Imaginea de mai sus amintește vag de sloganul de tristă amintire Arbeit macht frei (Munca eliberează), aflat la intrarea în lagărul de exterminare Auschwitz.  Și aici este vorba de un „lagăr”, dar ce deosebire!

Ne aflăm în anul 1933.  În Germania naziștii tocmai veniseră la putere și situația era de așa natură încât tot mai mulți evrei au preferat să plece.  Pentru mulți, cel mai simplu era să treacă granița în Olanda.  Mai târziu au venit și refugiați din Austria.  Coreligionarii lor au încercat să-i ajute, însă guvernul nu se grăbea să întreprindă ceva – se temea că printre evreii fugiți ar putea fi și comuniști, pe care nu-i doreau cu niciun preț.  Unul din cei care i-au ajutat pe refugiați a fost parlamentarul evreu George van den Bergh (1890 – 1966).  El a fost printre inițiatorii programului pentru tineret: un centru unde tinerii să se pregătească pentru în viața de kibuț.  De fapt nu era o noutate, în Olanda funcționau deja mai multe asemenea centre numite hahșara („pregătire” în ebraică).  De altfel nu numai în Olanda – colegul nostru Tiberiu Ezri ne-a povestit că părinții lui s-au cunoscut la un asemenea centru în România.

Guvernul olandez a acordat refugiaților o parcelă undeva, la un capăt de lume, într-un polder, precum și niște barăci, dar… cu câteva condiții: centrul era doar un refugiu temporar, pentru doi ani, după care tinerii trebuiau să părăsească țara.  Ei trebuiau să se descurce singuri, să nu fie o povară pentru bugetul țării.  Iar produsele fermei lor erau numai pentru consum propriu, nu trebuiau vândute, pentru a nu face concurență țăranilor localnici.  Centrul se  numea Werkdorp (werk = muncă, la fel ca work în engleză și dorp = sat, la fel ca Dorf în germană; eu l-aș traduce „Colonie de muncă”). 

Imagini filmate la festivitatea de inaugurare din 3 octombrie 1934. Parlamentarul van den Bergh: Dacă munca noastră va avea succes, atunci cândva, într-un viitor mai bun, colonia evreiască Werkdorp va apărea ca un punct luminos în vremuri întunecate… https://holocausteducatie.nl/wp-content/uploads/2020/05/Offici%c3%able_opening_van_het_werkdorp_van_de_stichting_De_Joodse_Invalide_Weeknummer_34-41_-_Open_Beelden_-_44927-1.ogv

„Capătul de lume” necesită câteva explicații.

Olanda e o imensă câmpie, plată ca tăblia mesei.  (Aș compara-o poate cu delta Dunării – o mare parte a țării este de fapt delta râurilor Rin, Meuse și Escaut.)  În secolele trecute, o parte a teritoriului era sub apă.  Încă din evul mediu olandezii au îndiguit locuri unde marea era puțin adâncă, au pompat apa (cu ajutorul morilor de vânt) și au creat noi terenuri arabile, numite poldere.  Acest proces a luat un mare avânt în sec. XX.  În 1932 s-a dat în folosință digul care închidea întregul golf din centrul Olandei; cu timpul a fost și el parțial transformat în poldere.  Parcela primită de refugiați se afla în polderul de nord-vest, de la capătul digului (în roz pe hartă), iar barăcile erau cele în care locuiseră constructorii digului.

De-a lungul anilor au trecut pe acolo cam 1000 de tineri.  Mulți erau liceeni, studenți, unii chiar absolvenți de facultăți.  În cei doi ani petrecuți la Werkdorp tinerii învățau să facă munci agricole, horticultură, creșterea animalelor.  În plus băieții învățau diverse meserii practice, iar fetele făceau munci casnice.  (Printre ei se afla și verișoara mamei mele, Martha Eibschütz din Viena, împreună cu sora ei mai mică, Edith.  În 1938, după Anschluss, fetele au fost date afară din liceu și au fugit în Olanda.  La Werkdorp Martha a devenit bucătăreasă.) 

Colonia era organizată după modelul kibuțurilor, cu instructori veniți din Palestina.  Tinerii au construit cu mâna lor clădirile fermei, ateliere, o brutărie și mai ales clădirea principală, care se păstrează până în zilele noastre.  Ea adăpostea săli de clasă, o sinagogă, bucătăria și cantina.  Ferma producea zarzavat, fructe, avea vite și păsări.  Absolvenții plecau în Palestina (în măsura în care mandatul britanic îi accepta); unii au plecat în SUA, alții în America de Sud, oriunde erau primiți.

Munca era grea, totuși tinerii au dus o viață bună și la adăpost (relativ) de grija zilei de mâine.  După orele de muncă se țineau cursuri, se făceau programe culturale, între băieți și fete se țeseau povești de dragoste…  

În 1939 centrul a fost vizitat de fotograful Roman Vishniac – fotografiile făcute de el trebuiau să ajungă în SUA, la Joint, pentru ca centrul să primească sprijin financiar.  Așa se face că există o mulțime de imagini de atunci.

***

Perioada de liniște relativă s-a sfârșit brusc în mai 1940, odată cu invazia Olandei de către armata germană.  În 20 martie 1941 colonia a fost evacuată sub comanda lui Klaus Barbie.  (Forțele de ocupație plănuiau să o transforme într-un centru de pregătire pentru coloniști care să ocupe stepele Rusiei înfrânte – numai că asta nu s-a întâmplat!)  Tinerii au fost duși la Amsterdam, unde au fost găzduiți de evreii locali.  După numai câteva zile li s-a spus că vor fi duși înapoi la Werkdorp.  Foarte mulți s-au prezentat – și au fost duși la Mauthausen, de unde nimeni nu s-a mai întors.  57 dintre ei au fost duși mai departe la „Centrul de eutanasie” de la castelul Hartheim din Austria, unde au fost gazați.  Ca întotdeauna, cei norocoși au scăpat cu viață.  60 de tineri au fost lăsați la Werkdorp până la 1 august, ca să îngrijească vitele și să strângă recolta.  Dintre ei cei mai mulți s-au ascuns și au supraviețuit.  Din cei cca. 300 de tineri aflați în colonia de muncă în momentul ocupației, au pierit 196.

Martha a fost printre cei duși la Amsterdam.  Ea s-a ascuns, dar mai târziu a fost prinsă într-o razie și deportată la Bergen-Belsen, de unde a scăpat ca printr-o minune.  Prietenul ei, Werner Jany, a pierit la Mauthausen.  Povestea Marthei am prezentat-o mai pe larg aici: https://baabel.ro/2018/03/genealogie-urmare/

***

După război fostul Werkdorp a devenit școală agricolă și fermă experimentală.  În 1988 clădirea a fost cumpărată de o galerie de artă contemporană, dar fiind departe de marile centre urbane, nu era destul public și proiectul a eșuat.  Timp de câțiva ani întreaga proprietate a fost abandonată până când a fost cumpărată de un antreprenor imobiliar, cu intenția de a adăposti acolo muncitori agricoli din estul Europei – o idee cât se poate de potrivită pentru a refolosi clădirea.  Planul lui a fost însă contestat de Fundația pentru achiziționarea și întreținerea fostului Werkdorp, care dorea să-l transforme într-un centru cultural, pentru a păstra semnificația istorică a locului.  

Până la urmă s-a ajuns la o înțelegere.  Centrul destinat muncitorilor străini va fi dat în folosință în curând.  În locul vechilor barăci s-au construit șase clădiri cu etaj, care oferă cazare pentru 196 de muncitori.  Se plănuiește și un mic supermarket, un centru sportiv și un dispensar.  În sala de mese a fostului Werkdorp va funcționa un muzeu, care va prezenta istoria locului, ilustrată printre altele cu fotografii ale lui Roman Vishniac.  Iar asociația istorică locală a luat inițiativa de a comemora pe cele 196 de victime dintre foștii locuitori ai coloniei de muncă.  Se pregătește un monument alcătuit din 196 de plăcuțe funerare, cu datele personale ale victimelor.  Monumentul va fi inaugurat în 18 martie 2021, la împlinirea a exact 80 de ani de la evacuarea coloniei.  Ceremonia va fi condusă de Irene Sperber, ai cărei părinți au trecut amândoi prin Werkdorp și niciunul nu a supraviețuit.  Ea va adăuga ultimele două plăcuțe în amintirea lor.  În plus se pregătește o carte cu amintiri despre foștii locuitori ai Werkdorp și oricine are informații este rugat să contribuie.  Am contribuit și eu ce știam despre Martha Eibschütz și iubitul ei, Werner Jany.

***

O mare parte a materialului adunat pentru acest articol provine dintr-o conferință pe ZOOM, organizată de Uniunea Imigranților Olandezi din Israel.  La sfârșitul conferinței, o doamnă în vârstă din public l-a rugat pe conferențiar să arate încă o dată fotografiile.  La un moment dat l-a oprit.

Era Moshe Katznelson, socrul ei!  Ea a povestit că socrul ei a fost unul dintre emisarii trimiși din Palestina să lucreze la Werkdorp ca instructor.  În aceeași perioadă, în Olanda, i s-a născut fiul care avea să devină mai târziu soțul doamnei.  Poate că acest incident nu are nimic special, dar pe mine m-a emoționat – istoria nu este o poveste abstractă, ci trecutul fiecăruia dintre noi.

Hava Oren