Liceul Principesa Ileana (clasa întâi, 1939-40)

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII.

Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru.

Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu.

Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu. Astfel, în locu­ința pro­fe­soa­rei mele de vioară, Koba Paula, au apărut multiple por­tre­te ale lui Hitler. Soțul ei semăna tot mai mult cu acestea, prin mustață și piep­tă­nă­tu­ră. Până la urmă acest “fan” înflăcărat al führerului a reușit să‑și convingă soția să nu se mai ocupe de o jidovcă și să mă dea afară.

Liceul Evreiesc “Zsidlic” (clasele II-V, 1940-44)

Nici prima clasă, nici ultimele nu au lăsat urme atât de adânci și de multe ca clasele II-V, făcute la Liceul Evreiesc, numit de noi, elevii, “Zsidlic”. Era uzual și numele de “Zsiglic”, care însă mi se pare mai puțin potrivit, conținând o repetiție de prisos, adică un “g” de la cuvântul gimnazium (însemnând liceu), pe lângă silaba “lic”, în­sem­nând același lucru. Cum “Zsidó” înseamnă “evreiesc” în limba ma­ghia­ră, se înțelege semnificația primelor patru (respectiv trei) litere din cele două nume.

El a fost înființat de profesorul şi matematicianul Antal Márk, în anul 1940, când în liceele de stat din Ardealul de Nord – de acum maghiare – nu au mai fost pri­miți co­piii evrei. Nu avea clădire proprie. Clasele erau împrăștiate în lo­ca­ții di­fe­rite, în încăperi care nu toate aveau intrare separată. Dar pentru noi asta nu conta.

Ne-am simțit minunat aici. Pe de o parte, aveam niște pro­fe­sori extra­or­di­nari (în majoritate dați afară din universități din cauza legilor an­ti­e­vre­iești), care ne făceau să ne petrecem și timpul liber la școală. Ne ofereau activități extrașcolare, nu doar educative, ci și foarte dis­trac­tive (concerte, întreceri sportive, piese de teatru, procese literare etc., toate interpretate de elevi). Pe de altă parte, la școală ne sim­țeam în si­gu­ran­ță, feriți de orice ma­ni­fes­ta­re de antise­mi­tism.

Timp de patru ani am avut aici o viață liniștită, ferită de cruzimea lumii în­con­ju­rătoare… Apoi s-a petrecut tragedia din mai-iunie 1944, când întreaga populaţie evreiască a Clujului, peste 16.000 de suflete, a fost ghetoizată şi apoi deportată la Auschwitz. Copiii care nu împlinseră 14 ani au fost exterminați prin gazare. Elevii apţi de muncă, din cla­se­le mai mari, au avut mai multe şanse de supravieţuire. Este o du­re­re sfâșietoare să afli că a fost omo­râtă ma­jo­ri­ta­­tea colegilor tăi de şcoală, a copiilor împreună cu care îți trăiai viața, cu care până deunăzi îți petreceai șapte zile din șapte!

Ime­diat du­pă război nu știam ce s-a întâmplat cu ei. Nu știam câți și cine a re­u­șit să scape cu viaţă. Or fi supraviețuit și nu s-au întors la Cluj? Asta era cea mai optimistă și dorită variantă. În regimul de izo­lare de a­tunci, în afara colegilor reîntorși (măcar temporar) la Cluj, cu puțini am avut relații de orice fel.

Timp de 36 de ani nu am avut vreo întâlnire de clasă sau școală!

In 1980, la propunerea fostei noastre profesoare de latină, Matilda Wiesel, s‑a orga­nizat la Cluj prima re­u­ni­une de liceu. Am ajutat-o cu toții, foș­tii elevi și profesori, adu­nân­du‑ne pe­ri­o­dic la ea acasă. Cea mai grea sarcină a fost procurarea adreselor. Am reușit să anunțăm și să a­du­cem la Cluj colegi din Franța, Germania, Statele Unite etc., dar din Israel nu a răspuns nimeni invitației (erau motive politice, pe care nu mi le mai amintesc).

În pofida acestei absenţe majore, întâlnirea, la care am participat circa 100 persoane, ne-a marcat profund, dar a și aju­tat la sta­bi­li­rea mul­tor legături directe între foștii colegi.

Au mai trecut 10 ani fără să ne vedem. În 1989, cei din Israel au or­ga­ni­zat o întrunire de pregătire la Haifa (cu peste 20 de participanți), în care au pus la cale prima întâlnire “mondială” – cum au botezat‑o ei – care s‑a ținut în 1990 la Shefayim și a durat trei zile.

A fost un eveniment cu totul deosebit, bine organizat, la care au participat practic toți supravietuitorii Zsidlic-ului (peste 300).

Pentru cei mai mulți, aceasta a fost prima revedere, după 46 ani de la des­ființarea tragică a zsidlic-ului. Am râs și am plâns împreună și ne‑am convins că liceul joacă un rol central în viețile noastre. De a­ce­ea, de atunci încolo, intervalul de timp dintre reuniuni se micșora me­reu, menținându‑se în final la doi ani (între 2002-2014). Din to­ta­lul de 11, un număr de 5 întâlniri le‑am organizat la Cluj, cu prie­te­nul meu Laci Nuszbaum. Restul de 6 au fost realizate în Israel – unde tră­ia ma­rea majoritate a foștilor elevi – de către Ibi Karl și Tibi Jonas, ajutați desigur și de noi, clujenii. Întâlnirile au fost sponsorizate de o mâ­nă de colegi care, sub conducerea lui Gyuri Bishop, se străduiau să transpună în viață principiul: “Nimeni să nu lipsească doar pentru că nu‑și poate permite financiar participarea”. Generația a II‑a – fiica mea și copiii lui Ibi Karl, precum și familiile lor – au oferit un sprijin cons­tant organizării întrunirilor, nu numai în privința logisticii digitale, dar și a muncii fizice de toate felurile.

Întâlnirea din 2006 a fost convocată drept “ultima”. Dar zsid­lic‑iștii nu s-au lăsat demobilizati și au mai urmat încă 4 “ultime” reuniuni.

În 2014, la cea de a 11-a reuniune, ne-am luat rămas bun cu ade­vă­rat. Înainte de a ne despărți, am stat o săptămână întreagă împre­u­nă. Pe lângă obiș­nui­tele pro­gra­me (dis­cu­ții, ex­cur­sie și ban­chet), am par­ti­ci­pat și la evenimentele organizate de Comunitatea Evreiască din Cluj, pentru comemorarea a 70 ani de la holocaust. Între aces­tea și la un simpozion care avea o sec­ți­une consacrată ZSIDLIC-ului, raportorii fiind noi, câțiva foști elevi ai acestuia.

La ultima reuniune au mai participat în jur de 100 de per­soa­ne, dar ma­jo­ri­ta­tea nu era alcătuită din zsidlic‑iști, ci din copiii și nepoții lor. Titularii erau deja puțini și nu toți mai erau în stare să călătorească.

Dintre urmele adânci și multiple lăsate de Zsidlic, voi spicui doar câ­te­va, exclu­siv per­so­nale, referitoare la cla­sa mea și prie­te­nii mei apro­pi­ați. Istoricul și des­cri­e­rea eve­ni­men­telor și acti­vi­tă­ților gene­rale pot fi găsite în cartea mo­nogra­fi­că, foarte bine documentată, “Zsidlic”, a lui Tibori Szabó Zoltán, apărută în 2012, în reportajele Andreei Ghiță, precum și în filmele realizate cu ocazia reuniunilor de către Laszló Nussbaum, respectiv Andrea Ghiță, îm­pre­ună cu neobositul nostru prieten, ca­me­ra­manul József Essig, răpit de curând de lângă noi de către necruțătorul covid 19.

Întâmplări şi prietenii

În timpul liceului, eu eram considerată (cel puțin de către familiile prie­tenelor) “un copil bun”, adică cuminte și cu note bune. Îmi dau seama însă că acest nimb era nemeritat. În realitate, am fost pre­zen­tă în nu­cle­ul tu­tu­ror ac­ți­u­ni­lor ne­bu­nești, sol­da­te cu che­ma­rea pă­rin­ți­lor sau cu note re­du­se la pur­ta­re. Și nicio­da­tă nu aveam note ex­clu­siv maxime. Dimpo­tri­vă, la ma­te­ri­i­le pe care le con­si­de­ram “de tocit” aveam note me­di­o­cre. De fapt eram bună doar la ma­te­ma­ti­că și la limbi.

Cred că începuturile prie­te­ni­i­lor au coin­cis cu prin­de­rea, la ci­ne­ma, fă­ră bi­let de vo­ie, a trei fete din clasă, în­tâl­ni­te în­tâm­plă­tor: Carmen Gold zisă Cica (“Pisicuța”), Vera Kohn și cu mine. Di­ri­gin­ta noas­tră, Weisz Lenke, a con­vo­cat pă­rinții la școa­lă și le-a spus: “Voi avea gri­jă ca acest trio să explodeze” – moment în care am ho­tă­rât să de­ve­nim ne­des­păr­ți­te. Zis și făcut. Am devenit apoi prietene apropiate și cu Ibolya Elias și Eva Berkovics.

Cea mai gravă “ne­bu­nie” or­ga­ni­za­tă de noi a fost teza de ebraică ră­ma­să ne­scri­să, soldată cu re­du­ce­rea no­tei la pur­tare pen­tru în­trea­ga cla­să. La baza eve­ni­men­tu­lui a stat o oa­re­ca­re lip­să de em­pa­tie față de pro­fe­soa­ra noas­tră de germană, care ne preda și ebrai­ca. Ideea a fost spontană. Teza trebuia să o scri­em în ul­ti­ma oră de ebraică dina­in­te de con­fe­rin­ța cor­pu­lui pro­fe­so­ral pentru în­che­ie­rea tri­mes­tru­lui (joi, ora a șasea). Ideea de a o sabota ne‑a ve­nit în ziua te­zei, inspi­ra­tă de o in­di­ca­ție a școlii de a alege pentru teze de preferință pri­me­le 3 ore din program. Am propus colegelor să nu scri­em te­za și să lă­săm pa­gi­na goa­lă. Fe­te­le au accep­tat. Apoi, după ce pro­fe­soa­ra a dis­tri­bu­it ca­ie­te­le de teză, ele au ramas pe ma­să, des­chi­se, dar nea­tin­se. Prac­tic, am o­bli­gat co­le­ge­le să nu se răz­gân­deas­că, îm­pun­gân­du‑le din spa­te cu de­ge­tul, ori de câte ori ob­ser­vam că vreuna își des­fa­ce mâi­ni­le adu­na­te la spa­te, pen­tru a scrie. Astfel, în niciun caiet de teză nu a apărut nici măcar data sau titlul. Pe pagina albă nu se putea pune calificativ.

Câteva cuvinte despre soarta prietenelor.

EVA era frumoasă, blândă, cuminte, fe­mi­ni­nă și foar­te ta­len­ta­tă la pic­tu­ră. La un moment dat ea s-a îndră­gos­tit de un pic­tor. Din ca­u­za pă­rin­ți­lor care îi in­ter­zi­ceau re­la­ția, ea s‑a arun­cat în fa­ța tre­nu­lui și tre­nul i‑a zdro­bit un pi­cior. A tre­buit să i se am­pu­te­ze chiar sub ge­nunchi. Ul­ti­ma oa­ră am vă­zut‑o la spi­ta­lul de chi­rur­gie în primăvara anu­lui 1944. Nu a supra­vie­țu­it de­por­tă­rii. Cu si­gu­ran­ță, la se­lec­ție a fost tri­mi­să di­rect la ca­me­ra de ga­za­re.

CICA era o non­con­for­mis­tă, mai în vârstă ca mine, deș­teap­tă și ușor iro­ni­că fa­ță de tot ce era con­ven­ți­o­nal sau ne­sin­cer. S‑a năs­cut în Mexic, ca și fra­te­le ei, Ramon, care o în­tre­cea în com­por­ta­men­tul “ori­gi­nal”. Ma­ma lor, bi­bli­o­te­ca­ră, îi creș­tea sin­gu­ră, în con­di­ții mo­des­te. Pe mine mă apre­cia pentru că fă­ceam cu fii­ca ei nu nu­mai pros­tii, ci și ma­te­ma­ti­că.

Cica, ca și Eva, s‑a în­dră­gos­tit de un pic­tor. Era tâ­năr, ară­tos și pur­ta me­reu o pă­lă­ri­e nea­gră cu boruri largi. Îl numeam “Prințul”. Mul­tă vre­me nici nu‑i ști­am nu­me­le (îl chema Agárdi). Dra­gos­tea era re­ci­pro­că și foar­te ma­re. Atât de mare, încât Prințul nu‑și putea ima­gi­na viața fără Cica. Deși nu era evreu, a in­trat în ghe­tou pentru a pu­tea fi cu ea. Din lagăr s‑a întors doar Cica, fără mamă, fără Ramon și… fără prinț. Îmi amin­tesc ce groaz­nic s‑a sim­țit Cica înainte de a o vizita pe ma­ma prin­țu­lui! Aceasta era pri­ma ma­re tra­ge­die ca­re a în­mu­iat oa­re­cum ca­rac­te­rul ei pu­ter­nic. O a doua o pân­dea peste ani, când băiatul ei a ră­mas in­firm după un ac­ci­dent de ex­cur­sie.

VERA era unica dintre prie­te­ne­le apro­pi­a­te din Zsidlic pe care o cu­noș­team de mică, dar cu ade­vă­rat prie­te­ne am devenit abia în liceu. Ea stă­tea cu bu­ni­ca din par­tea ma­mei, Tekla néni, pe strada Attila (azi A. Mureșeanu), nr 1. Mama ei fiind o idea­lis­tă ile­ga­lis­tă, era mereu la în­chi­soa­re. Tekla néni era o bu­ni­că nos­tim de în­țe­le­gă­toa­re. Când la Vera era în vi­zi­tă vreun prieten și ea voia să aducă lemne, scăpa în­tot­dea­una în fața ușii câte o bucată, anun­țându-și ast­fel in­tra­rea.

Unul din prietenii în­tâl­niți adesea la Vera era Zador Tordai, numit de noi Jaques (in­spi­rat de ro­ma­nul “Fam­ilia Thibault” de Roger Martin du Gard). Deși plecat de ani de zile din țară și având altă familie, Jaques i‑a ră­mas un pri­e­ten fi­del pâ­nă la ca­păt, până ce o boa­lă ne­cru­ță­toa­re a răpit‑o pe Vera de tânără (la 44 de ani, dacă nu mă înșel).

Imediat după război, în­tâl­ni­ri­le cu Vera s‑au rărit pentru că nu mai eram co­le­ge de clasă. Ea a să­ri­t un an, con­for­m le­gi­lor de atunci, care (în func­ție de vâr­stă) permiteau cest lucru. Mai târ­ziu însă, când fa­mi­lia Verei s-a mutat în ve­cini, prie­te­nia noas­tră din li­ceu a fost re­lu­ată și încă la co­te de ma­re in­ten­si­ta­te. Ne ve­deam practic zilnic. Gemenii ei, Nadia și Andrei, au crescut jucându‑se cu Luci, fetița mea, mai mică decât ei doar cu 4 ani.

Îna­in­te de ul­ti­ma ei in­ter­na­re, a pe­tre­cut o săp­tă­mâ­nă la mine (pe atunci nu mai eram vecini) și sâmbătă am făcut împreună o ex­cur­sie pe Meseș. Luni au in­ter­nat‑o. La spi­tal am con­ti­nu­at să‑i duc mân­care gă­ti­tă de mama, în­tru­cât Vera declarase că ni­meni nu gă­teș­te ca ea (dar nu putea mânca decât 2-3 linguri). Zilnic, pe coridor, în fața ca­me­rei de spital, îl gă­seam pe Jaques, ca­re a stat în preaj­ma ei, ală­turi de familia ei, stricto sensu până la moarte.

După moar­tea Verei, Na­dia a de­ve­nit stu­den­tă la fa­cul­ta­tea de chi­mie (unde lucram eu). O sim­țeam ca pe o moș­tenire de la Vera. De câteva zeci de ani tră­ieș­te în SUA. Și‑a pier­dut fra­tele. A ajuns bu­ni­că. Re­la­ția din­tre fa­mi­li­i­le noas­tre însă a rămas neschimbată.

IBOLYA a avut și ea o soar­tă grea. Neavând copii, soții Sáska au a­dop­tat o fe­ti­ță. De frică să nu afle de la străini că nu sunt pă­rin­ții bi­o­lo­gici ai lui Zsu­zsi, s-au mutat în Un­ga­ria. Ibolya și apoi Arpi au murit de mult. Zsuzsi a aflat doar din scri­soa­rea lă­sa­tă de Arpi des­pre ori­gi­ni­le ei. Re­ac­ția ei la aceas­tă scri­soa­re mi s‑a părut neo­biș­nu­it de în­du­io­șă­toa­re. A cu­prins‑o o re­cu­noș­tin­ță pro­fun­dă că, deși adop­ta­tă, a fost iu­bi­tă atât de mult.

Ibolya

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)