Cum se traduce ”generation gap”?

Povestea cu ”decalajul dintre generații” n-ar trebui să ne preocupe, deși fenomenul există. De mult sunt convins că o generație nu seamănă cu cealaltă, chiar și pentru simplul motiv că nu te poți aștepta ca realități diferite să ducă la rezultate similare. Și deși, în bună măsură, generațiile se întrepătrund și coexistă, viața te învață foarte repede că ce crezi că ți se potrivește ție nu prea seamănă cu dorințele celor mai tineri ca tine.

Am mai spus-o, nu sunt sociolog și nici psiholog, dar îmi închipui că disputele dintre părinți și copii se datoresc nu o dată faptului că cei în vârstă ar dori să-și vadă odraslele copiind felul de viață pe care l-au văzut în casa părintească.

Cu cât ajungi mai repede la concluzia că mult prea des sfaturile pe care le dai celor tineri nu prea au trecere, cu atât divergențele și disputele se vor rezuma la subiecte periferice și fără importanță și nu se vor transforma în conflicte aspre.

Când doar mă gândeam să mă concentrez asupra acestui subiect, mi-am zis că e bine să caut o definiție a acestui ”gap” de care se vorbește tot timpul. A propos, ”pe vremea mea”, în țara în care m-am născut, acesta nu era nicidecum un subiect de discuție în casă sau în cercurile de prieteni. Cu toții, adulți și tineri, eram ocupați cu o mulțime de alte lucruri, mai stringente, le-aș numi vitale, toate cu scopul de a supraviețui unor condiții care îți ofereau doar un trai decent de zi cu zi și nimic mai mult. Din fericire, situația s-a schimbat de mult în bine.

Dar să ne întoarcem la ”gap”. După câteva încercări am găsit o definiție care mi se pare că spune tot, și nu în multe cuvinte: decalajul generațiilor exprimă diferența în valori și atitudine între o generație și alta, în special între tineri și părinții lor. Originea acestei diferențe constă în faptul că cele două generații, cea adultă și cea tânără, au acumulat fiecare o altă experiență, alte opinii, obiceiuri și un alt tip de comportare”.

Bineînțeles, viața nu e matematică, și de aceea ecuația ei e departe de a fi precisă. Fiecare e conștient că ceva se transmite de la o generație la alta, anumite precepte considerate universale se regăsesc, încă valabile, mult timp după ce societatea le-a plasat pe primul loc în ceea ce privește esența vieții de zi cu zi.

Iată, aici se opresc nereușitele mele încercări de a filozofa pe marginea unui subiect pe cât de important, pe atât de greu de pus în cuvinte, cel puțin pentru mine, care mă aflu încă în faza în care nu toate lucrurile și fenomenele îmi sunt perfect clare.

Ideea de a mă concentra asupra disparității între generații mi s-a cuibărit în minte în timp ce citeam, în aceste timpuri de COVID 19 (care deja e 21 și nu se știe dacă nu se va transforma în 22!) o carte de amintiri, de memorii, aparținând părintelui unui bun prieten.

Câteva amănunte despre volum. Amintirile aparțin unui inginer evreu, originar din Moldova, care, împins de cei din jur, a hotărât să pună pe hârtie (da, pe hârtie și nu pe calculator!) la bătrânețe episoade din propria sa viață. Folosul urma să fie dublu: o preocupare pentru pensionarul încă activ și o moștenire în scris pentru cei care îl urmau.

Textul fusese scris în românește, fiul și nora sa l-au tradus în ebraică, i-au adăugat note explicative pentru amănuntele mai greu de înțeles celor care n-au trecut prin aceleași evenimente, au găsit și fotografii din ”acele” timpuri, și iată micul volum editat elegant și plăcut la citit.

Se poate scrie mult despre acest material autobiografic, care acoperă cea mai mare parte a secolului trecut, și nu cred că e necesar a aminti cititorului că secolul XX a fost unul dintre cele mai groaznice prin care a trecut omenirea așa-zisă civilizată.

După umila mea părere meritul volumului constă în faptul că fiecare poate găsi în paginile lui o poveste care să-l intereseze. Cineva ar vrea să știe despre modul de viață al evreimii românești între cele două războaie? Sau despre prigoana rasială din timpul lui Antonescu? Sau despre viața studentului străin într-o universitate italiană în anii 20-30? Sau despre corupția armatei române, în care singurul principiu acceptat orbește era cel al mitei? Textul de care scriu aici oferă suficiente detalii despre aceste aspecte ale vieții unui intelectual evreu român, care și-a trăit viața cu ochii largi deschiși, observând tot ce se petrecea în jur și a creat un modus vivendi care i-a permis să supraviețuiască vicisitudinilor unei soarte departe de a-i fi tot timpul favorabilă.

