Adio, József Essig, Omul care a sfinţit locurile prin care a trecut!

Cu ceva timp în urmă am observat un apel pierdut pe telefonul mobil. Era de la bunul meu prieten şi coleg, Jóska Essig. În ultima vreme lucram împreună doar sporadic şi nu mai povesteam atât de des la telefon ca în urmă cu mulţi ani, când formam o echipă desăvârşită. Ne felicitam de aniversări, Jóska mă consulta în legătură cu câte un text în limba română, mă invita la evenimentele culturale organizate de către el, dar uneori doar mă întreba „Ce mai faci, Andrea? N-ai mai fost pe la mine ca să povestim…”. Ceea ce era adevărat, n-am mai fost pe la Jóska în poveşti. În general îl căutam atunci când aveam nevoie de el, pentru că era omul pe care puteam conta întotdeauna, niciodată nu refuza nicio rugăminte de-a mea, după cum nu refuza nici un ajutor pe care i l-ar fi cerut cineva.

L-am sunat înapoi, cu gândul că i-aş fi putut telefona eu prima, că de câteva luni bune nu l-am mai întrebat ce face, cum o duce şi nu-l întâlnisem decât la o înmormântare unde abia am schimbat câteva cuvinte…

Jóska mi-a răspuns târziu şi mi-a spus, cu glasul aproape sugrumat: „Andrea, sunt în spital, foarte bolnav. Am luat şi eu virusul şi mi-e foarte rău. Doresc să-mi iau rămas bun de la tine…”. Şi a închis. Am rămas încremenită cu telefonul în mână, dar mi-am luat curaj şi l-am sunat înapoi peste vreo două minute. Mi-a răspuns şi l-am îmbărbătat că se va face bine, că mai avem câteva proiecte de terminat”. Era sceptic. În zilele care au urmat (să fi fost două-trei săptămâni?!) L-am mai sunat de câteva ori. Uneori telefonul suna în gol, dar alteori răspundea cu glasul slab, gâfâind, şi asculta răbdător încurajările mele…Nu am mai vorbit cu el, de vreo patru-cinci zile, dar eram cu gândul la el şi nutream dorinţa fierbinte să se facă bine. Azi am aflat că s-a prăpădit…

Avea 82 de ani, îi împlinise în 19 iunie, dar era mereu activ. Îi recunoşteai statura înaltă şi claia de păr alb (moştenire dinspre partea armeană a familiei) la toate evenimentele culturale majore ale comunităţii maghiare clujene (şi multe alte evenimente) unde filma cu profesionalism, cu talent şi dăruire. Era îndrăgostit de imagine şi imaginea i se supunea cu docilitate ca unui adevărat magician. Jóska găsea întotdeauna unghiul perfect pentru a scoate în evidenţă trăsăturile unui chip, avea un simţ special de a prinde ideea din zbor şi de a crea ambianţa vizuală optimă pentru povestea pe care colegul redactor dorea s-o relateze. Era foarte exigent, reluând adesea cadrele, pentru a-l putea selecta la montaj pe cel mai reuşit. Era un excelent om de echipă care nu precupeţea nicio resursă: muncă, timp şi banii proprii (a achiziţionat mai multe camere de filmat şi echipamente de montaj analogic şi apoi digital) pentru a realiza materialele necesare emisiunilor de la TVR Cluj, unde a muncit încă din anii de început. De nenumărate ori l-au prins zorile lucrând la câte un reportaj sau film care urma să intre în emisiune în ziua respectivă! De fapt, în primii ani, locuinţa lui Jóska devenise un al doilea studio (aş îndrăzni să spun chiar primul, în ordinea importanţei) al redacţiei maghiare. Mulţi dintre tinerii redactori veneau la el ca să încarce echipamentul (cameră, stativ, cabluri, lumini, microfoane) în Trabantul lui Jóska şi să plece la filmat în Cluj sau într-una din localitățile ardelene unde avea loc un eveniment, şi tot aici reveneau pentru a se aşeza în faţa videplayerurilor (la început VHS, apoi SVHS, iar în final digitale) pentru a finaliza materialul care urma – aproape întotdeauna – să fie difuzat de îndată.

Locuinţa familiei Essig se află în casa seculară de pe fosta stradă Farkas (azi Kogălniceanu), mărginită de tei – „cea mai frumoasă stradă din Cluj” spunea Jóska plin de mândrie – în proximitatea Bisericii Reformate, a delicatei statui a Sfântului Gheorghe, vizavi de clădirea veche a Colegiului Reformat. Aici locuiseră odinioară profesorii colegiului. De câte ori nu am trecut pe sub poarta boltită – cu extindere pentru trăsuri – şi nu am urcat în goană scările de lemn, trecând val-vârtej prin uşa întotdeauna deschisă a holului şi dând buzna apoi în bucătăria primitoare unde eram întâmpinată de Klári şi Jóska, mereu cu zâmbetul pe buze. De cele mai multe ori mai era cineva în vizită la ei. Pe masa mare, alături de ustensilele de pictat şi cea mai nouă acuarelă a lui Klári (cunoscută şi apreciată pictoriţă clujeană), se mai aflau o farfurie cu prăjituri şi o cafea aburindă, iar cei doi soţi tăifăsuiau şi trebăluiau simultan. Eu îl zoream pe Jóska, să ne pornim odată că eram în întârziere, iar el îmbrăcându-şi trenciul alb mă îmbia: „Haide, bea şi tu o cafeluţă până îmi iau aparatura!”.

De câte ori nu am stat alături de Jóska până noaptea târziu, în studioul – improvizat mai întâi în pod şi apoi într-una din camere – lucrând la câte un reportaj, film documentar sau eseu cinematografic! Tot ce ştiu în televiziune am învăţat de la el. Am avut un noroc extraordinar că primele materiale le-am realizat alături de József Essig, cel care filma şi monta deopotrivă, ştiind exact ce cadre erau potrivite pentru materialul final. În primele timpuri montajul îl făceam cu două playere şi un recorder, iar ilustraţia muzicală o adăugam de pe pick-up sau magnetofon, sincronizându-ne mişcările. Câteodată, seara târziu, văzând că eu nu mai plec şi Jóska nu venea la cină, Klári, grijulie, urca scările podului-studio sau venea în camera-studio cu o farfurie de prăjituri sau cu un bol de popcorn făcut în cuptorul din bucătărie. Munca febrilă, de creaţie, era răsplătită cu bucuria de a vedea materialul gata de difuzare şi – atunci în primele timpuri, când televiziunea clujeană era urmărită de foarte multă lume –  ecourile favorabile, aprecierile telespectatorilor, transmise telefonic şi trimise chiar şi prin poştă.

Cel mai mare succes al nostru a fost un eseu cinematografic pe versurile lui Méliusz József, cu care am participat la Festivalul Internaţional de la Ebensee (1997) şi am obţinut un premiu. (*)

Dar Jóska a lucrat la fel de bine şi cu alţi colegi şi a obţinut mai multe premii internaţionale. De fapt, noi am obţinut premiile alături de el, pentru că adevăratul ferment al creaţiei era József Essig, cel care nu a încetat să înveţe, să se perfecţioneze şi în tehnica digitală – mereu actualizată – şi să lucreze până acum, în prezent, până în ultima clipă…

Şi nu era doar fermentul creaţiei video, ci şi un plămăditor de viaţă culturală, un om dedicat comunităţii, iniţiator al taberelor de pictură şi fotografie, care se ţineau în fiecare vară la Jebucu. Acum câţiva ani a amenajat subsolul boltit al casei într-o frumoasă şi modernă sală de expoziţii, unde aveau loc evenimente culturale. Era cunoscut de mulţi, foarte mulţi oameni, de “jumătate din populaţia Clujului” (cum obişnuia să glumească) lucru vădit şi de faptul că era salutat şi oprit pe stradă de o mulţime de trecători, dornici să-i spună câte ceva.

József Essig a fost un stâlp al comunităţii sale, aşa cum deprinsese acasă, în familia preotului luteran József Essig. A absolvit şi el Teologia, dar nedorind să facă niciun compromis cu regimul comunist şi organele sale, nu a mai ocupat postul de preot din Cluj…A preferat să devină tehnician la un institut de cercetări şi să-şi dedice timpul soţiei şi celor doi fii, artei fotografice (unde a obţinut multe premii), artelor plastice. Târziu, după 1989, (la vârsta de 51 de ani) şi-a întâlnit marea dragoste: televiziunea.

Am avut privilegiul de a lucra alături de el până la pensionarea sa timpurie şi nemeritată (în heirup-ul restructurărilor injuste din 1999) şi apoi, sporadic, atunci când îl rugam să vină cu mine la filmări, pentru că nu mi s-a repartizat echipă, dar evenimentul  sau materialul sau filmul era “foarte important”. Întotdeauna a venit la filmări cu camera proprie  şi niciodată nu a primit vreo recompensă materială. Venea din prietenie, din plăcerea de a filma, din dorinţa de a ajuta şi pentru că era încredinţat că subiectul respectiv trebuie să ajungă la telespectator. „Noi muncim pentru comunitate!” – spunea Jóska Essig şi a făcut-o mereu, chiar şi atunci când era obosit sau dezamăgit de unii din comunitate.

Odată i-am spus – cu o uşoară aluzie la formaţia lui de teolog – „Jóska, tu ai nu unul, ci două locuri rezervate în Paradis!” A zâmbit înţelept şi nu a spus nimic. De altfel, plecarea la cele veşnice era o perspectivă îndepărtată, judecând după longevitatea înaintaşilor lui, după energia şi prezenţa sa activă în viaţa culturală clujeană.

S-a stins din viaţă sub atacul virusului ucigaş, dar nu înainte de a mai avea puterea să-şi ia adio prin telefon. Nu am vrut, nu am putut să-i spun adio, am sperat, am insistat, am dorit enorm să mai lucrăm împreună, mai aveam un proiect de început: filmul despre episcopul Argay, naşul său de botez, un salvator al evreilor arădeni. Nu a mai fost să fie…

Adio, József Essig, şi iartă-mă că nu mi-am luat rămas bun prin viu grai!

Andrea Ghiţă

(*) Filmul eseu care a beneficiat de prestaţia actorului László Gerő, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, de grafica lui Egon Marc Lövith şi de ilustraţia muzicală compusă de Harry Maiorovici, a fost filmat cu o cameră SVHS de amatori şi montat de către József Essig acasă la utilizând soluţii ingenioase, pentru că pe atunci nu dispuneam de echipament de montaj analogic performant.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • tiberiu roth commented on November 27, 2020 Reply

    Cred că a trecut un an și mai bine,de când mi-a făcut un clip domnul Essig. La Muzeul de Artă din Cluj în împresionantul palat Banffy, unde am fost cu amabilitate găzduit pentru lansarea volumului I al primei cărți pe care anm reușit s-o scriu.Un interviu scurt dar familiar cu domnul Essig care avea darul să-l încrajeze cu un zâmbet pe cel din fața camerei.A fost unul din rarii oameni care fără vorbe îți oferea prietenia. Să fie amintirea lui binecuvântată.

  • Andrea Ghiţă commented on November 27, 2020 Reply

    La adresa de mai jos puteţi urmări necrologul realizat de colegii mei de la Redacţia Maghiară din TVR Cluj (e subtitrat).

    https://www.youtube.com/watch?v=674xt5QaeHE

    • Eva Grosz commented on November 27, 2020 Reply

      Mi-a plăcut mult.Modestia cu care se exprimă .Mai ales la sfârșit când spune :”Omul trebuie să se împace cu el însuși și cu lumea. Trebuie să reușim să ne bucurăm mai mult unii de alții ”
      Ce poate fi mai frumos ?

  • Tiberiu ezri commented on November 27, 2020 Reply

    Fie-i tarana usoara! Felicitari pentru succesul vostru la Ebensee!

  • Daniel Lőwy commented on November 26, 2020 Reply

    Un pios omagiu operatorului, realizatorului de filme documentare valoroase, cât și omului deosebit, receptiv, plin de bunăvoință care a fost Jóska Essig!
    Un detaliu probabil aproape necunoscut al activității sale îl reprezintă documentarul realizat la Timișoara, în colaborare cu tatăl meu, Doctorul Carol Lőwy. Filmul a fost destinat participanților unei întâlniri de bacalaureat, organizatE in Israel. Documentarul deosebit de cuprinzător, realizat în mod profesionist, a fost destinat și proiectat absolvenților Liceului Evreiesc de la Timișoara. Scenariul, scris de doctorul Lőwy evocase oraşul de altădată, care perpetua doar in amintirea absolventilor. Erau filmate și prezentate casele în care au locuit dascăli celebri, precum scriitorul, poetul și traducatorului Ádám Anavi, profesor de literatură de calibru universitar și excelenta profesoară de matematică Marika Fischer, care nu cunoștea compromis cu elevii talentați, dar lipsiți de perseverență. Au fost trecute în revistă clădirile în care a funcționat liceul evreiesc de-a lungul anilor, casele în care au locuit familiile elevilor, câte au mai rămas dintre ele, parcurile, unde s-au plimbat, celebrele cofetării timișorene în care se întâlneau și porturile de pe Bega, de unde își închiriau bărci cu vâsle în perioada în care evreilor li s-a interzis să părăsească orașul.
    Filmul a fost primit de participanți cu deosebită emoție.

    • Veronica Rozenberg commented on November 27, 2020 Reply

      Daca este vorba despre intalnirea timisorenilor de acum cativa ani, in care exista si o parte de itnerviu dedicata dlui Tomy Laszlo, am avut si eu placerea sa asist la acea intalnire si sa vad acel film.

      Intr-adevar, este de remarcat ca datorita dnei Getta Neumann si probabil multora dintre prietenii si colaboratorii sau, aceasta intalnire a fost deosebit de emotionanta si realiazare filmografica de asemenea.

      Daca…

  • iuliana socea commented on November 26, 2020 Reply

    Am fost şi eu în casa despre care vorbeşti , pentru că s-a întâmplat să apelăm şi noi de câteva ori la dumnealui şi ne-a servit prompt şi cu mult drag , după cum a afirmat el însuşi , fără nici o pretenţie de recompensă . Binecuvântată să-i fie memoria!

  • Veronica commented on November 25, 2020 Reply

    Andrea, lumea evocata de tine, cu dl Essig, dar si fara el, binecuvantata fie i memoria, e impresionant de bogata, de multi dimensionala.
    Intram intr o iarna trista, si traim o vreme, in care nu stiu cine mai crede in cantecul care se va canta curand, de Hanuca,
    ” Banu hosheh le garesh”
    (Am venit sa alungam intunericul).
    Deocamdata “intunericul” starnit de inamicul invizibil face nenumarate victime, lumea e in expectativa vaccinelor, iar atunci cand ne paraseste un om apropiat, durerea si frustrarea sunt inzecite,
    Vor ramane doar umbrele amintirilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *