Cu ceva timp în urmă am observat un apel pierdut pe telefonul mobil. Era de la bunul meu prieten şi coleg, Jóska Essig. În ultima vreme lucram împreună doar sporadic şi nu mai povesteam atât de des la telefon ca în urmă cu mulţi ani, când formam o echipă desăvârşită. Ne felicitam de aniversări, Jóska mă consulta în legătură cu câte un text în limba română, mă invita la evenimentele culturale organizate de către el, dar uneori doar mă întreba „Ce mai faci, Andrea? N-ai mai fost pe la mine ca să povestim…”. Ceea ce era adevărat, n-am mai fost pe la Jóska în poveşti. În general îl căutam atunci când aveam nevoie de el, pentru că era omul pe care puteam conta întotdeauna, niciodată nu refuza nicio rugăminte de-a mea, după cum nu refuza nici un ajutor pe care i l-ar fi cerut cineva.

L-am sunat înapoi, cu gândul că i-aş fi putut telefona eu prima, că de câteva luni bune nu l-am mai întrebat ce face, cum o duce şi nu-l întâlnisem decât la o înmormântare unde abia am schimbat câteva cuvinte…

Jóska mi-a răspuns târziu şi mi-a spus, cu glasul aproape sugrumat: „Andrea, sunt în spital, foarte bolnav. Am luat şi eu virusul şi mi-e foarte rău. Doresc să-mi iau rămas bun de la tine…”. Şi a închis. Am rămas încremenită cu telefonul în mână, dar mi-am luat curaj şi l-am sunat înapoi peste vreo două minute. Mi-a răspuns şi l-am îmbărbătat că se va face bine, că mai avem câteva proiecte de terminat”. Era sceptic. În zilele care au urmat (să fi fost două-trei săptămâni?!) L-am mai sunat de câteva ori. Uneori telefonul suna în gol, dar alteori răspundea cu glasul slab, gâfâind, şi asculta răbdător încurajările mele…Nu am mai vorbit cu el, de vreo patru-cinci zile, dar eram cu gândul la el şi nutream dorinţa fierbinte să se facă bine. Azi am aflat că s-a prăpădit…

Avea 82 de ani, îi împlinise în 19 iunie, dar era mereu activ. Îi recunoşteai statura înaltă şi claia de păr alb (moştenire dinspre partea armeană a familiei) la toate evenimentele culturale majore ale comunităţii maghiare clujene (şi multe alte evenimente) unde filma cu profesionalism, cu talent şi dăruire. Era îndrăgostit de imagine şi imaginea i se supunea cu docilitate ca unui adevărat magician. Jóska găsea întotdeauna unghiul perfect pentru a scoate în evidenţă trăsăturile unui chip, avea un simţ special de a prinde ideea din zbor şi de a crea ambianţa vizuală optimă pentru povestea pe care colegul redactor dorea s-o relateze. Era foarte exigent, reluând adesea cadrele, pentru a-l putea selecta la montaj pe cel mai reuşit. Era un excelent om de echipă care nu precupeţea nicio resursă: muncă, timp şi banii proprii (a achiziţionat mai multe camere de filmat şi echipamente de montaj analogic şi apoi digital) pentru a realiza materialele necesare emisiunilor de la TVR Cluj, unde a muncit încă din anii de început. De nenumărate ori l-au prins zorile lucrând la câte un reportaj sau film care urma să intre în emisiune în ziua respectivă! De fapt, în primii ani, locuinţa lui Jóska devenise un al doilea studio (aş îndrăzni să spun chiar primul, în ordinea importanţei) al redacţiei maghiare. Mulţi dintre tinerii redactori veneau la el ca să încarce echipamentul (cameră, stativ, cabluri, lumini, microfoane) în Trabantul lui Jóska şi să plece la filmat în Cluj sau într-una din localitățile ardelene unde avea loc un eveniment, şi tot aici reveneau pentru a se aşeza în faţa videplayerurilor (la început VHS, apoi SVHS, iar în final digitale) pentru a finaliza materialul care urma – aproape întotdeauna – să fie difuzat de îndată.

Locuinţa familiei Essig se află în casa seculară de pe fosta stradă Farkas (azi Kogălniceanu), mărginită de tei – „cea mai frumoasă stradă din Cluj” spunea Jóska plin de mândrie – în proximitatea Bisericii Reformate, a delicatei statui a Sfântului Gheorghe, vizavi de clădirea veche a Colegiului Reformat. Aici locuiseră odinioară profesorii colegiului. De câte ori nu am trecut pe sub poarta boltită – cu extindere pentru trăsuri – şi nu am urcat în goană scările de lemn, trecând val-vârtej prin uşa întotdeauna deschisă a holului şi dând buzna apoi în bucătăria primitoare unde eram întâmpinată de Klári şi Jóska, mereu cu zâmbetul pe buze. De cele mai multe ori mai era cineva în vizită la ei. Pe masa mare, alături de ustensilele de pictat şi cea mai nouă acuarelă a lui Klári (cunoscută şi apreciată pictoriţă clujeană), se mai aflau o farfurie cu prăjituri şi o cafea aburindă, iar cei doi soţi tăifăsuiau şi trebăluiau simultan. Eu îl zoream pe Jóska, să ne pornim odată că eram în întârziere, iar el îmbrăcându-şi trenciul alb mă îmbia: „Haide, bea şi tu o cafeluţă până îmi iau aparatura!”.

De câte ori nu am stat alături de Jóska până noaptea târziu, în studioul – improvizat mai întâi în pod şi apoi într-una din camere – lucrând la câte un reportaj, film documentar sau eseu cinematografic! Tot ce ştiu în televiziune am învăţat de la el. Am avut un noroc extraordinar că primele materiale le-am realizat alături de József Essig, cel care filma şi monta deopotrivă, ştiind exact ce cadre erau potrivite pentru materialul final. În primele timpuri montajul îl făceam cu două playere şi un recorder, iar ilustraţia muzicală o adăugam de pe pick-up sau magnetofon, sincronizându-ne mişcările. Câteodată, seara târziu, văzând că eu nu mai plec şi Jóska nu venea la cină, Klári, grijulie, urca scările podului-studio sau venea în camera-studio cu o farfurie de prăjituri sau cu un bol de popcorn făcut în cuptorul din bucătărie. Munca febrilă, de creaţie, era răsplătită cu bucuria de a vedea materialul gata de difuzare şi – atunci în primele timpuri, când televiziunea clujeană era urmărită de foarte multă lume –  ecourile favorabile, aprecierile telespectatorilor, transmise telefonic şi trimise chiar şi prin poştă.

Cel mai mare succes al nostru a fost un eseu cinematografic pe versurile lui Méliusz József, cu care am participat la Festivalul Internaţional de la Ebensee (1997) şi am obţinut un premiu. (*)

Dar Jóska a lucrat la fel de bine şi cu alţi colegi şi a obţinut mai multe premii internaţionale. De fapt, noi am obţinut premiile alături de el, pentru că adevăratul ferment al creaţiei era József Essig, cel care nu a încetat să înveţe, să se perfecţioneze şi în tehnica digitală – mereu actualizată – şi să lucreze până acum, în prezent, până în ultima clipă…

Şi nu era doar fermentul creaţiei video, ci şi un plămăditor de viaţă culturală, un om dedicat comunităţii, iniţiator al taberelor de pictură şi fotografie, care se ţineau în fiecare vară la Jebucu. Acum câţiva ani a amenajat subsolul boltit al casei într-o frumoasă şi modernă sală de expoziţii, unde aveau loc evenimente culturale. Era cunoscut de mulţi, foarte mulţi oameni, de “jumătate din populaţia Clujului” (cum obişnuia să glumească) lucru vădit şi de faptul că era salutat şi oprit pe stradă de o mulţime de trecători, dornici să-i spună câte ceva.

József Essig a fost un stâlp al comunităţii sale, aşa cum deprinsese acasă, în familia preotului luteran József Essig. A absolvit şi el Teologia, dar nedorind să facă niciun compromis cu regimul comunist şi organele sale, nu a mai ocupat postul de preot din Cluj…A preferat să devină tehnician la un institut de cercetări şi să-şi dedice timpul soţiei şi celor doi fii, artei fotografice (unde a obţinut multe premii), artelor plastice. Târziu, după 1989, (la vârsta de 51 de ani) şi-a întâlnit marea dragoste: televiziunea.

Am avut privilegiul de a lucra alături de el până la pensionarea sa timpurie şi nemeritată (în heirup-ul restructurărilor injuste din 1999) şi apoi, sporadic, atunci când îl rugam să vină cu mine la filmări, pentru că nu mi s-a repartizat echipă, dar evenimentul  sau materialul sau filmul era “foarte important”. Întotdeauna a venit la filmări cu camera proprie  şi niciodată nu a primit vreo recompensă materială. Venea din prietenie, din plăcerea de a filma, din dorinţa de a ajuta şi pentru că era încredinţat că subiectul respectiv trebuie să ajungă la telespectator. „Noi muncim pentru comunitate!” – spunea Jóska Essig şi a făcut-o mereu, chiar şi atunci când era obosit sau dezamăgit de unii din comunitate.

Odată i-am spus – cu o uşoară aluzie la formaţia lui de teolog – „Jóska, tu ai nu unul, ci două locuri rezervate în Paradis!” A zâmbit înţelept şi nu a spus nimic. De altfel, plecarea la cele veşnice era o perspectivă îndepărtată, judecând după longevitatea înaintaşilor lui, după energia şi prezenţa sa activă în viaţa culturală clujeană.

S-a stins din viaţă sub atacul virusului ucigaş, dar nu înainte de a mai avea puterea să-şi ia adio prin telefon. Nu am vrut, nu am putut să-i spun adio, am sperat, am insistat, am dorit enorm să mai lucrăm împreună, mai aveam un proiect de început: filmul despre episcopul Argay, naşul său de botez, un salvator al evreilor arădeni. Nu a mai fost să fie…

Adio, József Essig, şi iartă-mă că nu mi-am luat rămas bun prin viu grai!

Andrea Ghiţă

(*) Filmul eseu care a beneficiat de prestaţia actorului László Gerő, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, de grafica lui Egon Marc Lövith şi de ilustraţia muzicală compusă de Harry Maiorovici, a fost filmat cu o cameră SVHS de amatori şi montat de către József Essig acasă la utilizând soluţii ingenioase, pentru că pe atunci nu dispuneam de echipament de montaj analogic performant.