O poveste adevărată

Sara Imeinu (שרה אמנו, Sara mama noastră) este recunoscută în Vechiul Testament ca prima din cele patru mame ale poporului evreu. Ea a fost soția lui Avraham și mama lui Ițhak. Oricât ar fi ea de prețioasă poporului evreu, pentru mine, Sara cea mai iubită este mama mea.

Chirurgul, publicistul și scriitorul american Atul Gawande susține, bazat pe studii științifice, că semnele de demență apar de obicei după 80 de ani. Bineînțeles, sunt și excepții, exemple de minte ageră avem printre numeroșii condeieri ai Baabelului, aflați la vârsta a treia. Tatăl meu z.l. aparținea acestui grup de excepție și a lucrat la computer până în ultima zi.

Demența senilă se manifestă printre altele prin afectarea memoriei, mai ales a celei de scurtă durată. Persoana nu mai știe unde locuiește, care este data, uneori uită chiar numele celor dragi. Așa și cu mama mea Sara. E născută în 1932 și are nevoie de supraveghere continuă, de ajutor în activitățile zilnice. Din fericire, pe cei dragi îi recunoaște și îi iubește. Are momente de luciditate și vorbește cu noi, chiar dacă se repetă uneori.

Încă de acum câțiva ani, când încă era perfect lucidă, mama mi-a povestit despre viața ei zdruncinată, ca să n-o uităm după ce va pleca dintre noi. Ea a fost de acord să-i public amintirile. Am stat cu ea mai multe zile și ea și-a depănat amintirile. Voi povesti succint despre viața ei, cu accent pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Peripețiile ei și ale familiei nu sunt unice, mulți evrei ardeleni, unguri sau moldoveni au trăit experiențe asemănătoare, dar eu le am de la sursă și sper că cititorii vor găsi în ele lucruri interesante. Pe parcurs menționez numele unor oameni, în speranța că mai trăiesc și se vor recunoaște, dacă citesc Baabel.

Unele informații le am de la vară-mea Rita, care la rândul ei le-a auzit de la Rózsi – Rózsi – Rozalia z.l., mama Ritei și sora mamei mele. Mama, mezina, este singura supraviețuitoare dintre cei șase frați și surori.

Perioada antebelică

Dacă istoria familiei tatălui meu, familia Ezri poate fi reconstituită până în secolul XVIII, despre cea a mamei mele cunoaștem amănunte doar despre bunicul meu, tatăl mamei și despre surorile și frații ei. Povestirile mamei au uneori un iz umoristic (și acum mama mai are câteodată un surâs șugubăț), dar majoritatea sunt triste, considerând prin câte greutăți au trecut ea și familia ei. Bunicul Haim-Srul Izidor Ablakos, pe care din păcate nu l-am cunoscut, s-a născut în satul Crăciunești-Tiszakarácsonyfalva din județul Maramureș, într-o familie religioasă. Erau atât de mulți evrei în sat, (în 1930 au fost 889, din totalul de 1.839 de locuitori), încât satul avea și un nume în idiș, Crecenye. Nu se cunoaște numele de familie anterior al bunicului – Ablakos (geamgiu) este un nume unguresc.

De tânăr, bunicul s-a mutat la Toplița-Maroshéviz, județul Harghita. Acolo a învățat tâmplăria și a devenit maistru la o firmă de prelucrare a lemnului. Din prima căsătorie a avut doi copii, Mano-Emanuel și Berta. Din a două căsătorie s-au născut Alexander-Sanyi-Sanyi-Hazkeșie, Regina-Rivca, Rozalia-Rózsi-Rózsi-Raizi și mama mea Sara-Sári-Șari sau în idiș Șeivi, mezina.

1938 – Bunicul Izidor cu Berta din prima căsătorie și cei patru copii din a doua: Sanyi, Rivca, Rózsi și mama, care apare la dreapta pe rândul de jos.

Acasă se vorbea ungurește și idiș și familia era glatt koșer. Cei mai vârstnici vorbeau și românește. Mama nu a cunoscut-o pe mama ei, fiindcă bunica mea Ilona a murit de febră puerperală când mama avea doar șapte zile. A urmat a treia căsătorie a bunicului care a fost un fiasco și s-a terminat după trei luni. Bunicul își vedea copiii plângând, ca până la urmă să reiasă că noua lui soție nu le dădea copiilor de mâncare. Bunicul i-a deschis soției ușa și i-a spus ghei avec! (du-te!). Bunicul era foarte dedicat copiilor și era foarte grijuliu față de ei. Dar locțiitoarea mamei lor a fost sora lor mare, Berta, care era cu 18 ani mai în vârstă ca mama. Ea îi îmbrăca, gătea, cocea și făcea curățenie. Copiii o adorau. Berta era logodită cu Sandu despre care nu știm nimic.

Mama era o ființă foarte prietenoasă. Se juca cu copii evrei și creștini în curtea fabricii de cherestea. În 1930 trăiau în Toplița vreo 750 de evrei. Mama povestea cu haz cum un prieten creștin i-a dat să mănânce pâine cu slănină, încălcând astfel porunca de a mânca numai koșer. Ce bună a fost, spunea mama! Bunicul a iertat-o, iar ea a continuat să păcătuiască… Adeseori bunicul îl muștruluia pe unchiul Sanyi pentru că nu mergea la sinagogă și nu purta chipa (căciulița purtată de evreii religioși). Bunicul avea suflet bun și din puținul pe care îl avea îi ajuta și pe alții la nevoie, fie ei evrei sau creștini. Ca la orice familie religioasă, sărbătorile tradiționale erau frumos organizate, cu un belșug de mâncăruri alese, în afară de Yom Kipur când se postea. De Purim Berta cocea 6-7 prăjituri și după tradiție trimitea rudelor, vecinilor și prietenilor (în ebraică mișloah manot, sau în idiș șlahmones). Copiii duceau tăvi cu prăjituri vecinilor și spuneau o colindă în idiș, care se termina cu „dați-mi un leu și plec”.

În 30 august 1940 a fost semnat dictatul de la Viena prin care Nordul Transilvaniei a fost alipit Ungariei. În acea zi, soarta evreilor de pe acele meleaguri a fost pecetluită. Majoritatea au fost deportați în 1944 și uciși la Auschwitz și în alte lagăre de exterminare. Cei tineri au fost trimiși la muncă forțată. Așa s-a întâmplat că bunicul a cunoscut un tânăr evreu din Budapesta care a fost adus la muncă forțată la Toplița și l-a invitat să cineze cu ei în fiecare Erev Șabat – vineri seara, când se serveau multe bunătăți din bucătăria evreiască transilvăneană. Drept recunoștință, tânărul bărbat le-a dat adresa părinților lui, spunându-le că dacă vor ajunge vreodată la Budapesta, să-i caute neapărat.

Calvarul celui de-al Doilea Război Mondial

Pentru familia Ablakos, calvarul a început în 1940. Ei și încă opt familii de evrei din Toplița care nu aveau cetățenie maghiară au fost expulzați. Era seară și ei tocmai stăteau la cină. Câțiva jandarmi unguri le-au ordonat să părăsească imediat casa. Bunicul i-a rugat să-i lase cel puțin pe copii să cineze, dar jandarmul Feri l-a lovit cu patul armei, strigând “marș afară”! Soția lui Mano, fratele mai mare al mamei, care avea un bebeluș de șase luni a încercat să-i dea puțin lapte cu pișcoturi, dar jandarmii au luat pișcoturile și le-au aruncat la câini. Cei mici au început să plângă și Feri a urlat la ei pe ungurește că dacă se văicăresc, le străpunge limbile cu baioneta.

Au pornit pe jos spre noua graniță cu România. De oboseală, mama a adormit într-o căpiță de fân și a rămas în urmă. Era întuneric beznă, dar după un timp s-au regăsit după strigăte. Grănicerii români i-au primit omenește și le-au dat de mâncare. Numai că ei nu aveau nici cetățenie română, așa că au fost nevoiți să se întoarcă la Toplița, tot pe jos.

După spusele Ritei, peste câteva săptămâni, în seara de Yom Kipur, mult iubita lor soră Berta, care suferea de o boală cardiacă, era pe patul de moarte. Medicul care a consultat-o a spus că “inima Bertei nu valorează doi bani”. Toți o plângeau pe Berta care avea doar 26 de ani. Două zile mai târziu jandarmii au reapărut, ca să-i expulzeze. O căutau și pe Berta, care era pe listă. Nu i-au crezut că a murit și au fost nevoiți să meargă la cimitir să le arate mormântul. Iar au pornit spre granița cu România și iar au fost trimiși înapoi.

Bunicul, care avea instincte sănătoase, a hotărât că nu mai e de rămas la Toplița, au urcat cu toții în tren și au plecat la Budapesta. După spusele mamei, au ajuns acolo la sfârșitul anului 1940 și s-au întors în România (o parte din ei) după eliberare, în 1945. Cu privire la această perioadă grea, memoria mamei s-a concentrat asupra unor evenimente deosebite și nu întotdeauna în ordine cronologică. La Budapesta nu cunoșteau pe nimeni și nu aveau un acoperiș deasupra capului. S-au dus la părinții tânărului budapestan pe care îl găzduiseră la Toplița. Locuiau la Budapesta, pe strada Nefelejcs. Au bătut la ușă, le-au povestit de fiul lor, dar nici măcar nu au fost poftiți în casă… Aceeași primire indiferentă au avut-o la sediul comunității evreiești din Budapesta. Bunicul nu avea de lucru, dar fiindcă împlinise 60 de ani, măcar nu l-au luat la muncă forțată. Nu știu din ce bani, dar a reușit să le țină în viață pe cele trei fete cu care rămăsese la Budapesta. Pe cele două surori mai mici, Rózsi și mama, le-a dat la un orfelinat. Mama avea opt ani și Rozsi zece. Viața la orfelinat era groaznică, majoritatea copiilor erau infirmi ori retardați, locul era neîngrijit și domina un miros pestilențial. Rózsi s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, dar a scăpat. Până la urmă bunicul a închiriat un apartament în zona evreiască, pe strada Holló, care spre sfârșitul anului 1944 a devenit parte din ghetoul Budapestei. Bunicul cu mama și Rózsi împărțeau apartamentul cu încă două familii: Merdinger Ilona, Jóska și fata lor Edit și o “fată bătrână”, Ștefi. Cu gătitul se ocupa Ilona, iar de aprovizionare era responsabil bunicul. Regina-Rivca, sora mare a mamei, cu patru ani mai mare ca ea, lucra la o spălătorie și dormea tot acolo, pe podeaua de ciment. După un timp, Regina a primit o paralizie a jumătății de corp, nu se știe de ce, și a rămas infirmă toată viața. Unchii mei Mano și Sanyi au fost luați de armata ungară la muncă forțată. Mano s-a întors, dar pe Sanyi l-au luat la Auschwitz, de unde nu s-a mai întors. Mama îl descria ca pe un tânăr chipeș de 20 de ani, cu un suflet deosebit de bun.

Sanyi, fratele mamei, ucis la Auschwitz.

Fratele cel mai mare al mamei, Mano și soția lui, Bertha, originară din Bucovina, au ajuns la Budapesta cu doi copii mici: Moiși, de aproape doi ani și Lia, de șapte luni. Legile rasiale împotriva evreilor au apărut în Ungaria încă în 1939, copiindu-le pe cele din Germania nazistă. La doi ani Moiși a făcut febră mare și l-au internat la spitalul Szent János (Sfântul Ion). Mama îmi povestea că personalul spitalului, descoperind că e circumcis, adică evreu, l-a lăsat să moară de foame și de sete.

Mama a fost la o școală primară catolică și a învățat și rugăciunile, fiindcă aveau lecții de religie. La școală și-a făcut multe prietene: Virág Izabella, o fetiță de etnie romă care i-a devenit cea mai bună prietenă, Tóth Vera, unguroaică și două evreice, Fantusz Zsuzsi și Engel Edit.

1942 – mama, a doua din rândul de sus pe stânga și prietena ei Virág Izabella, a patra pe același rând, cea mai înaltă.

În 1944 situația era foarte precară pentru evreii Budapestei. Începuseră deportările la Auschwitz. Oamenii călăului Szálasi, din organizația nazistă maghiară Nyilaskeresztesek (Crucile cu săgeți) similară cu Garda de fier a legionarilor din România, au comis crime feroce, ucigând peste 15,000 de evrei fără vreun ordin de la germani. Subiectul acesta trist este bine cunoscut, nu vreau să intru în detalii.

Mama își amintea de câteva întâmplări din acea perioadă. Una a fost când bunicul a plecat la piață, cu steaua galbenă cusută pe palton. Ieșirea evreilor din ghetou era permisă numai între orele 10-12. Bunicul s-a întors cu alimentele, dar a observat că și-a uitat portofelul. A fugit înapoi. Vânzătoarea de la piață a fost relativ de treabă: i-a luat banii, dar i-a dat înapoi actele de identitate. Între timp fetele plângeau, fiindcă se apropia ora 12. Bunicul a intrat în casă exact la 12 și fetele au răsuflat ușurate. Cu altă ocazie, o bandă de tineri nyilașiști, după părerea mamei nu aveau mai mult de 15-16 ani, au spart poarta casei, au pălmuit-o zdravăn pe Rózsi, sora mamei, iar pe vecinul lor, bătrânul Glück, care avea câțiva dinți de aur, l-au prins și i-au scos dinții cu patul armei. În aceeași seară bătrânul a decedat. Între timp, casa unde locuiau a intrat sub protecția lui Raoul Wallenberg. După spusele mamei, alte case erau protejate de crucea roșie spaniolă. Nyilașiștii au încercat să intre cu forța în case, dar au fost opriți de oamenii lui Wallenberg, sub pretextul de imunitate diplomatică.

După eliberare

Așa s-a făcut că o mare parte din familiei mamei a scăpat de urgia deportării și mulțumită perspicacității bunicului, la eliberare, în 1945, aproape toți erau în viață, în afară de unchiul Sanyi care a pierit la Auschwitz și de micuțul Moiși care a fost ucis la spital. Câteva zile după eliberare, bunicul l-a identificat pe stradă, la Budapesta, pe Feri jandarmul, dar a decis să nu-l denunțe. În 1945, când mama avea 13 ani, s-au întors la Toplița și de acolo, doi ani mai târziu, drumurile lor s-au despărțit. După tragedia pierderii lui Moiși, Mano și soția lui au mai avut încă o fiică, pe Frida. Familia lor a emigrat în Israel în anii 1960 și am pierdut legătura cu ei. Bunicul Izidor și sora mamei Regina s-au reîntors la Toplița, dar după ce fuseseră izgoniți în timpul războiului, casa și tot avutul le-a fost jefuit. În 1950 au emigrat împreună în Israel. Bunicul a lucrat la o casă de bătrâni ca mașghiah kașrut (controlor al alimentației kașer). Din puținii bani pe care îi câștiga, bunicul ne trimitea mie și verișoarei mele Rita haine și încălțăminte. Bunicul Izidor a murit de inimă la vârstă de 75 de ani și e înmormântat la Karkur, lângă Hadera. A fost un om generos și cald la suflet, iar mama îi semăna cel mai mult dintre toți frații. Mama spunea că Sanyi, fratele ucis la Auschwitz, avea un caracter asemănător.

Bunicul Izidor în Israel.

Regina s-a căsătorit în Israel, dar nu a avut copii, deoarece paralizia ei s-a agravat tot mai mult și era infirmă. Totuși ne-a vizitat o dată la Marghita. Regina a murit pe la 61 de ani, de o complicație chirurgicală.

Sora mamei Regina-Rivca în centru la stânga, cu vara mea Rita, soțul ei Haim (la căsătoria lor în Israel) și soțul Rivcăi, Ițhak.

Când mama avea 14 ani și sora ei Rózsi 16, au intrat într-un internat din Târgu Mureș.

Rózsi, sora mamei.

Rózsi a fost măritată de trei ori. Ea și Zoli, primul ei soț s-au cunoscut la nunta părinților mei. Singurul lor copil, iubita mea verișoară Rita, s-a născut în 1952 la Voivozi, Bihor și a crescut la Arad. Rita și Rózsi au emigrat singure în Israel, în 1960.

Rita și Haim trăiesc la Rehovot și au două fete și patru nepoți. Rózsi nu s-a mai recăsătorit în Israel și a murit în 2016, înconjurată de o familie iubitoare. Rózsi a îngrijit-o cu mult devotament pe sora ei infirmă Rivca, până la moartea acesteia.

În 1948, mama l-a întâlnit pe tata la Mediaș, la Kibuț Hahșara, care aparținea mișcării sioniste-socialiste Habonim Dror. Tineri evrei, majoritatea rămași fără familii după Holocaust, erau pregătiți pentru a emigra în Israel. Lucrau la fabrica de sticlă din Mediaș și în schimb primeau casă și masă, un lucru esențial în acele vremuri precare. Și la Hahșara, mama și-a făcut o droaie de prieteni, spre deosebire de tata care era mai puțin sociabil. Printre prietenii din acea perioadă, mama i-a enumerat pe Gutmann Iosif, un tânăr bucureștean foarte bun la suflet, cei trei frați Indig, Nussbaum Jenő zis Tarzan, Berger Rózsi care plângea pentru orice fleac, Singer Herta, etc.

Mama și tata la Hahșara, Mediaş

Visul lor de a emigra în Israel s-a destrămat când Ana Pauker, pe atunci ministru de Afaceri Externe a României, a oprit emigrarea. Hahșara s-a desființat, mama s-a întors la Târgu Mureș, iar tata a fost luat la serviciu militar, o parte din el petrecut la Târgu Mureș. În 1950, drumurile lor s-au reunit, de data aceasta pentru toată viața, la Marghita, locul de baștină a familiei Ezri. În martie 1951 s-au căsătorit la Marghita, iar după nouă luni m-am născut eu.

Mama și tata, tineri căsătoriți

Părinții mei au trudit din greu, tata fiind tâmplar și mama neangajată. Salariul era mizerabil și mâncarea puțină. Mama a improvizat tot felul de mâncăruri ieftine: pâine cu untură, iahnie de ceapă… De când ajunsese la Budapesta ea nu mai mânca koșer, iar tata era ateu convins. Câțiva ani mai târziu, tata a învățat contabilitatea, iar mama a devenit infirmieră la spital. Acolo, în scurt timp, a fost îndrăgită atât de copiii bolnavi, cât și de personalul medical. Astfel, starea noastră materială s-a îmbunătățit și am primit și o locuință la bloc, cu încălzire centrală.  Iar când primeam musafiri, ospitalitatea părinților era, vorba aceea, Terülj, terülj asztalkám, (așterne-te, măsuța mea) și mama făcea o masă pe cinste.

Nici la Marghita suferințele mamei nu au încetat. Moartea de pneumonie a fratelui meu Ștefan – Piștike, la numai trei luni, a zdruncinat-o pe mama, iar după ani de zile a mai pierdut o sarcină. Dar mama era o femeie puternică. A suferit, a plâns, dar de fiecare dată a “reînviat ca pasărea Phoenix din propria cenușă”.

O viață nouă în Israel

În 1978 am plecat cu toții în Israel. Mama avea 46 de ani și tata 52. După ulpan (cursul de ebraică), părinții mei au găsit de lucru numai în orașul Ţfat, în nordul țării, unde ca noi imigranți au primit o locuință de la stat. Tata era contabil, iar mama era infirmieră la secția de pediatrie a spitalului local. Și acolo mama și-a făcut multe prietene. Noi am locuit o vreme la Yavne, apoi ne-am mutat la Rehovot, unde locuim și astăzi. Distanțele în Israel sunt mici așa că mergeam destul de des să-i vizităm. După ce s-au pensionat, le- am cumpărat o locuință la Rehovot, lângă noi. După o scurtă perioadă de dolce far niente, amândoi au lucrat ca voluntari la spitalul Kaplan, tata în contabilitate, iar mama ca infirmieră la secția de reanimare al cărei șef eram eu. După vreo 15 ani au ieșit definitiv la pensie, savurând plăcerea de a avea toată familia aproape de ei, inclusiv pe nepoți și pe strănepoți.

Despărțirea

Despre tata, peripețiile, suferințele și satisfacțiile lui am mai scris. Tata z.l. a murit în iunie 2020. Cu toții îl deplângem, dar mai ales mama, care îl visează în fiecare noapte. S-au cunoscut în urmă cu 70 de ani și au fost căsătoriți 68. Erau două firi diferite, dar care se completau foarte bine. Niciodată nu i-am auzit certându-se. Prin muncă grea au reușit să pună baza unei familii frumoase.

Pe mama o iubim așa cum este, uneori lucidă, alteori mai puțin. Soția mea o sună la telefon în fiecare dimineață, iar eu o vizitez o dată la două zile. Suntem liniștiți că este tot timpul cu Ludmila – Luminița, îngrijitoarea devotată din Republica Moldova. Mama are 88 de ani și jumătate. Ad mea ve esrim! (Până la 120!)

Tiberiu Ezri

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on December 25, 2020 Reply

    Povestea de viaţă a Sarei Ablakos seamănă foarte mult cu cea a mamei mele Sara Tabák. Ambele fetiţe au crescut în Secuime, în familii de muncitori forestieri evrei şi ambele au supravieţuit Holocaustului la Budapesta, în orfelinat. În acelaşi timp, Sara Ablakos este martora politicii statului maghiar de a arunca evreii din zona Secuimii peste graniţa româno-maghiară, urmată de răspunsul statului român de a-i arunca înpoi. Unele familii au suferit mai multe astfel de episoade de alungare între cele două graniţe. Sunt fapte puţin cunoscute de publicul larg, dar bine documentate în Enciclopedia Geografică a Holocaustului, scrisă de R. Braham şi Zoltán Tibori Szabó. Aceste explulzări criminale, petrecute curând după cel de Al Doilea Arbitraj de la Viena, au avut numeroase victime.care au pierit prin Carpaţi. Foarte, foarte impresionant! Sănătate multă mamei Sara!

    • Tiberiu ezri commented on December 26, 2020 Reply

      Multumim Andrea!

  • Klein Ivan commented on December 25, 2020 Reply

    Eu am nevoie de povești adevărate și le prefer ” picurate ” prin Baabel . ( Mi se pare ireverențios să încep o carte și s-o las din mînă . ) . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on December 24, 2020 Reply

    Dle Ezri,

    Sunt deosebit de impresionată de ceea ce aţi scris, de sinceritatea, curajul şi sensibilitatea pe care le dezvăluie scrierea acestui articol.
    Aş avea mai multe de scris, dar mă voi mărgini la câteva observaţii mai speciale.
    Întâi şi-ntâi – e adevărat că fiind doctor – faceţi observaţii medicale pertinente asupra mamei şi aducându-le în faţa cititorilor, o faceţi în speranţa că vor înţelege impactul dramatic, pe care viaţa prelungită de care dispun unele persoane, în ultimele decenii, va fi perceput cu înţelegere.
    Unii îl observă la oameni dragi, apropiaţi, desigur uneori la proprii părinţi.
    Fenomenul de degradare mintală, ca urmare a demenţei senile este diferit de la om la om, iar faptul că aţi avut sinceritatea să dezvăluiţi detaliile cu care vă confruntaţi în legătură cu mama dvs, este unul nu prea vesel şi îl cunosc foarte bine, pentru că fiind doar “doctor amator” :-), l-am urmărit cu durere la propria mea mamă, care a trăit până la vârsta de 105 ani, împreună cu noi.
    Un alt fenomen, sau element definitoriu pe care multe dintre articolele de la Baabel le relevă, este situaţia demografică şi socioumană a evreilor transilvăneni. Mie, născută şi trăită la Bucureşti, multe dintre aspectele acestea îmi sunt total necunoscute (un exemplu banal este prezenţa masivă a evreilor în sătuleţe transilvănene de care nici măcar odată nu am auzit, sau numeroasele suferinţe despre care nu ştiu să fi fost echivalente , cel puţin din câte am auzit de la părinţii mei – dar nu am auzit prea multe, ei au venit foarte devreme în Bucureşti). După război, practic nu a mai rămas nimeni în Oradea, din familia tatălui meu, iar cea a mamei era din Botoşani.
    Ar ai fi alte lucruri de comentat, dar… poate cu o altă ocazie.
    La Mulţi Ani şi clipe de linişte şi sănătate mamei Sara şi familiei!!

    • Tiberiu Ezri commented on December 25, 2020 Reply

      Va multumesc pentru comentariu si La Multi Ani!

  • Eva Grosz commented on December 24, 2020 Reply

    Transmite-i mamei salutări călduroase ! Ad 120 !

    • Tiberiu Ezri commented on December 24, 2020 Reply

      Multumesc Evi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *