Povestea cu ”decalajul dintre generații” n-ar trebui să ne preocupe, deși fenomenul există. De mult sunt convins că o generație nu seamănă cu cealaltă, chiar și pentru simplul motiv că nu te poți aștepta ca realități diferite să ducă la rezultate similare. Și deși, în bună măsură, generațiile se întrepătrund și coexistă, viața te învață foarte repede că ce crezi că ți se potrivește ție nu prea seamănă cu dorințele celor mai tineri ca tine.

Am mai spus-o, nu sunt sociolog și nici psiholog, dar îmi închipui că disputele dintre părinți și copii se datoresc nu o dată faptului că cei în vârstă ar dori să-și vadă odraslele copiind felul de viață pe care l-au văzut în casa părintească.

Cu cât ajungi mai repede la concluzia că mult prea des sfaturile pe care le dai celor tineri nu prea au trecere, cu atât divergențele și disputele se vor rezuma la subiecte periferice și fără importanță și nu se vor transforma în conflicte aspre.

Când doar mă gândeam să mă concentrez asupra acestui subiect, mi-am zis că e bine să caut o definiție a acestui ”gap” de care se vorbește tot timpul. A propos, ”pe vremea mea”, în țara în care m-am născut, acesta nu era nicidecum un subiect de discuție în casă sau în cercurile de prieteni. Cu toții, adulți și tineri, eram ocupați cu o mulțime de alte lucruri, mai stringente, le-aș numi vitale, toate cu scopul de a supraviețui unor condiții care îți ofereau doar un trai decent de zi cu zi și nimic mai mult. Din fericire, situația s-a schimbat de mult în bine.

Dar să ne întoarcem la ”gap”. După câteva încercări am găsit o definiție care mi se pare că spune tot, și nu în multe cuvinte: decalajul generațiilor exprimă diferența în valori și atitudine între o generație și alta, în special între tineri și părinții lor. Originea acestei diferențe constă în faptul că cele două generații, cea adultă și cea tânără, au acumulat fiecare o altă experiență, alte opinii, obiceiuri și un alt tip de comportare”.

Bineînțeles, viața nu e matematică, și de aceea ecuația ei e departe de a fi precisă. Fiecare e conștient că ceva se transmite de la o generație la alta, anumite precepte considerate universale se regăsesc, încă valabile, mult timp după ce societatea le-a plasat pe primul loc în ceea ce privește esența vieții de zi cu zi.

Iată, aici se opresc nereușitele mele încercări de a filozofa pe marginea unui subiect pe cât de important, pe atât de greu de pus în cuvinte, cel puțin pentru mine, care mă aflu încă în faza în care nu toate lucrurile și fenomenele îmi sunt perfect clare.

Ideea de a mă concentra asupra disparității între generații mi s-a cuibărit în minte în timp ce citeam, în aceste timpuri de COVID 19 (care deja e 21 și nu se știe dacă nu se va transforma în 22!) o carte de amintiri, de memorii, aparținând părintelui unui bun prieten.

Câteva amănunte despre volum. Amintirile aparțin unui inginer evreu, originar din Moldova, care, împins de cei din jur, a hotărât să pună pe hârtie (da, pe hârtie și nu pe calculator!) la bătrânețe episoade din propria sa viață. Folosul urma să fie dublu: o preocupare pentru pensionarul încă activ și o moștenire în scris pentru cei care îl urmau.

Textul fusese scris în românește, fiul și nora sa l-au tradus în ebraică, i-au adăugat note explicative pentru amănuntele mai greu de înțeles celor care n-au trecut prin aceleași evenimente, au găsit și fotografii din ”acele” timpuri, și iată micul volum editat elegant și plăcut la citit.

Se poate scrie mult despre acest material autobiografic, care acoperă cea mai mare parte a secolului trecut, și nu cred că e necesar a aminti cititorului că secolul XX a fost unul dintre cele mai groaznice prin care a trecut omenirea așa-zisă civilizată.

După umila mea părere meritul volumului constă în faptul că fiecare poate găsi în paginile lui o poveste care să-l intereseze. Cineva ar vrea să știe despre modul de viață al evreimii românești între cele două războaie? Sau despre prigoana rasială din timpul lui Antonescu? Sau despre viața studentului străin într-o universitate italiană în anii 20-30? Sau despre corupția armatei române, în care singurul principiu acceptat orbește era cel al mitei? Textul de care scriu aici oferă suficiente detalii despre aceste aspecte ale vieții unui intelectual evreu român, care și-a trăit viața cu ochii largi deschiși, observând tot ce se petrecea în jur și a creat un modus vivendi care i-a permis să supraviețuiască vicisitudinilor unei soarte departe de a-i fi tot timpul favorabilă.

Scriind aceste rânduri mi-am amintit de celebra poveste hasidică despre rabinul care are trei fii și nu știe căruia să-i lase moștenire comunitatea pe care o slujea. Soluția: să-i trimită pe toți trei în orașul cel mare și fiecare să se întoarcă cu impresiile culese. Unul povestește despre biblioteci și librării, altul despre baruri și restaurante, iar al treilea despre sinagogi și evrei religioși…

Așa și eu. Din noianul de fapte, întâmplări, situații, unele serioase și altele ilariante, eu am ales un aspect care mi se pare fundamental.

Eroul cărții a studiat ingineria și arhitectura la Genova și Roma, și a făcut-o cu o asiduitate care i-a adus titlul de doctor, nu mai puțin. Dar mai important decât orice, studiile i-au oferit o profesie.

Cu talentul său la desen și cu o înțelegere profundă (deloc de începător!) a viitoarei sale meserii, individul își construiește o profesie universal valabilă. Ca student el se întreține producând schițe pentru colegi și pentru magazinele italiene care trebuiau să prezinte autorităților planul prăvăliei. Peste tot, ca student, își dovedește aptitudinile tehnice și se face folositor, drept pentru care nevoia de a fi ajutat de acasă devine nesemnificativă.

Întors în România anilor 30 găsește imediat de lucru, învățătura din străinătate i-a creat fundalul pe care orice preocupare profesională se dezvoltă în modul cel mai firesc.

Dictatura antonesciană și antisemitismul acelor ani nu-l împiedică să-și folosească experiența și cunoștințele, el devenind expert în domeniul construcției de căi ferate. Calitățile lui îi obligă pe cei de la cârma țării, devenită între timp comunistă, să facă abstracție de faptul că el se înscrisese pentru plecare în Israel, și continuă să-l folosească, e drept, cu un salariu minim, pentru că nimeni nu se poate dispensa de ceea ce poate oferi cunoscutul specialist.

Povestea emigrării în Israel, scuzați-mi expresia, e banală, ultracunoscută tuturor celor care au așteptat ani de zile viza de ieșire din România, iar modul cum a fost primit în Țara Sfântă, nici el nu are nimic care să merite a fi povestit.

Dar la o vârstă când mulți ieșiseră deja la pensie, inginerul în cauză primește o funcție importantă în sudul țării și se face necesar și ”utilizabil” până după vârsta de 70 ani.

Povestea vieții sale profesionale e o dovadă mai mult decât convingătoare a importanței pregătirii de timpuriu pentru o viață care poate deveni în orice moment grea, și care poate cere la un moment dat un acut proces de adaptare la niște condiții departe de a fi favorabile.

Oare cineva care citește cartea cu pricina își poate închipui cum ar fi supraviețuit eroul ei dacă nu s-ar fi înarmat din tinerețe cu o meserie valabilă și căutată peste tot?!

Oare e de mirare că cea mai mare parte a tineretului evreu român din secolul trecut și-a îndreptat (singur sau mânat de alții!) interesul spre profesiuni universal valabile, cum ar fi ingineria și medicina?

O divagație pentru care, sper, să fiu scuzat. De curând un canal de televiziune israelian a prezentat un tânăr compozitor de muzică ușoară, care moștenise talentul de la bunicul său, un prea cunoscut muzician, reprezentant de înaltă clasă al folclorului muzical israelian. Intervievat ce ar trebui să facă nepotul în continuarea carierei sale, bătrânul muzician a oferit un sfat cu totul neașteptat: ”ceea ce îi propun să facă acum e să învețe o meserie care să-i ofere o viață liniștită și îndestulătoare. Pentru muzică va avea destul timp după aceea.” Pilda se desprinde clar din citirea memoriilor de care scriam mai sus.

Iată un exemplu de precept care are trebui să învingă peste tot și întotdeauna obstacolul decalajului dintre generații.

Rămân la părerea mea, dacă s-ar putea face o clasificare a principiilor de viață care ar trebui transmise de la o generație la alta, aș situa pe primul loc grija pentru o situație profesională solidă.

Oare am dreptate? Oare nimic nu se poate transmite pe cale filogenetică, totul trebuie luat de fiecare dată de la început, omul trebuie să se lovească singur de pragul de sus pentru a-l descoperi pe cel de jos?

Eu cred că fiecare trebuie să încerce, chiar dacă întrevede o distinctă ”șansă” de nereușită.

”Am încercat și am eșuat” sună mult mai bine decât ”ce păcat că n-am încercat”!

Ce ziceți?

Gabriel Ben Meron