Ce simplă e viaţa de când există Internet! Putem comunica în timp real cu cei de departe (chiar la mare depărtare), pentru că aceştia – practic – se află la “un click distanţă”. Poţi să-i auzi şi să-i vezi sau să le scrii instantaneu un text plin de prescurtări şi abundând de emoticoane sau stickere.

Nu contest utilitatea acestei comunicări, de care mă folosesc şi eu, dar nu mă pot obişnui cu bagatelizarea comunicării. O scrisoare e altceva decât un email, şi nici un bileţel nu echivalează cu un sms sau un mesaj…cel puţin pentru mine.

Scrisori din tinereţe

Mai demult (în tinereţea mea) comunicarea era mai anevoioasă. Dacă doreai să scrii o scrisoare te duceai mai întâi să cumperi hârtie şi plic. Îmi amintesc cu nostalgie de mapele cu plicuri de diverse dimensiuni şi foi la culoare  (în nuanțe roz, crem, bleu şi verde pal) care se vindeau în librării, de plicurile albe elegante, de plicurile pentru poşta aeriană cu chenar roşu-alb-albastru, de foile veline sau imprimate cu filigran. Le alegeam în funcţie de destinatar (şi de…buzunar).

Scrisoarea se concepea mai întâi în ciornă şi după mai multe recitiri şi corecturi era “trecută pe curat”, cu mare grijă la ortografie şi aspectul grafic. Apoi se adresa plicul cu mare atenţie (destinatarul pe faţă, expeditorul pe dos) şi se aplica timbrul (ales, în funcţie de destinatar, din oferta – pe atunci destul de bogată – de la poştă sau de la tutungerie). Urma ultima etapă: drumul la cutia poştală  (corespondenţa era ridicată de două ori pe zi, ba chiar mai des dacă mergeai până la poşta centrală) şi aruncai plicul cu speranţă şi emoţie (cu gândul la epistola de răspuns) printre lamelele cutiei de metal albastre. De-acum scrisoarea îşi urma destinul. Nu mai depindea de tine…

Urma răstimpul de aşteptare şi urmărirea cu sufletul la gură a poştaşului. De cele mai multe ori factorul poştal – potrivit denumirii oficiale – era un bărbat între două vârste, mustăcios şi empatic care-i cunoştea bine pe toţi locuitorii din cartier. Te anunţa din depărtare dacă ai primit scrisoarea mult aşteptată şi te consola cu înţelegere dacă nu ţi-o aducea, promiţând că în curând o vei primi ( ca şi cum asta ar fi depins de el). Acest intermediar umaniza o dată în plus actul corespondenţei.

Astăzi corespondența (mai exact plicurile cu facturi şi anunţuri oficiale) este distribuită de diverse firme de curierat, de indivizi grăbiţi şi indiferenţi.

De fapt, cine mai scrie, cine mai expediază scrisori „clasice” în ziua de azi?! Unde sunt îndrăgostiţii de odinioară care la despărţire îşi returnau teancurile de scrisori de dragoste legate cu panglică de mătase şi udate cu lacrimi amare? Scrisori care aveau să fie citite peste decenii cu nostalgie, de către protagonişti sau de către descendenţii lor…

O carte cu cântec (sau viceversa)

În limba română scrisoarea se mai numeşte şi „carte” (presupun că datorită faptului că era întocmită de ştiutorii de carte adică de cei care învăţaseră literele) şi apare ca atare şi în folclor, ajutându-ne să ne imaginăm însemnătatea ei în lumea de atunci.

Am să mă opresc asupra unui cântec pe care-l cunosc (la fel ca mulţi alţii) de la petrecerile din studenţie, dar nu am reuşit să-i aflu sorgintea, ştiu doar (şi asta de la fiul meu muzicolog) că, după forma melodiei, datează din secolul al XIX-lea, de pe vremea Imperiului Austro-Ungar.

„De-ar fi mândra-n deal la cruce

de tri ori pe zi m-aş duce,

dar mândruţa-i mai departe

nu pot mere făr’ de carte”

spune prima strofă a cântecului din care aflăm că pe vremea aceea nu puteai să te duci aşa tam-nisam (pe nepusă masă) la mândruţa de departe, cheltuind oboseală şi bani şi riscând să nu o găseşti sau să nu fii binevenit. Era indicat să-i dai de veste şi cum altfel puteai s-o faci decât scriindu-i o carte?! Să zicem că era o variantă neaoşă şi ancestrală a… cărţii de vizită, cel puţin în accepţiunea ei ad litteram .

De aici lucrurile se complică întrucât fecioraşul nostru îndrăgostit nu putea scrie cartea fiind (presupun eu)…neştiutor de carte, iar persoana la care ar fi apelat, nu era disponibilă.

„Cartea n-are cine o face

căci primariul nostru zace”.

Nu ştiu de ce tocmai primarul era ajutorul cel mai la îndemână şi nici dacă zăcea de boală sau îşi dăduse obştescul sfârşit. În orice caz, se pare că era un om de ispravă din moment ce îi ajuta pe consăteni să-şi întocmească scrisorile. Totuşi, nu pot să nu mă mir de faptul că flăcăul nostru nu s-a adresat învăţătorului şi nici a doua opţiune nu ar fi fost dascălul satului, ci notarul. Numai că această alegere nu era deloc de dorit:

„Cu notaru-s mânios

şi-mi face cartea pe dos”.

Nu ştiu nici de ce era „mânios” cu notarul. O fi fost vreun act de proprietate sau de succesiune la mijloc?

Învăţătorul nu era „în cărţi” nici în a treia variantă care părea să aibă sorţi de izbândă:

„Dar m-oi duce la pretură

şi mi-o face carte bună”

Din aceste versuri reiese că feciorul locuia în Ardeal, într-o comună mare, reşedinţă de ocol, cu primărie, pretură şi birou notarial (aceste instituţii erau prezente de pe la mijlocul veacului al XIX-lea[1])  şi nu precupeţea timpul de aşteptare şi nici banii pentru a întocmi cartea pentru mândra lui. Din această comună importantă nu putea să fi lipsit tocmai şcoala, dar personajul principal al cântecului pare să fie analfabet. Se putea întâmpla, totuşi, ca flăcăul să nu fi fost total neştiutor de carte, dar scria urât şi cu greşeli şi-i era ruşine să-i scrie astfel mândruţei sale, după cum se sfia să se adreseze pentru ajutor învăţătorului cel sever, de la care încasase destule joarde peste degete…

Ceea ce pot bănui, pentru că altfel toată povestea (pardon, cântecul) îşi pierde înţelesul, este că mândruţa ştia carte…Dacă însă nici ea nu ştia, trebuia să meargă la primar, la notar, la pretură (la învăţător sau la preot) ca să afle ce i-a scris badea în cartea trimisă şi să-i răspundă, la rândul ei.

Abia după ce vor fi trecut peripeţiile acestui schimb de…cărţi, peste câteva luni de zile (după arat, semănat şi seceriş) va fi avut loc şi întâlnirea celor doi şi deznodământul  (fericit, sper) al acesteia. Oricum, nu pot pune la îndoială că sentimentele erau puternice şi statornice, din moment ce flăcăul nu şi-a căutat o altă mândruţă mai aproape (poate tocmai în deal la cruce), la care să se poată duce de trei ori pe zi… Dar unde s-or fi cunoscut cei doi? Poate la Târgul de fete de pe Muntele Găina…Dar asta e o altă poveste sau un alt cântec. Rămânem cu morala care poate fi exprimată şi prin bine-cunoscuta zicală: „cine ştie carte are parte”, în cazul de faţă de… mândruţă.

Şi acum să ascultăm cântecul.

Un licean îndrăgostit primeşte carte de la mândruţa lui şi pleacă s-o întâlnească

Povestea pe care v-o relatez s-a petrecut cu adevărat, acum multe decenii, la sfârşit de aprilie. Eroul principal, coleg cu mine în clasa a XII-a, renumit pentru farsele (mai mult sau mai puţin plăcute) pe care le făcuse colegilor săi de internat, era un băiat chipeş, plin de viaţă şi stăpân pe sine. Un tip despre care nu ai fi crezut că avea să facă un drum de câteva zeci de kilometri (într-o basculantă) pentru a-şi întâlni „mândruţa de departe” care-i trimisese „carte”, iar acum – prospăt tuns, îmbrăcat elegant, cu (sau fără?) un buchet de flori în mână – o aşteaptă în faţa liceului unde are loc concursul de cor la care participă şi ea cu formaţia liceului ei din nordul ţării.

Eroul nostru ezitase destul de mult să facă drumul de la Cluj până la Dej, pentru a-şi întâlni stăpâna inimii cu care coresponda şi care-i relatase de mai demult că urma să participe la acest eveniment. Decizia o luase rapid, în chiar ziua aceea de sâmbătă, la prânz, când colegii de la internat i-au întins o telegramă cu textul:  Concursul de cor a fost devansat. Am sosit la Dej. Te aştept. S-a îmbrăcat în doi timpi şi trei mişcări cu hainele cele mai bune împrumutate de la colegi şi a zbughit-o la gară, dar negăsind un tren potrivit pentru a ajunge încă pe ziuă, a ieşit la „ia-mă nene!”.

Acum stă smirnă în faţa liceului, aşteptând. Dar vremea trece şi mândruţa nu se arată, aşa că intră în şcoală să se intereseze. Portarul îi spune că în acest liceu nu se desfăşoară niciun concurs de cor, dar s-ar putea să aibă loc la celălalt liceu din centru. Eroul nostru principal pleacă precipitat la cel de al doilea liceu. Se interesează de la portar şi află că nici acolo nu e vreun concurs interjudeţean de coruri şcolare. Poate o fi la casa de cultură, sugerează portarul. Tot ce se poate, în telegramă nu era specificat locul, aşa că tânărul nostru încearcă şi acolo, dar degeaba. Se lasă seara, lihnit de foame şi cam cătrănit, tânărul decide să plece la gară, dar nu înainte de a îmbuca ceva la un restaurant. Dar ce să vezi? Fiind sâmbătă seara, la restaurantul cu pricina are loc un ospăţ de nuntă, iar nuntaşii chercheliţi şi generoşi îl invită pe tânărul nostru la chef. Mănâncă, bea, cântă şi dansează ca să uite de necaz şi de umilinţă.  Avea să pornească la Cluj, abia a doua zi, la spartul nunţii. De ce s-ar grăbi? Ca să le spună colegilor că nu-şi întâlnise mândruţa? Mai exact că aceasta îi trăsese clapa? Totuşi, ceva nu se lega… De ce i-a trimis telegrama dacă nu voia să-l vadă?! Mai scoate o dată telegrama din buzunar, o reciteşte şi, trecând prin faţa poştei, intră şi întreabă dacă depeşa fusese expediată într-adevăr de la Dej. Femeia de la ghişeu ia telegrama, o examinează cu atenţie şi  confirmă: Da. A fost trimisă de aici.

Liceanul nostru şi mai derutat de comportamentul inexplicabil şi umilitor al mândruţei, se întoarce la internat, şifonat la propriu şi la figurat, răspunde monosilabic întrebărilor puse de colegii (curioşi nevoie mare) în legătură cu derularea întâlnirii, mai ales că lipsise o zi şi o noapte. Apoi adoarme buştean. Când se trezeşte găseşte pe noptieră un bileţel cu următorul catren:

„Cine seamănă vânt

culege furtună

pentru zece păcăleli proaste

ţi-am pregătit una bună.”

În scurt timp apar şi cei patru colegi de clasă (sătui de păcălelile şi poantele suportate de-a lungul anilor) care puseseră la cale revanşa, pregătită din timp, cu imaginaţie, răbdare şi migală.

Odată îndrăgostit, eroul nostru principal, care primea carte săptămânal, devenise mai vulnerabil. Cei patru complotişti au interceptat timp de câteva săptămâni scrisorile mândruţei şi le-au înlocuit cu altele, mai tandre decât cele originale, în care au introdus discret informaţia posibilei întâlniri de la Dej unde urma să aibă loc, peste vreo lună (de 1 aprilie, pe cât posibil 😉), concursul de coruri. Unul dintre colegi concepea scrisoarea, iar un altul, foarte talentat la…falsificări, o punea pe hârtie cu un scris aproape identic cu al expeditoarei. În ciuda scrisorilor de amor în care se reitera posibila întâlnire, eroul nostru, întrebat insistent de colegi dacă avea să plece la Dej sau nu, ezita să dea un răspuns ferm. Păcăleala proiectată pentru 1 aprilie a trebuit amânată, adevăratele scrisori ale mândruţei se adunaseră teanc în sertarul unuia dintre complotişti, riscau ca toată tărăşenia să iasă la iveală, iar ei băteau pasul pe loc. Ideea salvatoare le-a venit în ziua de Sf. Gheorghe, când unul dintre cei patru a primit o telegramă de felicitare de la părinţi. Aveau să ticluiască o telegramă prin care să-l cheme urgent, la Dej, pe îndrăgostitul nostru. Zis şi făcut. Au desprins cu atenţie fâşiile cu textul original şi le-au înlocuit cu textul cunoscut deja de cititori, bătut la maşina de la biroul mamei unui alt…complotist. Ştampila originală a fost falsificată cu şi mai multă migală (aş putea spune artă), astfel încât telegrama (fake – am spune noi în ziua de azi) să arate a fi expediată din Dej. De-acum lucrurile s-au derulat pe repede înainte. Liceanul nostru a prins aripi, a împrumutat haine elegante (şi asortate) de la colegi şi a pornit val-vârtej s-o întâlnească pe mândruţa care-i trimisese carte (pardon telegramă). Numai că, potrivit catrenului moralizator, la 10 păcăleli proaste i s-a făcut una…bună.

La banchetul de absolvire toată clasa era în temă cu această farsă. Ne-am distrat copios (chiar şi protagonistul, mai ales după ce a primit teancul de scrisori adevărate ale mândruţei, dregându-şi astfel onoarea de flăcău şi continuând idila fără nici o daună).

Ne-o reamintim şi o comentăm râzând cu lacrimi la toate banchetele întâlnirilor de liceu. Recunoaştem de fiecare dată că scenariul farsei a fost excelent şi că cea mai reuşită piesă s-a dovedit a fi telegrama contrafăcută, confirmată drept originală de către oficiantul poştal din Dej!

Şi, desigur, la fiecare repovestire mai adăugăm alte şi alte amănunte, unele reale, altele închipuite…aşa cum am făcut şi eu în relatarea de faţă.

Andrea Ghiţă

---

[1] http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/bistrita-nasaud/Pretura-plasii-Rodna_1894-1950.pdf

(*)