O poveste de vară

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…

O jumătate de veac, pentru un minut!

Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…

Nenea Victor

În neamul nostru de gefilte fish, nenea Victor era săculețul cu praz. Nu știu cum se rătăcise el, oltean de lângă Filiași, în familia noastră evreiască. El nu vedea asta nicidecum ca pe o rătăcire, ci ca pe o regăsire. „Codrul e frate cu românul și olteanul cu evreul”, obișnuia să spună. Avea și o teorie, doar a lui, pe care se străduia să o orneze cu argumente pseudo-istorice, cum că legiunile romane în drum spre Iudeea trecuseră și pe la oltencele de la nord de Dunăre. Poate de aceea agerimea minții, dorința de afirmare, ambiția de a fi primii și spiritul comercial erau comune ambelor seminții. Faptul că nepotul lui nu era chiar așa nu-i zdruncina câtuși de puțin teoria. Mai existau și erori de fabricație…Nenea Victor știa totodată că în ciuda acestor calități, ori poate tocmai din pricina lor, oltenii nu erau prea agreați în Banat. Așa că treptat-treptat se adaptase locului. Înlocuise perfectul simplu cu cel compus, vorba iute cu cea molcomă, zaibărul cu sauvignonul, chimirul cu bretelele, cămașa de in cu costumul două piese, dar în adâncul ființei sale rămăsese același băiat simplu de la țară, care fusese învățat că drumul cel mai scurt dintre două puncte e drumul drept.Read more…

Nici război, nici pace

Războaiele din Israel sunt un pic cam ca alegerile. S-a mai terminat o rundă și așteptăm runda următoare. Până atunci pauza de respirație care îmi îngăduie să trag niște concluzii. Si chiar dacă ele nu vor fi pe placul tuturor eu le pun aici că dacă tot le-am tras, e păcat să nu le împărtășesc. Nici una din părți nu a reușit să-și asigure fotografia victoriei. Nu a existat o poză echivalentă cu cea a soldatului sovietic care a fluturat drapelul URSS deasupra Reichstagului la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Scriitorul Amos Oz spunea odată: “Cu cât vor fi mai multe victime israeliene, cu atât va fi mai bine pentru Hamas. Cu cât vor fi mai multe victime palestiniene va fi mai bine pentru Hamas” . Din fericire pentru noi, Israelul a evitat să-i procure Hamasului această victorie morală. Mă doare sufletul pentru fiecare nevinovat ucis însă pot spune cu mândrie că Israelul a încercat și chiar a reușit să limiteze cât mai mult numărul de victime colaterale printre cei neimplicați in conflict. Acest război, ca mai toate războaiele, a adus cu el multă, foarte multă ură. A făcut să erupă tot puroiul netratat din societate. Dar a mai fost totodată și un alt aspect. Poate că nu ați auzit până acum despre Ido Avigal, un băiat de 5 ani din Sderot, lovit mortal de o rachetă pe care Cupola De Fier nu a reușit să o intercepteze și al cărui tată a zis – cu toată durerea – că speră ca micuțul Ido să fie ultima victimă a conflictului…Read more…

Poveste din cartierul de sud

În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare. În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.Read more…

Bagatelizarea Răului şi la Timişoara

O vorbă veche – un pic patetică ce-i drept – spune că poți părăsi Timișoara, dar ea, Timișoara, nu te va părăsi niciodată. O fi ea patetică, însă asta nu o făcea mai puțin adevărată. Eu, cel puțin, am simțit asta cu prisosință. Am simțit-o atunci când Timișoara a fost orașul erou care a aprins flacăra Revoluției și a stat singur în fața dictaturii, am simțit-o mai târziu ori de câte ori reveneam acasă. Timișoara mea nu m-a părăsit niciodată chiar şi atunci când s-a împotmolit în mâlurile tranziției. Era mereu acolo aşa cum o lăsasem, acel oraș unic prin multiculturalitate, Timișoara celor două muzee (de istorie și de artă), Timișoara celor trei teatre (maghiar, român și german), a celor patru parcuri (Scudier, Alpineț, Rozelor și Poporului), a celor cinci confesiuni, a celor şase cartiere, a celor şapte piețe. Zilele trecute însă am avut pentru prima oară impresia că nu mai îmi recunosc orașul.Read more…

The Queen’s Gambit – varianta reală

În 1982, unuia dintre participanții la un prestigios turneu de șah din Budapesta i se propune să joace un meci în afară de concurs. Adversar îi va fi o fetiță roșcată în vârstă de șase ani. Maestrul acceptă ușor amuzat. Fetița cu genunchii juliți, pentru că e nevoită să stea pe scaun în poziția cerșetorului, cu genunchii îndoiți sub ea, căci altfel nu ajunge la tabla de șah, îl face mat în doi timpi și trei mișcări. Fetița se numește Judit Polgár. Domnul László Polgár, psiholog și profesor de șah budapestan, are două concepte educaționale de bază. Unul este că niciun copil nu se naște geniu, dar orice copil poate deveni un geniu dacă i se acordă suficientă atenție și încredere. Al doilea este că noțiunea de geniu are și feminin. Soarta îi acordă ocazia să demonstreze cele două principii „pe materialul clientului”. El și soția sa, profesoară de limbă rusă, originară din Ucraina, sunt blagosloviți cu trei fete – Susan, Sofia și Judit. Părinții Polgár nu au încredere în sistemul de educație rigid al vremii și vor să facă homeschooling – un concept foarte inovator pe vremea aceea. Cele trei fete învață acasă limbi străine și matematică superioară, dar domeniul în care simt că pot excela este șahul. Pentru asta una din camerele modestului apartament budapestan este transformată în cameră de șah. Sistemul de învățământ maghiar este la început refractar. Familia are noroc însă că domnul inspector de raion iubește șahul, așa că fetelor li se permite să învețe acasă, cu condiția să se prezinte la școală pentru teze. Read more…

Până ce politica ne va despărți

S-a terminat. După două reprize de prelungiri și una de penaltiuri. Chiar dacă Trump a vrut să oprească meciul în minutul 35, la 1-0 pentru el și să spună in cel mai pur stil trumpian „Dacă nu mă lăsați să câștig îmi iau jucăriile și vă dau în judecată.” Țin minte că citisem odată despre efectul fluturelui. Am fost sceptic. Cum poți să crezi că fâlfâitul aripilor unui fluture pe o plajă din Brazilia poate provoca un tsunami în altă parte a lumii? Acum. după ce un liliac bolnav dintr-o piață din China a provocat căderea președintelui Americii, am început să cred. Ca cetățean israelian poate aș fi avut motive să-mi doresc alt deznodământ. Nu sunt pe planeta asta prea mulți cei care ne iubesc, iar Trump este unul din aceștia, chiar dacă motivele lui și ale evangheliștilor care-l susțin sunt eronate. Dar, vorba unui amic – prefer pe cineva care ne iubește greșit, decât pe cineva care ne urăște corect. Iar dinspre Partidul Democrat suflă un vânt rece, aș putea spune chiar un ger siberian. Căci cel care, sub presiunea BDS, boicotează ceremonialul de comemorare al primului ministru Rabin, așa cum a făcut-o noua stea de pe firmamentul albaștrilor, Alexandra Ocassio Cortez, poate fi capabil și de ticăloșii mult mai mari. Read more…

Viaţa şi moartea lui Emil Grünzweig

Dacă s-ar face vreodată un film al vieții lui Emil Grünzweig, el ar trebui să înceapă cu finalul. Căci Emil Grünzweig face parte din acea categorie de oameni cărora moartea le-a adus notorietatea. Dar mai înainte Emil Grünzweig a trăit o viață. Nu simplă, nu ușoară și nicidecum nu banală. S-a născut în Clujul transilvănean, în anul 1947, imediat după Holocaust. Mama sa, Olga, e supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Acolo, în Clujul deceniului cinci și-a făcut primii ani de școală. La începutul anilor 60 familia emigrează în Franța, apoi în Brazilia. Tatăl său moare destul de tânăr. Rămași fără sprijin, Olga și cei doi copii, Emil și Eliezer, emigrează în Israel. Familia se stabilește la Haifa, unde Emil absolvă prestigiosul liceu Reali. Se evidențiază în științele umane, dar și în matematică. După liceu este recrutat în armată. Participă la războiul din 1967 ca parașutist. Apoi devine ofițer. E mobilizat în războiul de Yom Kippur din 1973.Read more…