Scriind aceste rânduri mi-am amintit de celebra poveste hasidică despre rabinul care are trei fii și nu știe căruia să-i lase moștenire comunitatea pe care o slujea. Soluția: să-i trimită pe toți trei în orașul cel mare și fiecare să se întoarcă cu impresiile culese. Unul povestește despre biblioteci și librării, altul despre baruri și restaurante, iar al treilea despre sinagogi și evrei religioși…

Așa și eu. Din noianul de fapte, întâmplări, situații, unele serioase și altele ilariante, eu am ales un aspect care mi se pare fundamental.

Eroul cărții a studiat ingineria și arhitectura la Genova și Roma, și a făcut-o cu o asiduitate care i-a adus titlul de doctor, nu mai puțin. Dar mai important decât orice, studiile i-au oferit o profesie.

Cu talentul său la desen și cu o înțelegere profundă (deloc de începător!) a viitoarei sale meserii, individul își construiește o profesie universal valabilă. Ca student el se întreține producând schițe pentru colegi și pentru magazinele italiene care trebuiau să prezinte autorităților planul prăvăliei. Peste tot, ca student, își dovedește aptitudinile tehnice și se face folositor, drept pentru care nevoia de a fi ajutat de acasă devine nesemnificativă.

Întors în România anilor 30 găsește imediat de lucru, învățătura din străinătate i-a creat fundalul pe care orice preocupare profesională se dezvoltă în modul cel mai firesc.

Dictatura antonesciană și antisemitismul acelor ani nu-l împiedică să-și folosească experiența și cunoștințele, el devenind expert în domeniul construcției de căi ferate. Calitățile lui îi obligă pe cei de la cârma țării, devenită între timp comunistă, să facă abstracție de faptul că el se înscrisese pentru plecare în Israel, și continuă să-l folosească, e drept, cu un salariu minim, pentru că nimeni nu se poate dispensa de ceea ce poate oferi cunoscutul specialist.

Povestea emigrării în Israel, scuzați-mi expresia, e banală, ultracunoscută tuturor celor care au așteptat ani de zile viza de ieșire din România, iar modul cum a fost primit în Țara Sfântă, nici el nu are nimic care să merite a fi povestit.

Dar la o vârstă când mulți ieșiseră deja la pensie, inginerul în cauză primește o funcție importantă în sudul țării și se face necesar și ”utilizabil” până după vârsta de 70 ani.

Povestea vieții sale profesionale e o dovadă mai mult decât convingătoare a importanței pregătirii de timpuriu pentru o viață care poate deveni în orice moment grea, și care poate cere la un moment dat un acut proces de adaptare la niște condiții departe de a fi favorabile.

Oare cineva care citește cartea cu pricina își poate închipui cum ar fi supraviețuit eroul ei dacă nu s-ar fi înarmat din tinerețe cu o meserie valabilă și căutată peste tot?!

Oare e de mirare că cea mai mare parte a tineretului evreu român din secolul trecut și-a îndreptat (singur sau mânat de alții!) interesul spre profesiuni universal valabile, cum ar fi ingineria și medicina?

O divagație pentru care, sper, să fiu scuzat. De curând un canal de televiziune israelian a prezentat un tânăr compozitor de muzică ușoară, care moștenise talentul de la bunicul său, un prea cunoscut muzician, reprezentant de înaltă clasă al folclorului muzical israelian. Intervievat ce ar trebui să facă nepotul în continuarea carierei sale, bătrânul muzician a oferit un sfat cu totul neașteptat: ”ceea ce îi propun să facă acum e să învețe o meserie care să-i ofere o viață liniștită și îndestulătoare. Pentru muzică va avea destul timp după aceea.” Pilda se desprinde clar din citirea memoriilor de care scriam mai sus.

Iată un exemplu de precept care are trebui să învingă peste tot și întotdeauna obstacolul decalajului dintre generații.

Rămân la părerea mea, dacă s-ar putea face o clasificare a principiilor de viață care ar trebui transmise de la o generație la alta, aș situa pe primul loc grija pentru o situație profesională solidă.

Oare am dreptate? Oare nimic nu se poate transmite pe cale filogenetică, totul trebuie luat de fiecare dată de la început, omul trebuie să se lovească singur de pragul de sus pentru a-l descoperi pe cel de jos?

Eu cred că fiecare trebuie să încerce, chiar dacă întrevede o distinctă ”șansă” de nereușită.

”Am încercat și am eșuat” sună mult mai bine decât ”ce păcat că n-am încercat”!

Ce ziceți?

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Klein Ivan commented on March 4, 2021 Reply

    ” Gap ” – Mă roade nu numai în ” jos ” ( cu proprii copii ) dar și în ” sus ” ( cu cei care nu mai sînt ) . Cu cei din urmă aș vrea să am posibilitatea de a-i întîlni , de a vorbi de la ” egal la egal ” ( ca experiență de viață ) – pentru această posibilitate aș dori să nu am dreptate fiind ateist . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on February 26, 2021 Reply

    Dle GBM, mi-au plăcut gândurile dvs, gânduri pe care le-am gândit şi eu într-unele din primele rânduri pe care le-am scris la sfârşitul anilor ’70, după venirea în Israel.
    Alegerea unei meserii – universal valabile – , care să poate să-ţi asigure un trai şi o existenţă acceptabilă, este într-adevăr un precept educativ pe care am încercat şi eu să-l transfer mai departe.
    Personal, nu m-am lovit de problema despre care vorbiţi, desigur că o înţeleg, poate o şi observ, dar nu toţi tinerii/oamenii pot deveni ingineri sau medici.

    În plus, după cum ştiţi prea bine, evantaiul meseriilor care pot asigura o existenţă demnă, aici, acolo, oriunde, este cu mult mai larg decât era acum zeci de ani.
    Am observat în cursul vieţii oameni tineri, care au avut un drum în viaţă pavat cu succes (şi aici desigur se poate vorbi de definiţii diferite ale succesului), fără să facă efortul despre care e vorba în articolul dvs. Tineri care au avut intuiţie, puţin noroc, şi desigur pe care întâmplarea i-a dus către succes. Sunt mulţi asemenea tineri.

    Din păcate viitorul nu envisageaza cu claritate, ceea ce ar fi mai bine de făcut, dar ca şi dvs îmi menţin părerea necesităţii studiului.
    Cunosc, din păcate, destui tineri foarte talentaţi, care au mers către lumea umanistică (astăzi, unele se numesc chiar ştiinţe umanistice), dar care nu au reuşit, în Israel, să-şi găsească un loc de muncă.

    Şi toate acestea îşi găsesc cauzele, cred eu, dincolo de ceea ce numiţi “gap”-ul dintre generaţii, sau discrepanţa care există.

  • Julian Satran commented on February 26, 2021 Reply

    Cand spui ca 1 plus 1 nu fac 2 imi aduc aminte ca facem parte dintr-un popor in care fiecare individ este mai destept ca media poporului. Si inca ceva 1 si cu unu fac si 11.

    • gabriel gurm commented on February 26, 2021 Reply

      Asta pe canalul 11 la noi….
      GBM

      • Marica. Lewin commented on February 26, 2021 Reply

        D- le Doctor GBM, sunteți un fin psiholog, totdeauna abordați subiecte la ordinea zilei și îmi descretiti fruntea.
        Va împărtășesc ideile, grija pentru o profesiune solida este o preocupare importantă care ar trebui sa depășească “ gap- ul” între generații.
        Înțelepciunea Dvs ma cucerește.

        • Andrea Ghiţă commented on February 26, 2021 Reply

          E firesc ca părinţii să fie îngrijoraţi pentru siguranţa existenţei copiilor lor. Tata a supravieţuit lagărului de la Auschwitz şi pentru că avea o meserie. Era lăcătuş şi meseriaşii aveau un regim ceva mai suportabil. După război a făcut ingineria şi a devenit profesor universitar şi un savant recunoscut. În clasa a VIII-a mi-a spus (eram şi eu premiantă şi poetesă) că trebuie să învăţ o meserie pe care s-o pot practica, orice mi s-ar întâmpla.Să învăţ croitoria, de pildă. Într-o vacanţă m-a trimis să învăţ croitoria, în alta legătoria de cărţi şi în ultima meseria de footgraf. Nu s-a prea lipit mare lucru de mine. Totuşi, după bac m-a sfătuit să aleg ce facultate doresc. Era vorba de viaţa mea, trebuia să-mi urmez vocaţia. Meseria mi-o propusese pentru supravieţuire.

  • Radu nicolae commented on February 25, 2021 Reply

    Gabi, viata este matematica, totul este matematica ;!

    • gabriel gurm commented on February 25, 2021 Reply

      Uite ca de data asta nu suntem de acord…
      In viață de multe ori 1 si cu 1 nu fac 2…
      GBM

  • tiberiu ezri commented on February 25, 2021 Reply

    Ma uit la nepotii nostri si ma bucur ca exista decalaj intre generatiile noastre. Altfel viata ar fi si mai anosta.

    • gabriel gurm commented on February 25, 2021 Reply

      Jumatatea de pahar plina….
      GBM

  • Klein Ivan commented on February 25, 2021 Reply

    Subiect dureros pentru cei care n-au încercat / putut să învingă adversitățile care au mărit ” gap-ul ” . K.I.

    • gabriel gurm commented on February 25, 2021 Reply

      E cineva care a reusit??!!
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *