Moses Wilhelm Shapira, savant sau șarlatan?

Moses Wilhelm Shapira a fost un personaj pitoresc și controversat – unii l-au admirat, mulți l-au denigrat.  A fost un mare savant și arheolog?  Sau a fost un falsificator fără scrupule?  Despre el s-au scris articole și cărți, s-a făcut chiar o expoziție la Muzeul Israel. 

Despre primii 25 de ani ai vieții sale se știe foarte puțin, doar că s-a născut în 1830 la Kamenețk-Podolsk (azi Ucraina), într-o familie evreiască.  În 1856 a plecat spre Ierusalim, iar pe drum, la București, s-a convertit, devenind luteran.  Aș fi vrut să aflu mai multe despre studiile lui și despre motivul convertirii, dar nu se cunosc amănunte.

La Ierusalim s-a alăturat comunității anglicane, reunite în jurul bisericii Christ Church.

La început a condus prăvălia de suveniruri a bisericii, iar în 1861 și-a deschis propria prăvălie în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt.  S-a căsătorit cu o infirmieră protestantă și a avut două fiice, dintre care cea mică a devenit mai târziu scriitoare.  Romanul ei autobiografic, Fetița din Ierusalim, publicat sub pseudonimul Myriam Harry, este una din sursele mele de inspirație.

În ochii fetiței, prăvălia tatălui ei era o lume magică.  Partea din față arăta ca oricare altă prăvălie de suveniruri ieftine.  Urma o librărie, unde se vindeau ziare străine, beletristică, ghiduri turistice în diverse limbi, dar mai ales Biblii și cărți de rugăciune cu coperți din lemn de măslin, cu inscripții făcute la comandă.

O Biblie cu coperte de lemn de măslin, cumpărată de Mark Twain pentru mama lui.  Este posibil să provină din prăvălia lui Shapira.

Partea cu adevărat interesantă era camera din spate: antichități și manuscrise vechi.  Ghidul Baedecker din 1876 menționează că prăvălia lui Shapira era cel mai important magazin de anticihități din Ierusalim – printre clienții lui se numărau nu numai colecționari, ci chiar marile muzee ale lumii.

Moses Wilhelm Shapira

În anii 1870, odată cu descoperirea stelei lui Meșa, a crescut foarte mult interesul pentru arheologia biblică (căutarea de dovezi care să confirme adevărul istoric al Bibliei).  Meșa este chiar cel pomenit în Biblie: „Meşa, împăratul Moabului, avea turme mari şi plătea împăratului lui Israel un bir de o sută de mii de miei şi de o sută de mii de berbeci cu lâna lor.  La moartea lui Ahab, împăratul Moabului s-a răsculat împotriva împăratului lui Israel…” (2Reg. 3:4-5)  

Este o lespede de bazalt datată pe la 850 î.e.n., găsită în ruinele de la Dibon, capitala Moabului.  Inscripția, cu caractere ebraice vechi, laudă victoriile regelui Meșa în lupta împotriva regatului Israel.

Shapira lucra împreună cu un arab pe nume Salim Al-Kari.  Acesta i-a făcut legătura cu beduinii din teritoriul de dincolo de Marea Moartă.  Shapira a plecat el însuși în țara Moab (ceea ce nu era lipsit de primejdii) și a făcut săpături arheologice la Dibon.  Obiectele găsite le-a adus la Ierusalim (ascunse și protejate în saci cu grâu – după cum povestește fiica lui) și le-a vândut, realizând un câștig frumos, în urma căruia s-a mutat cu familia într-o vilă elegantă, cunoscută în zilele noastre sub numele de Casa Ticho, despre care am mai scris.  https://baabel.ro/2020/03/trahomul-si-dr-ticho/

Dar… de la o vreme lumea a observat că prea erau multe antichități în magazinul lui Shapira: erau diverse inscripții și, mai ales, statuete de ceramică, idoli – numai muzeul din Berlin a cumpărat 1700 de obiecte!  Au început să circule zvonuri.  Arheologul francez Clermont-Ganneau, care era atașat consular la Ierusalim, a găsit în subsolul unei case din Ierusalim atelierul unde erau fabricați idolii, cuptorul și chiar o statuetă încă nearsă!  Salim Al-Kari producea „antichitățile” la comandă! 

A fost un scandal enorm, totuși până azi a rămas o umbră de îndoială – este posibil ca Shapira să nu fi vândut falsurile cu bună știință, Al-Kari spunându-i că le-a cumpărat de la beduini?  Irit Salmon, curatoarea expoziției de la Muzeul Israel, zicea despre el că „vindea și obiecte autentice”.  Totuși, eu cred cei doi erau complici, pentru că „inscripțiile” nu au nicio noimă.  Și cum fiica lui povestește că Shapira se ocupa cu descifrarea lor, el ar fi trebuit să descopere frauda!

După o vreme lucrurile s-au liniștit; Shapira și-a continuat comerțul cu antichități, axându-se acum mai mult pe manuscrise ebraice.  Ebraica o stăpânea, desigur, din copilărie.

Ultima mare expediție a lui Shapira este cunoscută atât din descrierea fiicei lui, cât și din alte surse contemporane.

Fiica lui povestește (în roman ea se numește Siona – cea născută pe Muntele Sion):

De data aceasta nu pleca doar în țara Moab, ci în interiorul Yemenului și al Hedjazului, unde orașe necunoscute dormeau în pustietățile de nisip.  British Museum îi încredințase o dublă misiune, etnografică și lingvistică: deghizat în musulman, să încerce să pătrundă în Mecca și în Medina.  Bineînțeles că era o călătorie grea și primejdioasă, dar anticarul era entuziasmat de aventurile care îl așteptau și era convins de reușită. […]

Tatăl ei a revenit în octombrie cu o pradă formidabilă: săgeți, lănci, scuturi, maimuțe, papagali…  La Mecca și la Medina nu reușise să ajungă, dar găsise manuscrise prețioase pe care urma să le vândă la anul la Londra, după ce le va fi descifrat și comentat.

Seara, în grădină, Siona asculta povești uimitoare: sosirea tatălui ei la Port Said, traversarea Canalului Suez, căldura toridă a Mării Roșii, Jeddah, Hodeidah, Aden, porturi pustii și dezolate; apoi drumurile caravanelor prin pustietățile nemărginite, triburile israelite – cele zece triburi pierdute – și în sfârșit, în mijlocul deșertului, orașul uluitor Sana’a, vechea capitală a reginei din Saba, cu geamuri de alabastru și cu clădiri de șase etaje.  Toți locuitorii erau evrei și mai vorbeau limba lui Balkis și a fiului ei Himyar. Nu o dată a înfruntat primejdii, a scăpat de moarte ca prin minune.  Cu ajutorul unor leacuri pe care le avea la el, a vindecat mai mulți bolnavi, după care a fost temut ca un vrăjitor și venerat ca un Mesia. (traducerea mea)

Pe de altă parte, ziarul ebraic Hamelitz din 12 Elul 5643 (14 septembrie 1883) relatează:

Shapira s-a dus în Yemen și s-a dat drept rabin din Ierusalim.  Evreii localnici l-au primit frumos și i-au arătat cărțile sfinte pe care le aveau.  Dar după aceea el s-a înțeles cu guvernatorul, care a trimis soldați ca să le ia cu japca toate cărțile.  Poate că presa ebraică îi era ostilă și exagera, considerându-l un renegat, un convertit?  Povestea apare însă și în amintirile Berthei Spafford, fiica fondatorului coloniei americane din Ierusalim: niște evrei yemeniți, care l-au recunoscut pe Shapira pe stradă, i-au povestit tatălui ei exact același lucru.  Deci era adevărat.

În mai 1883, Shapira îi scria unui orientalist din Berlin: În posesia mea se află un manuscris deosebit, scris pe fâșii de piele, cu caractere ebraice vechi sau feniciene.  Se pare că este ultima cuvântare a lui Moise pe câmpia Moabului.  În iulie 1878 am vorbit cu niște beduini.  Unul din ei susținea că obiectele vechi poartă noroc.  El a povestit că, în urmă cu câțiva ani, niște arabi urmăriți de dușmani s-au ascuns într-o peșteră din valea Mujib [pe malul de răsărit al Mării Moarte, vizavi de Ein Ghedi].  În peșteră au găsit un fel de boccea învelită în țesături vechi.  Crezând că era o comoară, au deschis-o, dar înăuntru erau numai niște scoarțe înnegrite și le-au aruncat.  Unul însă le-a luat cu el și de atunci s-a îmbogățit, are foarte multe oi…  Shapira a obținut manuscrisul și l-a descifrat. 

Era o versiune neobișnuită a Deuteronomului (A Cincea Carte a lui Moise), iar la cele zece porunci se adăuga încă una, a unsprezecea: Să nu-l urăști pe fratele tău!  El a tras concluzia că este cea mai veche versiune scrisă a Bibliei și a oferit-o la British Museum pentru un milion de lire sterline.  Manuscrisul a făcut senzație, ziarele au comentat pe larg evenimentul, lumea stătea la coadă să-l vadă, dar… același arheolog francez care a descoperit frauda cu idolii moabiți, Clermont-Ganneau, a declarat că manuscrisul e fals. 

Clermont-Ganneau

El se baza pe următoarele argumente:

*Era imposibil ca pielea să reziste atâtea secole.  De altfel fâșiile de piele arătau ca și cum ar fi fost tăiate de pe marginea unui alt manuscris, pe care Shapira îl vânduse cu câțiva ani înainte la British Museum.

*Limba și stilul îi păreau suspecte.

*A unsprezecea poruncă părea să fie inventată de Shapira, sub influența religiei creștine.

Shapira nu a suportat șocul și s-a sinucis.  Manuscrisul, considerat fals, a fost vândut la licitație și a fost cumpărat pe un preț derizoriu de un colecționar englez, Philip Brookes Mason.  Într-o arhivă din Anglia s-a găsit o invitație, datată 8 mai 1889, la o conferință unde acesta urma să prezinte publicului „the Shapira forgeries”.  Colecționarul a murit în 1903 fără moștenitori și de atunci manuscrisul a dispărut fără urmă.

Deci Shapira să nu fi fost decât un escroc?  Totuși fiica lui vorbește despre el cu atâta dragoste și admirație, încât mi-e greu să-l condamn fără drept de apel.

În plus, povestea nu se încheie aici.  Motivele invocate de Clermont-Ganneau, după care a declarat că manuscrisul e fals, au fost rând pe rând infirmate.  Odată cu găsirea manuscriselor de la Marea Moartă în 1947 (într-o peșteră nu prea departe de cea din care provenea cel al lui Shapira) s-a dovedit că pielea poate rezista atâtea secole!  Faptul că manuscrisul avea o margine tăiată nu dovedește nimic; se cunosc și alte asemenea cazuri – pergamentul era scump și nu odată era „reciclat”.  Există deci posibilitatea ca manuscrisul să fi fost autentic, să fi fost primul dintre „Manuscrisele de la Marea Moartă”.  Dar această presupunere va putea fi dovedită sau infirmată doar dacă el va reapărea și va fi cercetat cu ajutorul metodelor moderne de datare.

Hava Oren

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Marica+Le commented on February 14, 2024 Reply

    Un articol foarte frumos despre personajele piroresti ale Yerusalimuluiĺ secolului XIX.
    Poate Wilhelm Schapira era si puțin necinstit, dar meritele sale sunt incontestabile in actualizarea arheologiei biblice.
    Ce curaj a avut sa se sinucida! Si ce păcat! In afara ca s- a pierdut o viata de om, dar si un manuscris valoros.
    Cum a putut sa dispara fara nici o urma?
    Existau 11 porunci, dar exista si literatura apocrifa.
    Acum, recitind articolul, mi- am mai dat seama de ceva surprinzator: In 1856, inainte de Mica Unire, inca sub dominatie otomana, Bucurestiul era un centru important daca traia acolo o insemnata comunitate prostestanta si Shapira s-a putut converti de la iudaism.
    Ştiam ca in Țarile Románe au trait si straini, majoritatea greci, armeni, evrei, turci, lipoveni Dar nu si occidentali, maghiari, despre care am aflat acum.

  • MEHR BORIS commented on June 4, 2021 Reply

    FRUMOS ARTICOL, INCITANT

  • Tiberiu ezri commented on December 24, 2020 Reply

    O povestire interesanta si un personaj interesant! Povestile lui atunci cand s-a intors din Egipt seamana cu cele ale baronului Munchausen!

  • Asher Shafrir commented on December 24, 2020 Reply

    Hava, felicitări pentru excelentul articol.
    Fiți sigură că ultimul manuscris era un fals care este foarte ușor de dovedit.
    kol hakavod!

    • Hava Oren commented on December 24, 2020 Reply

      Mersi! Chiar aș fi foarte curioasă cum s-a dovedit că manuscrisul era fals. Poate ne dați explicația în numărul viitor?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *