Trahomul și Dr. Ticho

Încă o boală aproape uitată în zilele noastre, dar care la vremea ei a provocat omenirii multă suferință și nenumărate cazuri de orbire a fost trahomul, sau conjunctivita granuloasă.  Cui nu i s-a întâmplat să se trezească într-o dimineață cu ochii lipiți?  Conjunctivită.  S-a dus la doctor, a primit antibiotice și în câteva zile i-a trecut.  Trahomul este asemănător, dar mult mai perfid: la îmbolnăviri repetate, pe partea dinăuntru a pleoapelor se formează cicatrici aspre care rănesc globul ocular, treptat corneea devine opacă și bolnavul își pierde vederea.  Problematic este și faptul că boala este extrem de contagioasă: microbul poate fi transmis nu numai prin contactul cu un bolnav, ci și indirect, prin mâini murdare, prin haine și mai ales prin muște.  Ca urmare trahomul era endemic în zonele unde oamenii trăiau în mizerie, în condiții neigienice, fără canalizare…

         În secolul al XIX-lea trahomul a apărut și în Europa, adus din Egipt după expediția lui Napoleon din 1798 și răspândit apoi de armatele lui pe întregul continent.  Cauza nu era cunoscută, circulau tot felul de teorii, dar încă din 1807 un medic militar britanic, John Vetch, a demonstrat că boala este contagioasă.  Din moment ce soldații nu au mai folosit prosoapele în comun, răspândirea bolii a fost redusă simțitor.  Condițiile de viață mai igienice ca cele din orient au limitat și ele răspândirea bolii în Europa.  Dar un tratament eficace nu exista.  Se folosea sulfatul de cupru (piatra vânătă) și alte substanțe, dar succesul tratamentului nu întrecea 20% – adică el nu ajuta deloc, pentru că după câteva luni sau un an, boala trece și netratată.  Era însă nevoie de îndepărtarea chirurgicală a cicatricilor, pentru a preveni orbirea.

Primul tratament eficace a fost descoperit în 1938: sulfonamidele.  În zilele noastre trahomul este tratat cu antibiotice.  Pentru un tratament cu adevărat eficace trebuie însă prevenită reinfecția.  În acest scop sate întregi sunt tratate în aceeași zi.  Organizația Mondială a Sănătății și-a propus ca trahomul să fie eradicat până în 2020, dar mă tem că nu va reuși: în anul 2012 mai erau milioane de bolnavi în Africa, Asia și chiar în comunități izolate de aborigeni din Australia.

***

La începutul sec. XX la Ierusalim funcționau deja trei dintre spitalele care există azi: Bikur Holim (Vizitarea Bolnavilor), Misgav Ladach (Refugiul Suferinzilor) și Șaarei Țedek (Porțile Dreptății) – spitalul Hadassah a fost înființat la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1918.  Pe atunci cea mai mare amenințare nu o constuia cancerul, bolile de inimă sau accidentele vasculare, ci holera, tifosul și trahomul.  Primul spital oftalmologic, unde erau tratați bolnavii de trahom, a fost Lemaan Țion sau în germană Augenklinik, întemeiat de organizația de binefacere Palästinensischer Hilfsverein din Frankfurt. 

Spitalul era situat în afara zidurilor Orașului Vechi, în cartierul Musrara.  Între 1908 – 1910 a lucrat acolo primul oftalmolog evreu, dr Moses Erlanger, dar după ce frumoasa Leah Abushedid i-a respins cererea în căsătorie (în favoarea fiului lui Eliezer ben Yehuda, cel care reintrodus folosirea limbii ebraice în viața de zi cu zi), acesta s-a întors în Elveția.  Urmașul lui a fost celebrul doctor Avraham Albert Ticho (1883 – 1960).

Se trăgea dintr-o familie evreiască tradițională, fiul unui negustor de textile din orășelul Boskovice, nu departe de Brno, din Cehia de azi.  A absolvit medicina la Viena în 1908, a devenit asistent la oftalmologie și după toate probabilitățile îl aștepta o carieră strălucită… cu condiția să se convertească.  Tocmai atunci a dat peste un anunț în presă: se căuta un oftalmolog care să conducă spitalul Lemaan Țion din Ierusalim.  Mare sionist nu era, dar nici să se convertească nu era dispus, așa că a acceptat postul; în iunie 1912 a sosit cu trenul de la Jaffa, a primit locuința de serviciu din clădirea spitalului și și-a început activitatea.  După cum se vede din imagine, pacienții nu lipseau!  Încă nu vorbea ebraica, dar înțelegea. 

Peste câteva luni a venit și logodnica lui, Anna Ticho (erau veri primari).  S-au căsătorit și de atunci au lucrat împreună.  Dr Ticho și-a învățat soția să-l asiste.  La început cu ajutorul ei, apoi cu al altora, dr Ticho a făcut peste patruzeci de mii de operații pe ochi.  Oricine avea nevoie era tratat, fie el bogat sau sărac, evreu, creștin sau musulman.  Printre pacienții lui se numărau și personalități marcante ale vremii, ca de exemplu emirul Abdullah, care avea să devină primul rege al Iordaniei.  Ca urmare dr Ticho a devenit foarte iubit printre locuitorii Ierusalimului.  Povestește soția lui: Într-o zi a trecut prin salonul unde zăceau bolnavii, care aveau ochii pansați, (deci ei nu știau ce ea îi aude).  Un pacient a spus altuia: „Dacă dr Ticho ar fi fost regele țării, toate problemele ar fi fost rezolvate!”

În cariera sa a fost deschizător de drumuri în multe privințe.  A instruit surori, a organizat primul congres al medicilor evrei din Palestina, iar colecția de referate ale congresului a fost prima lucrare medicală modernă redactată în limba ebraică.  Începând din 1918 a colaborat la întemeierea spitalului Hadassah, fiind și unul din primii șefi ai secției de oftalmologie.

Era un medic excepțional și în scurtă vreme i s-a dus vestea.  Cu toate că pe săraci îi trata adesea gratuit, a avut și destui pacienți cu plată.  Starea materială a familiei s-a îmbunătățit simțitor și în 1924 au cumpărat o casă elegantă, într-o grădină splendidă.  Este una din primele case construite în afara zidurilor Orașului Vechi, putând fi văzută pe harta Ierusalimului din 1865, cu numele „Vila lui Aga Rașid”.  Ea a aparținut întâi unui turc bogat, mai târziu a fost locuită de Moses Wilhelm Shapira, cel mai cunoscut comerciant (și falsificator) de antichități al vremii.

 În anul 1929 a avut loc un incident aparent inexplicabil.  Ieșind într-o zi din spital, în drum spre casă dr Ticho a fost atacat cu cuțitul de un necunoscut.  El s-a prăbușit grav rănit, iar agresorul s-a făcut nevăzut.  Mai târziu el a povestit că l-a văzut pe atacator cu coada ochiului și că fusese un arab.  Pare de neînțeles, doar doctorul era iubit de toată lumea!  Probabil că a fost una din manifestările „tulburărilor” din 1929 și precum se știe teroriștii atacă fără socoteală…  De atunci dr Ticho a refuzat să mai lucreze în spitalul din Musrara.  Parterul casei a fost transformat în spital, iar locuința lor era la etaj.

Soția lui, Anna (1984 – 1980), era o femeie deosebită.  În tinerețe a studiat desenul la Viena.  În primii ani în Palestina a lucrat ca asistentă medicală, dar apoi s-a dedicat tot mai mult artei.  Peisajele din Ierusalim au încântat-o din prima zi și a făcut nenumărate desene.  Au atras-o și figurile insolite pe care le întâlnea și a creat și multe portrete.  Foarte vestite sunt și buchetele de flori pictate în acuarele.  Încă din anii 1920 a început să expună.  Iar la bătrânețe i s-a decernat cea mai înaltă distincție, Premiul Israel.

Anna Ticho

Dr Ticho era și el mare iubitor și de artă.  Nu o dată în loc de onorar a acceptat un candelabru de Hanuka.  Obiectele de cult pe care le-a adunat, mai ales candelabrele (lumina!) stau la baza colecției Judaica a Muzeului Israel.  Iar casa lor a devenit un adevărat loc de pelerinaj.  Acolo se întâlneau artiști, scriitori, intelectuali, politicieni, mulți dintre ei refugiați din Germania, din fața nazismului….  Printre obișnuiții case se numărau scriitorul Ș.I. Agnon, poeta Else Lasker-Schüler, filozofii Martin Buber și Gershom Scholem, artiștii Mark Chagall, Mordechai Ardon, Joseph Zaritsky și mulți alții.

Singurul lucru care le-a lipsit în viață au fost copiii.  După moartea artistei, casa a trecut în proprietatea Muzeului Israel, împreună cu tot conținutul ei: colecția de artă, biblioteca și tablourile Annei Ticho.  Ea a cerut prin testament ca fosta lor casă să fie transformată într-un locaș de cultură în folosul locuitorilor Ierusalimului.  Îmi amintesc că am vizitat-o curând după deschidere.  La parter, în locul spitalului era un mic spațiu pentru expoziții și funcționa o cafenea unde se dădeau și concerte de cameră.  Iar la etaj, locuința lor era practic neatinsă: mobilierul, biblioteca, tablourile…  Era foarte ușor să te transpui în perioada când era încă locuită.

Din păcate de atunci lucrurile s-au schimbat.  De jur împrejur blocurile cu multe etaje au răsărit ca ciupercile după ploaie, iar casa cea veche parcă se pierde în mijlocul lor.  După ultima restaurare parterul a devenit spațiu pentru expoziții, cafeneaua s-a mutat la etaj, iar locuința… a dispărut.  Ce păcat!

În zilele noastre numele Ticho face parte integrantă din identitatea Ierusalimului: muzeul cu grădina și cafeneaua, reproduceri după tablourile Annei Ticho se văd în aproape orice clădire publică, iar dr Ticho este sinonim cu oftalmologie – pe vremea când lucram la spitalul Hadassah, șeful secției de oftalmologie se numea tot Ticho – era un nepot.  Numele de Ticho a intrat chiar în folclor.  În ebraica de zi cu zi ceva învechit, „de pe vremea lui Pazvante” se cheamă miyemei Ticho (din zilele lui Ticho).

Filmul alăturat a fost făcut la scurt timp după deschiderea Casei Ticho pentru publicul larg.  Se mai poate vedea locuința familiei la etaj.  (Explicațiile sunt în ebraică, dar ele nu fac decât să rezume textul articolului.)

 https://www.youtube.com/watch?v=pGJblJ5xau0

Dinadins nu am pus nicio reproducere a operelor Annei Ticho.  Cine vrea să le vadă, precum și pe creatoarea lor „în acțiune”, este invitat să vadă filmul  https://vimeo.com/130972949  (A doua jumătate este subtitrată în engleză.)

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Ilia Ehrenkranz commented on March 26, 2020 Reply

    O carte mult iubită, care mi-a însoțit copilăria, a fost ”Băiatul Motl” a lui Shalom Aleichem în traducerea minunată a lui I.Ludo. Este povestea, în bună măsură autobiografică, a unei familii dintr-un târgușor evreiesc de la începutul secolului trecut. După moartea tatălui (într-o altă ediție cartea se numea ”Halal de mine, sunt orfan”) Motl și ai lui se hotâresc să emigreze în America. Aici survine ceeace aș numi trauma trachomei. Teama era mare și îndreptățită. Oricine era bănuit că suferă de această boală – frecventă pe-atunci în răsăritul Europei – nu era acceptat în Statele Unite. Odată ajunși la destinație în centrul de primire din Ellis Island miile de imigranți erau înșiruiți în rânduri lungi. Trei sanitari dotați cu un soi de cârlige oftalmologice le examinau ochii și pleoapele. Cei suspecți erau însemnați cu creta: TC, trachoma. Apoi erau izolați, internați și în cele din urmă deportați. Zeci de mii au suferit acest tratament. Au fost familii despărțite, drame și plânsete. Locul a fost denumit ”insula inimilor frânte” sau ”insula lacrimilor”. Pe vremuri și mie îmi dădeau lacrimile când citeam sau reciteam aceste pagini.
    Mulți ani mai târziu, când am ajuns la Ierusalim am descoperit și noi Casa Ticho, un loc fermecător în acest oraș deosebit. Mulțumesc Hava pentru acest articol, interesant ca întotdeauna, bogat în informație și prezentat cu o limpezime de cristal. O astfel de profesoară mi-am dorit dintotdeauna.

    • Hava Oren commented on March 26, 2020 Reply

      De mult nu am primit un asemenea compliment, mulțumesc!
      Nici nu sunt profesoară, ci farmacistă, dar e adevărat că îmi place să „predau” – la fel ca tata. Nici el nu era profesor, ci medic, dar a predat la școala de surori, a fost chiar diriginte și i-a făcut foarte multă plăcere.

  • Tiberiu Ezri commented on March 20, 2020 Reply

    Ca de obicei foarte interesant si scris cu talent. Mi-au placut si cele doua clipuri.
    Oare te referai la vremea lui Pazvante Chioru? Bine ca pe vremea aia traia Dr. Ticho ca sa-l vindece…

    • Hava Oren commented on March 20, 2020 Reply

      Ești grozav!

  • Andrea Ghiţă commented on March 19, 2020 Reply

    Hava Oren nu se dezminte şi ne prezintă infromaţii interesante şi mai puţin cunoscute. Cred că viaţa şi dedicaţia doctorului Ticho constituie pilde dătătoare de speranţă pentru pacienţii din toate timpurile. Sper că şi în aceste momente de pandemie mai există medici dedicaţi în care să ne putem pune speranţa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *