Purim la Bucureşti, acum zece ani

Se apropie sărbătoarea de Purim care, aici în Israel, în perioada sumbră în care ne mai aflăm, va crea nenumărate probleme sociale, prin faptul că lumea religioasă, dar probabil şi alţii care se împotrivesc regulilor impuse în mod oficial, vor determina din nou o creştere a ratei de îmbolnăvire. Şi totuşi, Purimul ar trebui să fie un prilej de sărbătoare, potrivit tradiţiei şi obiceiurilor care se repetă an de an (în afara anului trecut şi anul acesta, din păcate).

Mi-am amintit că în urmă cu 10 ani, da, e de necrezut că e vorba de un întreg deceniu, mă aflam la Bucureşti şi am scris, exact în ziua de Purim povestea întitulată « Purim etern – mereu aici ». Titlul de atunci era menit să sublinieze ideea că Purimul a rămas în tradiţia evreiască o sărbătoare eternă, veselă şi că, atunci, viaţa evreiască din Bucureşti (pe vremea aceea făceam destul de des drumul de la Haifa la Bucureşti) mi-a părut mai efervescentă ca niciodată.

Această poveste se numără printre cele publicate în volumul  EPPUR ŞI MUOVE… şi totuşi continuă, lansat în 7 martie 2020, la librăria Eminescu din Bucureşti, vizavi de facultatea unde mi-am petrecut cinci ani din viaţă, facultatea de matematică.

Purim etern mereu aici…

          Am aflat, cu totul întâmplător, că în seara de sâmbătă, 19 martie 2011, se celebrează sărbătoarea de Purim, la Sinagogă Mare din București, de pe Strada Adamache, cea cu acoperișul și o parte din ziduri din tablă albastră. Mi-am făcut cu greu drumul către sinagogă, deși ea se afla cam vizavi de blocul în care locuiesc, la colțul dintre Sf. Vineri și Bulevardul Corneliu Coposu. Mi-am dat seama că nu știu locul exact al clădirii, dar, intuitiv, am reușit să ajung la destinație. Am observat la intrare că, practic, nu există nimeni care să fi fost desemnat de a face un control de securitate celor care intrau în clădirea sinagogii. Și, astfel, nederanjată de nimeni, am pătruns în incintă, în sala principală aflată la parter, sală unde, cu ocazia majorității evenimentelor tradițional religioase, aveau acces doar bărbații. Femeilor, așa cum religia noastră a hotărât demult, din cauza necesității de a fi prezente, dar separate de bărbați, le este destinată loja de la balcon, acolo unde mă aflasem și eu în toamna lui 2009, cu ocazia sărbătorii de Yom Kipur.

Sinagoga Mare din Bucureşti

          Dar, sărbătoarea de Purim este, în tradiția evreiască, una cu caracter special, o sărbătoare veselă – chiar și permisiunea de a te îmbăta îți este oferită oficial de autorii poveștii pe care o citește rabinul, povestea Esterei. Ai voie să te amețești prin băutură până când nu mai reușești să diferențiezi între bunătatea lui Mordechai și răutatea lui Haman Ad she lo i da = Până când nu se va mai ști…

Incinta Sinagogii Mari era surprinzător de plină, aș zice de mai mult de 80% din capacitatea sa. Nimeni nu se înghesuia, dar culoarele, cel din mijloc și cele două din părțile laterale, erau greu de traversat, iar copiii mascați, de vârste felurite, se învârteau încoace și încolo, arătând că erau cu toți conștienți pentru ce veniseră acolo. Veniseră alături de părinții lor, pentru că Purimul, la sinagogă, era o ocazie de a se bucura, de a se arăta în public, dar și de a se îmbrăca frumos, astfel încât ceilalți să-i observe cât de frumoși și de veseli sunt. Pe lângă acești copii erau și fete și băieți, în jurul vârstei de 20 de ani, purtând o mască sau o perucă, unii, chiar un fel de costum. Și ei făceau parte din familiile celor care veniseră să sărbătorească Purimul aici, la București, în martie 2011, la Sinagoga Mare. În rest, erau persoane adulte, îmbrăcate de la casual la elegant sau chiar foarte elegant și care se salutau, deplasându-se de colo-colo ca să își revadă cunoștințele sau să găsească un loc cât mai bun, în apropierea scenei.

          Cei mai mulți spectatori erau, desigur, vârstnicii și, în contextul ofertei din sală, încercau să păstreze totuși ceva din separarea tradițională între femei și bărbați. Pentru binele tuturor, se hotărâse ca partea stângă să fie a bărbaților, în timp ce partea dreaptă să fie a femeilor. Dar, cu toate acestea, pe ici-pe colo, exista imixtiune între reprezentanții celor două sexe, semn că nimănui nu îi păsa cu adevărat unde stăteau unii sau alții.

          Mă uitam în sus și în jos și observam întregul pe care îl formau diferitele planuri ale sălii de pe Adamache. Stilul decorativ al sinagogii, construite, precum era scris în partea din față, în anul 1845, este unul neobaroc, cu gravuri diverse și simboluri nenumărate, aparținând decorațiilor iudaice, în care eroii feluriți ai Pentateuhului erau amintiți cu diferite ocazii de expunere, de la cei 12 șefi ai triburilor, fii ai lui Jacov, împreună cu donatorii care oferiseră din binele lor binelui public. Astfel, se realizaseră, probabil, demult, anumite părți ale decorațiilor sinagogii, ca de exemplu mărețul candelabru încrustat cu pietre și metale prețioase sau, cine știe, poate doar aurit, suspendat undeva, în mijlocul bolții superioare.

          Sinagoga, deși veche, părea să fie în condiție relativ bună, iar pereții erau încărcați cu ciorchini alcătuiți din nenumărate baloane multicolore, atingând aproape partea de jos a sălii, unde se afla publicul, creând astfel o imagine ce dădea nota de veselie și de bucurie pe care o simbolizează sărbătoarea de Purim.

Pentru mine, din păcate, această sărbătoare nu a avut reprezentări prea multe și variate în decursul anilor. În copilărie, era o serbare a prăjiturelelor, cu o umplutură bună de nucă, numite humantash sau, după numele lor ebraic, pălăriile lui Haman. Aceste prăjituri le făcea și draga mea bunică, în locuința noastră din Sf. Elefterie sau, mai târziu, în cea de pe Strada Alexandru Sahia (astăzi, Calderon).

          Ulterior, în Israel, în mod de necrezut, mi-am pierdut practic dorința sau obiceiul de a frecventa sinagogi și doar după nașterea copiilor mei sărbătoarea de Purim a căpătat semnificația unui scop în sine, căci încercam să caut pentru ei costume adecvate, pentru a arăta drăguț și atractiv, atunci când, copii fiind, această sărbătoare putea să fie și un prilej de distracție și expresia unei dorințe de a arăta că ești mascat, pe de-o parte, dar și în pas cu moda vârstei și a eroilor de la televizor, pe de alta. Astfel, au fost mascați în Ninja, WonderWoman, Dardas (Smurf), Spiderman sau câți alții, pe care memoria mea atât de solicitată în ultimele decenii i-a trimis către uitare.

          Au trecut și aceste vremuri, în care încercam și eu să mă țin la pas cu prăjiturelele de „urechi ale lui Haman“ – în traducere liberă din ebraică (oznei Haman), deci, în loc de pălărie, se trecuse la reprezentarea urechilor, umplute cu același miez de nucă, dar, pentru că în Israel se spune că nuca e scumpă, localnicii folosesc și alte umpluturi, mai puțin costisitoare, ca de exemplu pasta de curmale, macul sau crema de ciocolată. De altfel, în România se obișnuia, cu ocazia sărbătorii, să se coacă și un chec alb cu rahat, stafide și nuci odată cu humantashurile, ceea ce era tot o prăjitură aparținând sărbătorii de Purim. Rețeta checului alb din albuș poate fi găsită oricând în vestita carte de bucate a Sandei Marin.

          La sinagogă ni s-au pus la dispoziție broșuri traduse în trei limbi – ebraică, idiș și română – cuprinzând sulul Esterei sau Meghilat Ester, text care a fost citit la începutul sărbătorii, adică la sosirea ei. Această procesiune a avut locul acolo unde se țin de obicei predicile, în partea din față a sălii de la sinagogă. Binecuvântarea, ca și partea esențială a citirii poveștii, a fost făcută de genialul, simpaticul, tânărul și neobișnuitul rabin Shlomo Sorin Rosen, pe care îl admirasem cu aproape doi ani în urmă în același loc. Dar am aflat că domnul rabin își va părăsi comunitatea. Încă de la venirea mea acolo, capul meu făcea rotații, străduindu-se să depășească 90 de grade, uitându-se în jur, în speranța, iluzia sau, pur și simplu, curiozitatea de a vedea care sunt spectatorii și dacă poate-poate, mai există cineva care să fie acolo, cineva din generația mea. Erau, desigur, membrii unor generații și mai târzii, dar pe aceia, chiar dacă i-aș fi cunoscut vreodată, nu aveam prea mari șanse de a-i identifica după ce trecuseră aproape 40 de ani de când nu mai fusesem prin acele locuri.

          Și, tot așa, priveam descumpănită în jur, precum adeseori în plimbările mele pe străzile Bucureștiului, priveam în liniște ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar în graba obișnuinței zilelor pe care le petrec aici, fugind de la o arhivă la alta, de la o bibliotecă la un magazin, ca să-mi asigur micile plăceri și necesități ale desfășurării vieții zilnice. Îmi fixez ochii pe locurile care, păstrate fiind, mai respiră, cu greu, trecutul meu de altădată. Lumea de atunci nu numai că a dispărut în urmă, dar începe deja să se descompună, să devină de nerecunoscut, căci noul și diferitul o înlocuiesc din ce în ce mai mult și mai multidimensional.

          Încep să fiu un om în vârstă, generația mea, a celor care au mers în anul 1958, în clasa I, la școala comunistă, împlinește în anul acesta, 2011, vârsta de șase decenii. Oare e chiar posibil să fi ajuns aici? Fără să fi făcut atâtea și atâtea lucruri, fără să fi ajuns măcar să atingem câte ceva din idealurile de altădată sau, și mai puțin, să nu fi depășit iluziile și visurile pe care ni le făceam odinioară, în copilărie ori în adolescență? Suntem tot noi aceia care am fost atunci, copiii în uniforme pepite, dornici să învățăm și făcători de năzbâtii? Ce s-a ales din noi?

          Și cu toate acestea, avem obligația să fim cât de cât rezonabili și bucuroși, căci am rezistat intemperiilor sorții, care i-a desființat pe mulți dintre noi mult prea devreme.

          Și, astfel, concentrându-mă cu privirea asupra fețelor din jurul meu, deodată, pe banca din fața celei pe care stăteam, ochii mi s-au oprit spre stânga, asupra unei femei puțin plinuțe, cu un păr lins, care fusese odată blond, acum cu unduiri mai către gri, strâns spre spate cu câteva agrafe și pieptănașe, cu o față lată și o piele lină, deschisă la culoare, și cu obrajii ușor îmbujorați. Fața era dominată de o pereche de ochelari rotunzi, de culoare gălbuie și care ocupau aproape jumătate din figura blândă a femeii care, deodată, mi-a trezit în minte memoria trecută și m-a făcut să mă adresez ei așa, ca după o străfulgerare:

— Nu vă numiți cumva Lena? am întrebat eu, așteptând să îmi răspundă negativ.

Dar nu, răspunsul care a venit a fost altul:

— Da, așa mă numesc!

Se uita la mine fără însă să mă identifice. I-am spus:

— Eu sunt Veronica.

Am apucat-o cu nădejde pe după gât și am sărutat-o pe cei doi obrăjori. Trecuseră, cred, 40 de ani de când nu o văzusem pe Lena, o nepoată îndepărtată a lui Beca Corbeanu, prietena cea mai bună a mamei mele, la București. Nu numai că nu o văzusem de o viață, dar, în total, nu o văzusem de multe ori, căci Lena era o legătură între Julieta și mine, atunci când Julieta sosea la București de la Piatra Neamț și mătușa dorea să-i facă timpul mai plăcut și să întâlnească fete tinere, de vârsta ei.

          Eu eram una dintre ele, odată am fost la ștrand, altădată cred că am vizitat-o pe Lena acasă la ea și țin minte că era pianistă. Întrebând-o, mi-a spus că s-a ocupat de pian, dar, practic, a lucrat în contabilitate, o variantă pe care mulți foști elevi ai școlilor de muzică au ales-o ca o modalitate onorabilă de a avea o existență asigurată. Și uite așa stau lucrurile, Lena, astăzi, Gălățeanu, vine la fiecare sărbătoare aici, cu soțul și uneori cu fiul și nora, iar de Purim 2011, adică anul acesta, scotea, când și când, dintr-o pungă de plastic, pungulițe cu humantash pe care le dăruia unor persoane, probabil, prieteni, îndeplinind tradiția vestitelor mișlohei manot (daruri în dulciuri) specifice acestei sărbători. Julieta, doctoriță pediatră, se afla cu familia la Haifa.

          Am schimbat numerele de telefon și poate mă va mai suna pentru o discuție cordială într-una din serile în care rămân la București.

          Deci, conform unei întâmplări, poate ciudate, de câte ori ajung pe niște meleaguri, oricare ar fi ele, mi se întâmplă, ca prin minune, aproape de fiecare dată, să revăd pe cineva din trecut. Atât de des mi s-a întâmplat acest lucru, încât probabil că acuitatea ochilor mei e determinată și de semi-siguranța că voi găsi măcar un chip cunoscut. Deschiderea evenimentului a început cu binecuvântarea și apoi a urmat citirea Sulului Esterei. Nu înaintea de a fi împărțite printre participanți jucăriile numite raashanim − făcători de gălăgie, care, de câte ori se pronunță numele lui Haman, trebuie mânuite astfel ca să fie amintit că Haman a fost și este simbolul răutății și al dușmăniei față de poporul evreu. Seriozitatea cu care populația acționa la numele lui Haman arată o solidaritate de netăgăduit.

          Eram puțin amețită de cele care se petreceau în jurul meu, mă gândeam la perpetuarea tradițiilor poporului căruia îi aparțineam mai mult prin naștere decât prin alegere, un popor care a știut să își păstreze din totdeauna tradițiile și prezența istorică. Chiar și astăzi, într-o Românie aproape lipsită de evrei, există totuși destui tineri evrei care, poate că și fără să fie căsătoriți cu soții din acelși grup etnic, continuă prezența lor alături de vechii enoriași ai comunității evreiești din București, oameni care se află la vârsta a patra și care sunt bucuroși să fie evrei și să se simtă ca atare cu ocazia sărbătorilor.

          Am Israel hai, „Poporul evreu continuă să trăiască“, aceasta este o realitate care nu poate fi dezmințită, este o permanență în care Federația Comunității Evreiești din România se încadrează în felul cel mai grațios.

          Nenumărați oameni erau parte a programului artistic, a celui administrativ, dădeau grai la anunțuri și transmiteau publicului instrucțiuni, încercau să ajute, să creeze pentru cei prezenți atmosfera clasică a unei sărbători care și astăzi, în lumea în care virtualul are adesea prioritate în raport cu realul, ne amintește de unde venim, cine suntem și eventual − ce-i drept, aici, la București, sub o formă mai indirectă − încotro trebuie să ne îndreptăm. Oare cei tineri vor ține cu toții seama de aceste recomandări?

          Deocamdată, la 35 de ani după plecarea mea din România, comunitatea evreilor din București este mai vie ca oricând.

Veronica Rozenberg

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • MEHR BORIS commented on February 27, 2021 Reply

    ERAM ȘI EU PE ACOLO, EVOCARE VERIDICĂ

    • Veronica Rozenberg commented on February 27, 2021 Reply

      Da, Boris, dar am pierdut ocazia, next time, care sper ca va veni !! 🙂
      Sanatate si ghiocei !

  • Marina Zaharopol commented on February 26, 2021 Reply

    Un eveniment remarcabil in sine, retrait in mod nostalgic, prin prisma prohibitiilor actuale, este investit cu o aureola dubla; manifestarea nestanjenita, intr-un cadru festiv, a bucuriei care caracterizeaza sarbatoarea de Purim, privita prin comparatia intre un “atunci” (un trecut normal, nu prea indepartat) si un “acum” (perioada restrictiilor pandemiei) pare “acum” un lux de neatins!

    • Veronica Rozenberg commented on February 26, 2021 Reply

      Cred că ai dreptate, deşi într-un fel retrăirea se referea la o perioadă destul de scurtă în care sărbătoarea aceasta a avut pentru mine, ca mamă, nişte semnificaţii.
      Şi poate că am fost şi eu un membru al sărbătoririi, de una sau două ori în viaţă, când am participat la o serbare de Purim adevărată.

      Şi, da, mai ai dreptate, referindu-te la ceea ce a fost acum doar 10 ani, nu prea îndepărtat, căci avem deja în urmă clipe mult mai “îndepărtate”. Îţi mulţumesc !!

  • Veronica Rozenberg commented on February 25, 2021 Reply

    Lucian, remarcabil comentariul tau, ma gandesc ca ai fost intr-o pasa cu totul speciala, poate si din cauza situatiei noastre inainte de urmatorul Purim-lockdown, sau fara nici o legatura.
    Iti multumesc pentru revarsarea de impresii si sentimente, acesta e unul dintre avantajele comentariilor de aici.
    Si eu imi amintesc de Rabinul Rozen, de sarbatorile celebrate la Popa Soare, dar nu de faptul ca evreii se imbata. E adevarat insa, mai ales pentru cei de aici, in Romania se imbatau, chiar si evreii si unii, nu numai de Purim. Inchin un pahar de vin pentru sanatatea ta si a celorlalti baabelieni !! 🙂

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on February 25, 2021 Reply

    Evocare interesantă, scrisă frumos, feicitări autoarei. Mi-a amintit de sărbătorile de Purim de la începutul anilor 1970 organizate de Șef-Rabinul dr. Moses Rosen z.l. Erau adevărate petreceri, organizate la cantina din strada Popa Soare. Erau și invitați neevrei, fie creștini religioși, fie chiar membri de partid. Era considerată o sărătoare folclorică. Petreceri la care contribuiau actori de la Teatrul Evreiesc de Stat, la care Șef-Rabinul povestea despre tradiții diferite. Odată a povestit despre perioada în care fusese profesor de religie la un liceu evreiesc în perioada Holocaustului și o elevă, fetiță, atunci când el vorbea despre Haman a spus că acum este alt Haman, Hitler… Curaj de copil, sau povestire? Și era o tradiție de… băut ca de Purim. Odată, mi se pare în 1971 sau 1972, au fost câțiva oameni care s-au uitat cam mult în fundul ulciorului și erau beți criță. Printre ei un funcționar de la Ambasada Israelului. Băieții spuneau că așa trebuie, să dea exemplu de ”mițva” de Purim… Cert este că vizavi de cantină era un comisariat militar. Evident, noaptea era închis, nimeni nu dădea atenție, deși era interzis a se bloca poarta cu mașini parcate, erau unii care parcau acolo. Dar s-a întâmplat că în acea noapte a venit un autocamion care aducea ceva la comisariatul militar. A vrut să intre în curte, dar nu putea: poarta era blocată cu un automobil, întâmplător al funcționarului respectiv de la Ambasada Israelului. Cineva de la comisariat a intrat, rugând să ia automobilul. Dar respectvul era … cuc și altă pasăre. Noroc de faptul că soția lui a reușit să-i scoată cheile mașinii din buzunar și să deplaseze mașina…
    În România de altă dată, petreceri de Purim erau totdeauna, adeseori cu beție. Deh, evreii voiau să facă o ”mițvă”. Și din prietenie, vecinii creștini li se alăturau. Regretatul ziarist Grigore Atanasiu, născut mi se pare prin 1890, povestea că la începutul secolului 20, la Iași, tot orașul, evrei și creștinii, făceau o mare petrecere de Purim, că toți se îmbătau în noaptea de Purim…
    Purim Sameah tuturor! Sau pe idiș, ”A freyleche Pirăm”, sau pe ladino ”Purim bweno”! Purim Fericit atât celor care îl celebrează, cât și celor care nu-l celebrează” O petrecere cu puțină udătură e bună pentru toată lumea! Îmi amintesc o zicală în idiș: ”Piăm nișt yontăf un kaduhăs nușt krenk” (Purim nu e sărbătoare și frigurile nu sunt boală). Oricum, ferească Dumnezeu de friguri, mai ales la vreme de pandemie – și să ne veselim de Purim. ”Adevăru-i doar în vin/ Spune-un vechi proverb latin./ Hai să bem și să ne-nveselim!” Și mai ales, să fim sănătoși! Dar să ne gândim și la baza istorică, filosofică și teologică a sărbătorii de Purim, nu numai la aspectul esterior.

  • tiberiu ezri commented on February 25, 2021 Reply

    Foarte frumos scris si am un deja vu cu ceea ce si cum am sarbatorit noi purimul la comunitatea evreiasca din Timisoara pe vremea cand eram student. Sufletul sarbatoririlor era regretatul Rabin Dr. Ernest Neumann.

    • Veronica Rozenberg commented on February 25, 2021 Reply

      Multumesc, Tibi, iubesc nostalgiile, chiar si atunci cand reusesc sa le trezesc la altii, datorita experientelor comune. Pe curand !!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *