să-i înlocuiască pe dogmaticii de acum.

Decide să înceapă și masteratul, tot la Universitatea din Ierusalim. În 1982 își întrerupe studiile, căci e din nou încorporat în armată, de data acesta pentru campania din Liban. Scopul inițial al campaniei era doar de a crea o zonă-tampon de 40 de kilometri între sudul Libanului și nordul Israelului, dar ca întotdeauna în Orientul Mijlociu, lucrurile se complică. Armata israeliană intră în Beirut. La sfârșitul lui august, Arafat și gașca lui de teroriști sunt expulzați din Liban. Noul președinte al Libanului, Bashir Gemayel, de origine creștină, are o atitudine pozitivă față de Israel, ceea ce îl va costa scump. În volatilul Liban, Bashir e asasinat.

Falangele libaneze cer răzbunare. Elie Hobeika, conducătorul lor, cunoaște din Biblie o singură frază: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Și „moarte pentru moarte” – completează el. În 16 septembrie cere armatei israeliene permisiunea să intre în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Shatila, ca să facă „un pic de curățenie”. Curățenia lui durează două zile și două nopți, soldându-se cu mii de morți din rândurile locuitorilor taberei.

Imaginile se transmit în lumea întreagă. În Israel lumea e scandalizată. E drept, era vorba de palestinieni, adică dușmani, dar nici pe ei nu trebuie să-i asasinezi ca pe niște vite. Imaginile le amintesc multor israelieni de ororile Holocaustului. Se instituie o comisie de anchetă, comisia Kahan. Ea stabilește că Israelul poartă o răspundere indirectă pentru cele întâmplate și propune ca ministrul apărării, Ariel Sharon, care ar fi trebuit să anticipeze cele ce aveau să se întâmple, să fie demis. Primul ministru Menahem Begin ezită. E măcinat de îndoieli. Sharon e totuși eroul din războiul de Yom Kippur!

Emil Grünzweig în mişcarea Pace Acum

Protestele față de inerția guvernului iau amploare. Ia ființă mișcarea Pace Acum. Printre membrii ei fondatori se află și Emil Grünzweig. Alături de el, doi ortaci care vor deveni celebri: Avrum Burg, fiul lui Yosef Burg, ministrul religios din guvernul lui Begin și Yuval Steinitz, un filozof cu vederi de stânga.

În 10 februarie se organizează o mare demonstrație în fața locuinței primului ministru. Emil Grünzweig e ca întotdeauna în prima linie.

Yona Avrushmi e de meserie fierar. A avut deja probleme cu legea. Îi urăște pe arabi. Dar cel mai tare îi urăște pe stângiștii trădători de țară și de neam. Ce își închipuie ei, ce drept au să protesteze contra lui Begin și Sharon? Sunt anarhiști. Iar anarhiștii trebuie stârpiți! Face rost de o grenadă și exact la ora 20:50, în acea zi de 10 februarie 1983, o aruncă în mijlocul demonstranților, după care, mulțumit, merge acasă să se culce. Grenada explodează. Emil Grünzweig e omorât pe loc, iar cei de lângă el sunt răniți, unii destul de grav.

Moartea lui Emil Grünzweig provoacă un șoc în Israel. Este prima crimă politică în Israelul modern. La înmormântarea lui participă peste 20.000 de persoane și nu doar oameni de stânga.

Imediat după înmormântare, Ariel Sharon demisionează din postul de Ministru al Apărării. Peste doar câteva săptămâni, Menahem Begin spune celebrele sale trei cuvinte: „Nu mai pot” și demisionează și el. Moartea lui Emil se dovedește a nu fi fost în zadar.

Placa memorială Emil Grünzweig

Yona Avrushmi e identificat un an mai târziu. Este arestat și condamnat la închisoare pe viață. În Israel detenţia pe viață durează exact 27 de ani. Este eliberat în 2011, căci spune că își regretă faptele. Acum câteva săptămâni, reporterul Yigal Moscu de la Canalul 2 îi ia un interviu, în care Avrushmi spune – la fel ca Edit Piaf – „Nu regret nimic.” La proces și-a exprimat regretul, pentru că așa l-a povățuit avocatul său. Dar vorbele lui nu au nicio importanță, oricum el nu are încredere în justiție. Pe cei care protestează acum, în 2020, îi numește „viermi”, exact cum îi numea pe cei care protestau atunci. Un singur lucru s-a schimbat în viziunea lui: nu-l mai admiră pe Menahem Begin. În ochii lui, demisionând și asumându-și răspunderea pentru cele întâmplate, Begin s-a dovedit un om slab, influențabil, labil. Reporterul îl întreabă ce crede despre primul ministru Netanyahu. Ochii îi lucesc. Strălucirea aceea fanatică pune din nou stăpânire pe el. „Ăsta da! Ăsta da, bărbat…”

George Schimmerling

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Marica Lewin commented on October 19, 2020 Reply

    Trist și deprimant cind diferențe politice conduc la victime omenești .
    Emil Grunzweig, un bărbat încă tinar avea viața înaintea lui, o viața care putea fi frumoasa, cu realizări, bucurii,, succese, mai ales ca era atit de capabil și talentat.
    Ca sa revin la prezent, nu sunt de acord de loc cu manifestațiile de protest ce au loc pe tot cuprinsul Israelului.
    S- a ajuns aproape la anarhie, ieri se băteau la propriu armeni și azeri, și citiva israelieni, vociferind toți in ivrit.
    O încăierare serioasă, poliției i- a luat mult timp sa aplaneze conflictul.
    Aceasta ca o mică paranteza.
    Guvernul actual al Israelului a fost ales legal, in mod democratic, Bibi obținând 36 de mandate, coaliția 73. Ne luptam cu Corona, șomaj, falimentul afacerilor mici, violenta in familie, in afara de dușmanii externi.
    In loc sa ne bucurăm cu Tratatul de pace Avraham, cu faptul ca 5 laureați ai Premiului Nobel 2020 au origini evreiești, ca securitatea interna e buna, o parte dintre noi manifesta cu steaguri negre și cer demiterea guvernului.

  • Hava Oren commented on October 15, 2020 Reply

    În situația actuală din Israel, articolul pare să aibă ceva profetic… Sper că greșesc, dar nu ar fi singurul caz în care istoria se repetă.

    • Veronica Rozenberg commented on October 15, 2020 Reply

      Am făcut REPLY aici, doar din cauza ultimei propoziţii pe care aţi scris-o

      “nu ar fi singurul caz în care istoria se repetă”

      Dar, pe de altă parte, la ce repetiţie ar fi vorba:

      Aceea că ar putea apărea un EG, şi un ucigaş?
      Sau că în urma unei asemenea situaţii cei de sus, leaderii şi-ar putea da demisia?

      În realitate, nu prea sunt leaderi.

      Citez din articolul foarte interesant, la vremea aceea, am fost şi mai puţin sensibilă politic, la ceea ce se întâmplă, decât acum, urma să am un al doilea copil, munca grea, familia erau în mod categoric predominante, am ştiut desigur de ceea ce s-a întâmplat, de conflictul veşnic de altfel stânga-dreapta, în ultima vreme exacerbat şi el spre polarizare maximă (că tot vorbeam de cei doi poli):

      “Imediat după înmormântare, Ariel Sharon demisionează din postul de Ministru al Apărării. Peste doar câteva săptămâni, Menahem Begin spune celebrele sale trei cuvinte: „Nu mai pot” și demisionează și el. Moartea lui Emil se dovedește a nu fi fost în zadar.”

      1. Ariel Sharon a fost un politician care se pare că ştiut să se întoarcă pe scara dintre cei doi poli, la un moment al vieţii sale, nu a fost singurul cred că şi Rabin a făcut-o.
      2. Begin e fost în felul său unic, iar “bărbatului” de astăzi, e adevărat la o altă vârstă şi într-un alt context, se pare că nimic nu-l va determina să se despartă de putere, de conducere, de realizări, poate chiar semnificative, dar care nu pot pune sub covor existenţa unui “popor”, care îşi cere drepturile.

      Să sperăm că nu va fi nevoie de nici un sacrificiu uman, deşi poate că uneori este inevitabil.

    • Hava Oren commented on October 15, 2020 Reply

      Eu mă refeream la faptul că societatea este atât de polarizată, încât s-ar putea ajunge din nou la violență. Cât despre lideri, posibilitatea ca ei să-și dea demisia mi se pare cu totul ireală.

      • Veronica Rozenberg commented on October 15, 2020 Reply

        Sigur ca m-am gandit ca v-ati gandit la violenta, ea oricum are cateva fatete si acum, dar nu ajung inca la extremismul violent. Despre leaderi, never say never.
        Poate si jurisdictia va mai avea un cuvant in tara asta.

        Defapt, daca vedem “armiile” religiosilor care nu asculta de nimeni decat de rabinul care ii conduce, si poate si mai straniu, in special evreii ashkenaz, sunt si mai potrivnici regulilor, ne amintim de miscari de masa ale fanaticolor universali din toate timpurilor.
        O pacoste in conditiile actuale careia este aproape imposibil de a-i face fata.

  • Tiberiu ezri commented on October 15, 2020 Reply

    A fost o personalitate sincera si naiva dar un tip de om fara de care nu se poate concepe o societate democratica.

  • Asher Shafrir commented on October 15, 2020 Reply

    Articol excelent care redă atmosfera de atunci și ceea de astăzi perfect.
    Am o adăugare care mi se pare importantă. Yuval Steinitz nu este doar un filozof cu vederi de stânga, ci de atunci a făcut o întoarcere de 180 de grade fiind astăzi cel mai apropiat ministru de Bibi, un om de extremă dreaptă. L-a înlocuit pe Bibi în Knesset când el a demisionat în 2000 după eșecul față de Ehud Barak.
    Al doilea lucru, o mică istorie personală. Crima a avut loc nu în fața locuinței primului ministru (strada Balfour), ci în fața ministerului primului ministru pe st. Ruppin. Eu din întâmplare m-am aflat tocmai atunci acolo. Mă întorceam din străinătate (cred din Franța) și eram pe drum spre casă. Nu mai țin minte de ce (cred că circulația a fost deturnată fiindcă ei veneau din Kikar Zion). Din această cauză în loc să circulăm pe st. Ben Zvi ne-au deturnat spre Ruppin lângă minister. Tocmai în acel moment s-a aruncat grenada și în două minute strada s-a blocat de poliție și ambulanțe. Mi-a luat mult timp să ajung acasă pe st. Zabotinsky. Noi încă nu știam ce s-a întâmplat.
    Mulțumesc pentru că mi-ați readus acele zile tulburoase din memoria mea.

  • gabriel gurm commented on October 15, 2020 Reply

    O pată neagră (nu ultima) pe istoria Israelului modern. Multumesc că ați readus-o pentru cei care nu știau de ea, sau o uitaseră….
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *