Ghici, cine vine la prânz?

Încă de la cafeaua de dimineață urmez sfaturile cercetătorilor de la Universitatea din Viena, care consideră că amnezia zilelor săptămânii este un semn al suprasolicitării psihice a populației în timpul lock-down-ului. Astăzi este miercuri, 6 ianuarie, 2021. Deși reperele mele zilnice rămân gărzile în spital, simt pierderea senzației timpului din cauza lipsei matineelor de duminică la Musikverein, a reprezentațiilor de marți de la Operă, ziua când e cel mai ușor de găsit bilete și a mersului la piață, vineri… M-am hotărât sa fac o plimbare pe Ringstrasse, apoi să iau masa de prânz în centrul orașului. Ce aș recomanda doamnelor, mai ales acum, într-o plimbare în aer liber, este să aibă mult curaj la alegerea culorii rujului, chiar dacă totul contrastează cu echipamentul sportiv, în cazul meu, costumul de Nordic Walking.

Pornesc întru-un exercițiu simbiotic, fizic și mental, de meditație, memorie și cugetare, străbătând aproape 6 km în zgomotul ramurilor platanilor desfrunziți, într-un decor bine-cunoscut, dar care îmi pare străin. în timpul minimalismului contemporan, a încetinirii ritmului vieții și a distanțării sociale, bulevardul este o risipă de spațiu, de monumente și palate care completează ansamblul arhitectural al reședinței împăraților Austriei, al Parlamentului, al muzeelor, Burgtheater, a Universității și Pieței Eroilor.

Deseori am admirat de pe acoperișul Palatului Gutmann, acum Hotel Ritz Carlton, abundența de construcții monumentale care întruchipează grandoarea unor vremuri și a unor familii, considerate primii finanțatori ai construcției acestui bulevard. Familiile evreiești, industriași și bancheri, venite din toate colțurile Imperiului Austro-Ungar, de la Odessa ori chiar Istanbul și-au etalat puterea financiară și economică în imediata apropiere a Palatului Imperial, a Parlamentului, a muzeelor, Burgtheater și Universității. După revoluția de la 1848 venea timpul industrializării și celei de a doua revoluții tehnologice.

Acum percep o schimbare de perspectivă, dar și o creștere a capacitații mele de atenție, de a remarca detalii din multitudinea elementelor decorative ale palatelor: degetele mâinii unei statui sau petalele unei flori. Sentimental privesc acum parterul clădirilor ca tablourile într-o expoziție. Prim-planul lor este întunericul, iar sticla geamurilor reflectă dublu strălucirea pură a cristalului candelabrelor din saloane. În obscurul interioarelor se zăresc tușele mai întunecate ale mobilei masive, în fundal, pereții cu rame aurii sau câte un pian. În unele locuri însă, tablourile emană încă o energie și o vitalitate extraordinară, caci proprietarii restaurantelor au lăsat cea mai mare parte a spațiului neatins, iar albul șervetelor și claritatea paharelor de pe mese luminează clarobscurul. Un singur tablou încearcă să refacă universul cotidian, care pare acum transpus de pe trotuar în vitrină: câțiva bărbați, într-o scenă obișnuită, însă fără viață, amintesc prin stocul de marfă neepuizată de un an, sacourile și cămășile asortate la culoarea cravatei, de stilul vestimentar al străzii de altădată.

Cele mai căutate locuri în această iarnă nu sunt la renumitele baluri ale Filarmonicii, Operei sau vânătorilor, ci în curțile interioare și pe treptele palatelor. În luna decembrie mi-am remarcat diletantismul în a găsi un loc bun pentru a savura prânzul.

Neinspirată, am deviat plimbarea prin străduțele întortocheate ale centrului și am ajuns în inima orașului. Prin porțile larg deschise ale Palatului Kinsky se vedea bradul impunător din ultima curte interioară și m-am îndreptat fericită, cu gândul unui ambient exclusiv, căci prin geamurile de la parter se văd tablourile și obiectele de artă ale casei de licitații. Însă am considerat un sacrilegiu să consum sandviciul și vinul fiert fără alcool (după noile reguli gastronomice) pe treptele libere ale primei curți interioare, chiar în fața statuii lui Karl Wlaschek, fostul proprietar al magazinelor Billa. Eu cumpărasem masa de prânz de la concurență. Așa că, m-am îndreptat spre Palatul Ferstel, dar și aici treptele erau deja ocupate de trei tineri, care creaseră ambientul festiv al sărbătorilor de iarna. Nu îmi rămăseseră decât băncuțele din cea mai veche piață a orașului. Cândva, sună ciudat, e doar anul trecut, aici era Târgul de Crăciun. Cum intram în piață, la prima căsuță de lemn, luam un prânz cu delicatese autentice moldovenești, cârnați cu usturoi.

Așa că, azi, vrând să-mi asigur o locație deosebită unde să-mi savurez prânzul, ocolesc larg centrul orașului, mergând mai departe pe Ringstrasse, spre restaurantul Landmann, din fostul Palat Lieben-Auspitz. Prin geamurile prăfuite ale restaurantului zăresc o măsuță rotundă cu inscripția „Rezervat”, care pare destinată pervazului larg și generos al ferestrei. În fața restaurantului, pe fețele de masă imaculate, chelnerii etalează sortimentul mult mult diminuat de dulciuri, dar totuși îmi găsesc de prânz prăjitura “floare de castan”. Mă retrag la 50 de metri regulamentari, pe treptele Burgtheater-ului, înconjurată de afișele noii stagiuni care încă nu a început, chiar în fața holului cu picturile lui Klimt, acum încețoșate contre-jour de lumina de afară. De pe treptele teatrului văd capetele cu șerpi ale bărbaților lângă chipurile unor zeițe care împodobesc baza stâlpului de fontă a unui lampadar pe stradă. Mă transpun într-o ambivalență a trăirilor. Viața mea emoțională nu poate fi mereu echilibrată, iar acum sunt tristă numai la gândul că în curând nu voi mai fi fericită, dacă socotesc caloriile din pistilul de napolitană crocantă a „florii de castan”. Dar înfig lingurița de lemn în spuma de frișcă și portocale, acoperit din belșug cu piure de castane.

Aflată la numai câțiva pași, Universitatea îmi amintește de exuberanța studenției mele petrecute la Iași, când grupuri de studenți, numeric exagerate, se întâlneau la un prânz în Autoservirea “Miorița” la un meniu invariabil de frăgezele și lapte bătut, sau omletă cu mămăliguță. Mă gândesc la fiica mea, mereu cu laptop-ul în brațe și Airpods Max pe urechi. Aceasta generație va avea nevoie de mult mai mulți ani până când va putea simți și înțelege frumusețea spiritului studenției. Sau poate niciodată? Compar dilemele Universității din Viena între secole: acum home-schooling sau prezență fizică, examene amânate sau desfășurate pe Zoom, laboratoare și practică online. Acum o sută de ani, învățământul universitar vienez era zdruncinat ideologic de un mare artist, care picta frescele Facultăților de Medicină, Drept, Filosofie, care ar fi trebuit sa împodobească Sala de Festivități a Universității. Din nou medicina era mărul discordiei între experți, societatea civilă și retorica sesiunilor extraordinare și interpelărilor din Parlament. Pictura „Medicina” reprezenta viziunea lui Gustav Klimt, o luptă intre Eros și Thanatos, jignind profesorii, căci accentua forțele necontrolate ale sorții și naturii, punând sub semnul întrebării progresele științei medicale, în loc să-i glorifice puterea tămăduitoare.

Dar unul din argumentele ideilor lui Klimt este chiar locul unde a fost preparat atât de artistic prânzul meu.

La bel étage-ul Palatului Lieben-Auspitz, peste de drum de Universitate, Anna Todesco von Lieben și-a continuat lock-down-ul vieții sale. Din palatul cu 500 de camere al tatălui său a ajuns în „colivia de aur” oferită de soț, între extaz și nefericire, așa cum o descrie Sigmund Freud sub numele de Cäcille M., în primul său tratat de psihanaliză.

Culeg una câte una vișinele macerate în rom și foițele subțiri de migdală prăjită. Mă întreb dacă Sigmund Freud e încă prezent. Cât din subconștientul nostru domină comportamentul unei minți moderne sau singurătatea copilăriei de azi vor fi coșmarurile viselor de peste ani?

Rătăcirea gândurilor combinată cu plăcerea și reticența inițială în fața caloriilor mă duce peste drum, printre trunchiurile copacilor din parcul primăriei, spre somptuoasa clădire care a adăpostit cea mai mare colecție de tablouri ale lui Klimt, inclusiv frescele „scandaloase” ale Facultăților de Drept și Filosofie. Însă frumoasa doamnă a familiei Lederer a interzis orice fotografiere a interiorului locuinței sale și a tablourilor, frescele rămânând până azi o necunoscută, existând numai în facsimile și schițe alb-negru. Ca multe capodopere aflate în palatele de pe Ringstrasse, și tablourile familiei Lederer și-au găsit sfârșitul mistuite de flăcări, în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, la retragerea trupelor naziste și intrarea armatei sovietice. Din frescele lui Klimt pentru Universitate a supraviețuit numai un fragment din alegoria “Medicina”, poate ca o lecție de reflectare la mintea distructivă a omului.

Rup între degete puțin din napolitana trasă în ciocolată și îmi reiau drumul pe Ringstrasse. Alături de atâția oameni iluștri a fost un prânz reușit, cum se spune în familia mea, pentru care epitetul este foarte complex și se potrivește de la nunți la înmormântări.

Până nu demult, înainte de a pleca spre casă, cotrobăiam în lăzile din fața magazinului Operei, a cărui metamorfoză am trăit-o în câteva luni. Mă opresc sub arcadele clădirii, chiar lângă ieșirea artiștilor, în ecoul aplauzelor. Mai tristă decât întunericul ferestrelor de azi, a fost săptămâna în care fotografiile marilor interpreți și dedicațiile lor de la premiere au acoperit geamurile. Peste drum, pe înălțimea a trei etaje ale Palatului Todesco, mai strălucește încă un brad uriaș. Ce va fi mai departe? Un prânz cumpărat de la o Pasticceria servit pe treptele din fața Palatului Schey, lângă Goethe și nucii lui Werther. Râvnitul prânz la Palatul Ephrussi se va lăsa multă vreme așteptat, renumita curte interioară este o enigmă în spatele ușilor mereu închise iar treptele au căzut pradă globalizării unor rețele de fast-food. Timpul trece și luni, 18 ianuarie, restaurantul Landmann își anunță imposibilitatea de a mai plăti chiria restantă Fundației Imobiliare „Karl Wlaschek”.

Simona Fuchs