Nimeni nu e de neînlocuit, dar…

De când pandemia s-a înstăpânit peste Cluj, parcurg pe jos drumul către centrul oraşului şi – potrivindu-mi paşii pe o cadenţă interioară, astfel încât să ajung la timp în locul propus – îmi las gândurile să zboare. Uneori, aceste stoluri de gânduri se adună în cugetări, ispitindu-mă să le aştern pe filele din Baabel

În parc toamna se răsfaţă în galben solar, ruginiu, roşcat şi vişiniu; castanii, arţarii şi mestecenii sărbătoresc ajunul desfrunzirii. Ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât să priveşti în lumina blândă ca mierea cum se desprinde o frunză şi se aşterne, lin, pe alee? Cât de frumoasă e în veşmântul ei colorat şi strălucitor, precum faianţa, şi cât de curând se va veşteji alăturându-se suratelor indiscernabile care foşnesc dureros sub tălpile mele! Copacul se scutură de frunze, scrutând primăvara viitoare, şi pare a glăsui în sinea lui „Nimeni nu e de neînlocuit!”.

Urmăresc cu tristeţe scurtul drum al frunzei căzătoare şi-mi amintesc de o zi de 1 noiembrie – de Luminaţie sau Ziua Morţilor – când, plimbându-mă în Cimitirul Central (Házsongárd), printre mormintele împodobite cu nămeţi de crizanteme, am auzit pe cineva conchizând: „E plin cimitirul cu oameni de neînlocuit”. Auzeam pentru prima oară această cugetare, pe care aveam s-o mai aud de foarte multe ori, în diferite circumstanţe, şi de fiecare dată – ca şi atunci – avea să mă nedumerească prin ambiguitatea sa.

Pe de o parte îţi sugerează că şi omul pe care-l consideri cel mai valoros, fără de care nu poţi să-ţi imaginezi că ai putea munci sau chiar trăi, OMUL DE NEÎNLOCUIT, poate părăsi definitiv această lume şi, pentru a-ţi continua munca, existenţa, vei fi nevoit să-l înlocuieşti.

Pe de altă parte, îţi dă de înţeles că sub fiecare lespede odihneşte un om UNIC – asemeni amprentei sale – care a trăit, a iubit, a făurit, a luptat, a suferit şi a exultat de bucurie în felul său inimitabil şi irepetabil, imposibil de înlocuit cu un altul. Mai exact, doar în ţintirim sunt oameni de neînlocuit.

În această logică a derivat – poate – şi forma prescurtată (mult mai cinică) a aceleaşi cugetări: „Nimeni nu e de neînlocuit”.

O auzi rostită şi repetată pentru a argumenta o decizie de concediere, de despărţire, de părăsire. Până la urmă, poţi tu să fii unic, inimitabil şi irepetabil că acest fapt nu te fereşte de înlocuire, de schimbarea cu un înlocuitor. Dimpotrivă, înlocuirea e un fenomen firesc (uneori necesar) atât în mersul vieţii, cât şi al societăţii…

Totul e ca această schimbare să se petreacă în mod cât mai înţelept. Ca oamenii de neînlocuit să nu fie lepădaţi din rândul nostru, dacă mai trăiesc, şi nici daţi uitării, dacă au plecat la cele veşnice. Iar înlocuitorii să nu fie doar nişte surogate, ci cât se poate de valoroşi, chiar dacă diferiţi – atunci când progresul o cere – şi în timp, să devină şi ei, de neînlocuit.

Urmăresc o altă frunză desprinzându-se de ramura arţarului cuprins de incendiul toamnei şi mă gândesc la valoarea şi valenţele oamenilor, la faptul că unii dintre ei sunt multivalenţi şi nu pot fi înlocuiţi doar de un singur om… În timp ce oamenii convinşi că sunt de neînlocuit şi se agaţă cu disperare de funcţia, de poziţia lor, devin toxici, iar înlocuirea lor este traumatică, uneori devastatoare pentru cei din jur.

De fapt, conchid eu – ajunsă la liziera Parcului Central, în proximitatea primei treceri de pietoni care-mi solicită întreaga atenţie – sintagma „de neînlocuit” nu ar trebui s-o folosesc niciodată la persoana întâi. Important este ca ceilalţi să mă considere de neînlocuit, un timp cât mai îndelungat, iar eu să mă concentrez asupra înlocuitorului optim

Îndărătul meu, frunzele toamnei se aştern pe alei, cu o ultimă graţie, încredinţate că mugurii primăverii dospesc deja înlăuntrul ramului dătător de viaţă…

Zgomotul oraşului irumpe peste foşnetul paşilor mei. Nimeni nu e de neînlocuit, dar nu e totuna cu cine-l înlocuieşti. Nu-i aşa?

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • MARINA ZAHAROPOL commented on November 13, 2020 Reply

    Mi-a placut in mod deosebit imaginea de incheiere a eseului. Parcul cedeaza loc orasului cu zgomotul lui care acopera fosnetul delicat al frunzelor si trecerea de pietoni care ne solicita acum toata atentia. Iuresul cotidian pare a intrerupe sirul cugetarilor care ne-au napadit in parc.
    Si totusi… daca Natura este Muza care ne inspira profunzimea gandirii, e orasul care ne ofera dezlegarea “enigmei,” a ambiguitatii frazarii: oamenii care roiesc in jurul nostru vor decide daca suntem de inlocuit sau nu. La urma urmei, “ceilalti” vor avea ultimul cuvant.:

  • Veronica Rozenberg commented on November 13, 2020 Reply

    Articolul acesta e inundat de tristete, mentionezi despre tristetea frunzei de toamna care cade spre piatra de pe alee. Te gandesti la o vizita trista intr-un cimitir, si despre sintagma “este de neinlocuit” sau din contra “nimeni nu este de neinlocuit”.

    Parerea mea esta ca pentru noi oamenii, care avem un ciclu al vietii unic, care traim in preajma ciclului naturii in mijlocul care ni-l desfasuram, nu este o stare de tristete, starea frunzei care coboara lin in jos.
    Peste foarte putin timp, vom vedea o alta frunza, care ii va lua locul si astfel in timp de numai 365 de zile, ciclul frunzelor, al florilor , al naturii care ne inconjoara va reincepe, va continua, spre vesnicie.

    E adevarat ca in ultimul an autencitatea acestei vesnicii a fost si ea pusa sub semnul intrebarii.
    E greu de comparat soarta unui element al naturii cu o singura fiinta umana, pentru ca o singura fiinta umana nu are un ciclu asemenator al vietii proprii.

    Ciclul unei fiinte umane este unic, desi i se ofera si lui continuitate, intr-un alt mod, nasterea, aducerea pe lume a unei alte fiinte umane, ofera astfel continuitate si fiintei umane, dar nu pot fi comparabile.

    Privind sub aspectul personal, cred ca intr-adevar nimeni nu poate fi inlocuit, integrarea in ciclul naturii si al umanitatii ne face insa pe toti inlocuibili.

  • Thomas Lewin commented on November 12, 2020 Reply

    Frumos și adevărat.Cred că cei pe care îi considerăm unici și irepetabili-așa cum sunt cu adevărat-pot deveni ,în sinea noastră,eroii unor mituri strict personale.Frunza trebuie prinsă înainte de contactul cu solul.Mi-am permis să folosesc imaginea din textul Dvstră.

  • Grosz Frideric commented on November 12, 2020 Reply

    U text romantic , cu un stil deosebit de frumos .Îmi aduce aminte de poezia lui Ady Endre :
    Párizsban járt az ősz [primele două strofe în maghiară și traducere în l.română.]

    Párisba tegnap beszökött az Ősz.
    Szent Mihály útján suhant nesztelen,
    Kánikulában, halk lombok alatt
    S találkozott velem.

    Ballagtam éppen a Szajna felé
    S égtek lelkemben kis rőzse-dalok:
    Füstösek, furcsák, búsak, bíborak,
    Arról, hogy meghalok.
    ………….
    Ieri venise Toamna în Paris

    Ieri venise Toamna în Paris.
    Trecea pe drumul Sfântului Mihai,
    în arșița mare de sub frunziș,
    și ne-ntâlnirăm iar.

    Mă plimbam chiar spre Sena gânditor,
    cântece de vreascuri sufletu-mi ardeau,
    afumate, curioase, triste:
    voi muri, îmi spuneau.

    M-ajunse Toamna și-mi șopti ceva,
    drumul întreg se cutremurase,
    zbârr-zbârr: zburau în lung și în lat
    frunzele poznașe.

    Un minut: nici nu se-oprise Vara,
    și Toamna fugi râzând din Paris.
    Și numai eu știu c-a trecut pe-aici
    sub geamăt de frunziș.

    P. Tóth Irén

    • Marica Lewin commented on November 12, 2020 Reply

      Va multumesc, asa I’ll cunosc si eu poetul Ady Endre. Si am o imagine a toamnei in Paris

  • BORIS MEHR commented on November 12, 2020 Reply

    ADEVĂRUL ESTE CĂ NICIUN OM NU POATE FI ÎNLOCUIT, NIMENI NU ESTE IDENTIC CU ALTUL

    • Marica Lewin commented on November 12, 2020 Reply

      Da. Asa gindesc si eu.

  • Tiberiu Ezri commented on November 12, 2020 Reply

    Articol foarte frumos scris si omenesc.
    Aceasta cugetare exista si in ebraica si probabil in multe alte limbi. De fapt cei pe care i-am iubit sunt de neinlocuit. Si cu cat imbatranim cred ca simtim acest lucru tot mai mult.

    • Marica Lewin commented on November 12, 2020 Reply

      Cu cit imbatrinim, cu atit cei dragi ce nu mai sunt printre noi ne lipsesc mai mult. Si dorul ne arde mai tare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *