1961 – Două săptămâni în Uniunea Sovietică

Se împlinesc 60 de ani de la prima mea excursie în afara României, despre care nu pot spune că nu am amintiri frumoase. Trecuseră 20 de ani de la deportarea în Transnistria și dacă s-a ivit ocazia de a face o astfel de excursie, am primit-o cu mare plăcere. Atunci ca și acum cred că îmi datorez viața armatei sovietice care ne-a eliberat și le sunt recunoscătoare acelor soldați care au venit cu căruțe, prost echipați, dar cu un entuziasm și eroism insuficient apreciat azi. Cred, de fapt sunt convinsă că mă veți eticheta ca nostalgică, dar și cu acest risc vreau să vă povestesc amintirile mele, cu bune și cu rele, despre cele două săptămâni petrecute în 1961 la Kiev, Leningrad și Moscova.

Soțul meu făcuse o excursie la Moscova cu Uniunea Scriitorilor, cu trei luni înaintea mea, și el a insistat să merg și eu cu ONT. Excursia nu era scumpă și eu am acceptat cu multă plăcere. Știam deja multe despre ororile stalinismului din URSS, despre procesele „halatelor albe”, despre „gulag” și îl cunoscusem chiar pe renumitul scriitor și regizor Iakob Sternberg, (cel care a descoperit-o la Cernăuți pe artista Sidi Tal). El fusese deportat câțiva ani în Siberia. În timpul vizitei sale la București, în 1956, el ne-a povestit ce au suportat scriitorii evrei, și nu numai ei, în perioada stalinistă. Îl citisem pe Ehrenburg și alte cărți apărute în perioada „dezghețului” și totuși am acceptat cu bucurie această excursie. Nu eram supărată pe soldații care ne-au eliberat, nici pe țara aceasta imensă și pe locuitorii ei. Voiam pe cât posibil să văd cel puțin cele trei orașe-emblemă pe care mi le oferea excursia. Nu a fost nevoie de pașaport și grupul nostru a fost trecut pe o listă ca la școală. Ni s-au dat la cursul oficial 30 de ruble pentru cheltuieli personale și soțul meu mi-a făcut rost de încă 30.

Am făcut drumul cu trenul până la Kiev, cu avionul la Leningrad și la Moscova și la întoarcere cu trenul până la București. Am admirat atunci faptul că pe un drum atât de lung, deși nu era vagon de dormit, am beneficiat de posibilitatea de a sta culcat și că în fiecare vagon exista o însoțitoare care îți putea servi kipitok (apă caldă) pentru ceai și un cubuleț de zahăr – dar însoțitoarea era și un fel de paznic care avea în grijă ca excursioniștii să nu coboare din tren. De la început am avut un ghid de a cărui semnificație am fost avertizată. Am trecut prin Iași, Chișinău și prin localități de care auzisem în Transnistria și după aproape 15 ore de călătorie, la ora două noaptea am ajuns la Kiev, unde urma să stăm două zile. Am fost îmbarcați într-un autobuz și am ajuns la un hotel din centru; numele lui l-am uitat, dar pățania de la sosire o mai țin minte și azi. Ni s-a indicat camera (eram cu încă două femei) și când am aprins lumina, am văzut că pe perete se plimbau în voie… ploșnițe. Am chemat de urgență supraveghetoarea și ea ne-a trimis la alt etaj, explicându-ne că anterior se cazaseră acolo niște americani cu valize mari și probabil că ei că aduseseră ploșnițele. Explicația ei era foarte nostimă.

Dimineața, după un mic dejun prea copios după părerea mea, am făcut un o plimbare în jurul hotelului și am fost asaltată de niște indivizi care s-au oferit să cumpere tot ce adusesem (ceas, combinezoane, băutură etc.) Nu aveam nimic, doar o carte – Rembrandt – apărută în ediția Skira, pe care soțul meu mi-a dat-o ca pe un eventual supliment de bani. La Moscova am aflat ce comoară era și am vândut-o chiar într-o librărie. Dar cartea nu-i interesa pe bișnițarii de lângă hotelul din Kiev.

Împreună cu grupul am vizitat centrul, bisericile și orașul în care nu se mai vedeau urmele războiului. (La Dresda le-am mai văzut chiar cu 20 de ani mai târziu!) Pe parcurs mi-am amintit bruma de rusă și ucraineană pe care o învățasem în timpul deportării în Transnistria și am încercat să aflu ce gândeau oamenii pe care îi întâlneam. Sunt sigură că erau și evrei printre ei, dar eu nu am depistat niciunul. A doua zi ne-au dus la Babi Yar, vestita râpă unde au fost omorâți peste 30.000 de evrei de către trupele germane, posibil și cu colaborarea localnicilor ucraineni.

Știam despre această grozăvie, citisem poemul lui Evgheni Evtușenko. Din excursia la Kiev mi-a rămas numai impresia pe care mi-a lăsat-o râpa de la Babi Yar, chiar dacă monumentul încă nu exista. Tot restul l-am uitat demult.

Râpa de Babi Yar

În schimb Leningradul mi-l amintesc foarte bine. Cred că atunci era cel mai european dintre orașele sovietice. Am fost cazați la un hotel foarte central, chiar pe Nevski Prospekt, așa că multe obiective turistice erau foarte aproape. Era în iunie, la sfârșitul „nopților albe”, de aceea la Leningrad nu am dormit decât foarte puțin. Am hoinărit nopți întregi, chiar fără ghid, completând zilele cu imaginile culese noaptea. Și aveai ce vedea! Am vizitat muzee; la Ermitaj am petrecut o zi întreagă. Am colindat (nu pot spune că am vizitat) majoritatea obiectivelor turistice, biserici-muzeu, palate și parcuri încărcate de istorie locală și universală.

Leningrad în anii 1960

Am făcut chiar baie în Marea Baltică. Noaptea m-am plimbat printr-un oraș fabulos, oraș muzeu, cu poduri care se deschid ca să lase să treacă vapoare mai mari sau mai mici. Am vizitat un cimitir imens, care amintește de milioanele de vieți pierdute în timpul războiului, morți de foame și de epidemii inerente unui asediu îndelungat. Și totuși Leningradul mi s-a părut un oraș viu, măreț, plin de oameni binevoitori chiar în timp de noapte, când grupul nostru s-a rătăcit. Oamenii erau gata să ne conducă chiar până la hotel, chiar dacă își scurtau în acest fel orele de odihnă. Chiar și bețivii erau simpatici! Am reușit să obțin un bilet, e adevărat la balconul III, la un spectacol de balet și un japonez mititel, turist și el, mi-a dăruit un evantai, pentru că în sală era foarte cald. Mai păstrez evantaiul și azi. După ce vezi Leningradul, pleci atât de încărcat de impresii, încât ești obosit și nu mai vrei să vezi nimic. Aș fi dorit să văd Sankt Petersburgul de azi, dar sunt prea bătrână…

Excursia a continuat la Moscova. Din păcate acolo am fost cazați la periferie, lângă parcul Expoziției, la un hotel așa-zis nou, cu vreo șase etaje, dar toaletele și dușurile erau la parter. Aceste utilități erau separate pentru bărbați și pentru femei, dar nu aveau uși! Nu mi-aș fi închipuit că în secolul XX mai poate exista așa ceva. Am fost oripilată, dar nu puteam face nimic pentru că era în timpul unui festival de film și alt hotel liber nu era. Mâncarea era mai mult decât suficientă, am suplimentat-o numai cu înghețată.

Galeriile Tretiakov

Am vizitat tot ce era programat, am renunțat doar la un spectacol de circ, preferând să merg la muzeul Tretiakov, care tocmai fusese redeschis. Absența mea nu a trecut neobservată, dar ghidul s-a purtat civilizat. Ni s-a alocat o după amiază pentru a cumpăra cadouri. Am fost la un fel de supermarket numit GUM și am fost fericită să găsesc un aspirator Ceaika, pe care mi-l doream atât de mult, încât eram dispusă să-l car până la București.

Moscova: magazinul universal GUM

Nu am amintit metrourile din Leningrad și Moscova. Pentru mine erau o noutate absolută; cel din Leningrad mi-a plăcut în mod deosebit.

Staţie de metrou de la Moscova

Și cele mai plăcute lucruri au un sfârșit și am plecat acasă. Am dormit în tren și parcă drumul de întoarcere a fost mai scurt. Dar la graniță m-am ales cu o surpriză neplăcută. La plecare, la graniță, ni s-a dat o listă cu obiectele care pot fi aduse în România. Dar în cele 14 zile cât a durat excursia, legea s-a schimbat și aspiratorul mult dorit mi-a fost confiscat. Și la întoarcere, primele cuvinte pe care le-am spus aproape plângând soțului meu care mă aștepta la gară, au fost: „A trebuit să las aspiratorul la graniță!”

Astfel s-a terminat prima mea excursie peste hotare în anul 1961.

Mirjam Bercovici

25-01-2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on February 1, 2021 Reply

    Articolul doamnei Mirjam redă excelent atmosfera anilor 1960, în URSS. Am fost la Moscova prima oară în iarna lui 1959. Tata era la aspirantură şi ne-am dus cu mama să-l vizităm. Eu aveam 6 ani şi am fost impresionată de minunatele staţii de metrou, de acelaşi uriaş magazin GUM unde m-am plimbat tot cu escalatorul, ca la metrou, şi de un alt magazin uriaş: Detskii Mir (Lumea Copiilor) unde am văzut nenumărate jucării. Am mâncat cea mai grozavă îngheţată, care se vindea iarna, pe ger, în gheretele de pe stradă, iar la Stadionul Lujniki am văzut o mulţime de Moşi Gerilă! Moscova părea raiul pe pământ pentru copilul neştiutor care eram.

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    O combinatie bizara de traditie artistica francofona si dictatura vesnic acceptata de un popor cu capul aplecat.

  • Eva Grosz commented on January 28, 2021 Reply

    “Nu e nici un monument in Babi Yar
    O stâncă, o piatră de mormânt măcar.”
    Yevtusenko primele două rânduri ale poemului Babi Yar .Inspirat de acest poem Sostakovitch a compus simfonia a 13-a denumită Babi Yar.
    În anii 60 se făceau excursii în Uniunea Sovietică.Tatăl meu a fost cu un grup de medici într-o asemena excursie și a adus de acolo o barcă de cauciuc uriașă ,care se putea umfla cu aer . Neumflată, barca cântărea cel puțin 10 kg.Ani de zile ne-am plimbat cu el pe râul Timiș.

  • Nicole Sima commented on January 28, 2021 Reply

    Mulțumesc, dragă Mirjam, pentru un articol atât de realist, de spumos, de nostalgic, de veridic. Ne-ai plimbat și pe noi prin cele trei orașe vizitate, amintirile care ți-au răsărit, aproape că ne sunt cunoscute prin experiența personală sau din povestiri. Tatăl meu fusese în URSS în aceeași perioadă. Vizitase Ermitajul, ne vorbise despre largul bulevard Nevski Prospekt, la Moscova ne cumpărase cadouri de la GUM. Din fericire, aspiratorul adus de el nu a rămas în vamă și ne-a ținut ani de zile. Iar în hotel nu a dat de ploșnițe „americane” cu care mi-ai adus zâmbetul pe buze.

  • Veronica Rozenberg commented on January 28, 2021 Reply

    Sunt mai mult decat impresionata, si de amintirile vii pe care dvs, dna Mirjam le evocati cu atatea detalii (chiar daca pe unele le-ati uitat), sunt impresionata de contextul excursiei facute in orasele care putea fi vizitate pe vremea aceea din Romania, si sunt poate cel mai impresionata, pentru ca am parcurs in minte, drumuri facute in anul 1975, la Leningrad si Moscova, intr-o excursie a BTT-ului, inainte de am depus actele petnru emigrarea in Israel:
    noptile albe, retraite, minunatele obiective turistice ale Leningradului (am ajuns si la Petrodovoretz), excelenta paine si marojnaie 🙂 🙂 gustata cu orice ocazie , plimbarile pe Nevski Prospect, coloritul variat al bisericilor vopsite in diferite culori dupa ce fusesrea transformate in cladiri cu alte scopuri, dar si minunatiile din Ermitaj.
    Nu pot uita nici Mosocva, bulavardele atat de largi incat faceau desigur concurenta oricarui bulevard bucurestean, cladirea – recunoscuta in poza de aici – a Galeriilor Tretiakov si ghida bland, o batranica care ne-a povestit – nu stiu in ce limba, probabil in engleza tainele ascunse pe peretii frumosului muzeu, si nu pe ultimul loc, discurile de care eram dornica sa le cumpar si ascult pe pick-up – ul de acasa.

    Dar, probabil ca la vremea aceea eram cu toti preocupati de a cumpara din URSS un aspirator, de necrezut, dar eu l-am si adus la destinatie; era unul foarte greu, BURAN, parca se numea, si era de culoare verde.
    Hava, era cu adevarat o nebunie, n-as repeta-o, desi am mai adus doar la 3 ani mai tarziu, din Elvetia in Israel o masina de scris.

    Draga D-na Doctor, sunteti o adevarata comoara umana, prin tot ceea ce scrieti si simtiti.
    Multa sanatate si spor la reproducerea memoriilor dvs

  • Hava Oren commented on January 28, 2021 Reply

    Minunată poveste!
    Tot prin anii 60 mama a frost în vizită la vărul ei, la Cernăuți. Ea a reușit să aducă un aspirator din URSS. Mi-l mai amintesc, era gri și se numea „Venta”. Dar de cărat un aspirator de la o asemenea distanță mi se pare o nebunie. Și pentru ce? Până la urmă o mătură face același lucru și e mai ușor de mânuit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *