Exodul evreilor din țările arabe și Orientul Mijlociu (1)

Unul din cele mai tragice episoade de exil din istorie, desfășurat la mijlocul sângerosului secol XX, este pe nedrept foarte puțin cunoscut de opinia publică mondială, inclusiv de partea ei occidentală, avansată și progresistă. În mod absolut revoltător și unilateral, mass media s-a ocupat aproape exclusiv de problematica refugiaților palestinieni, situația lor gravă fiind pusă în mod aproape exclusiv în cârca politicii militarist-expansioniste a regimului sionist.

În anii 50, 60 și 70 ai secolului trecut a avut loc o mare tragedie colectivă a evreilor care trăiseră de multe secole în pace, armonie și prosperitate în sânul popoarelor arabe din nordul Africii și Orientul Mijlociu. În decurs de cca trei decenii, uneori în câteva luni sau ani, au fost izgoniți cu forța din patriile lor multiseculare, prin linșaje colective, asasinări în masă, pogromuri, și constrânși să ia drumul pribegiei. Cei aproximativ de 1 milion de evrei scăpați cu viață de violențele abominabile îndreptate împotriva lor, s-au refugiat în pripă, majoritatea în Israel, cu ajutorul activității clandestine eficiente a Mossadului; o parte au luat drumul Europei Occidentale, în special al Franței, respectiv a SUA, Canadei și Australiei. 

Această imigrare masivă a evreilor răsăriteni – mizrahi sau sefarzi a generat una din faliile interne majore ale societății israeliene, dăinuind până astăzi, din fericire într-o măsură tot mai limitată. Omogenizarea economică, socială și culturală a mentalităților și tradițiilor națiunii israeliene a înregistrat succese importante, mai ales în ultimii douăzeci de ani.

Originea arabă, etosul tradițiilor musulmane, chiar folosirea limbii arabe în sânul familiei, în rândul a milioane de israelieni, a trebuit multă vreme tăinuită, ca un soi de culpă individuală și colectivă. La nivel oficial și instituțional a prevalat etosul de sorginte așkenază, europeană, sionistă, dominând viața internă a Israelului. Mai mult, el l-a asuprit și l-a înăbușit pe cel oriental, de sorginte nord-africană sau arabă, creând tensiuni și traumatisme individuale și colective serioase în primele patru decenii de existență a Statului Evreu.

Revenind la obiectul prezentului articol, voi trece în revistă succint imigrarea masivă, în valuri, a refugiaților evrei expulzați din statele arabe.

Algeria – în 1948 erau 140.000 de evrei, în 2018 au rămas doar 45.

Incidente antievreiești grave au avut loc încă din 1934, generate de incitări naziste. La Constantine au fost asasinați 25 de evrei și răniți câteva sute. Începând din 1940, odată cu instalarea guvernului de la Vichy, evreii din Algeria au fost ținta unor permanente persecuții economice și sociale, însă au scăpat cu viață. În 1948, populația evreiască a atins apogeul ei numeric de 148.000 de suflete, dintre care 30.000 trăiau în capitala Alger.

De teama unor agresiuni colective, imediat după câștigarea independenței țării în 1962, majoritatea evreilor algerieni s-au refugiat în Franța – cca 130.000, iar 25.681 au emigrat în Israel. În Algeria nu mai există nicio sinagogă funcțională.

Egipt – în 1948 erau 75.000 de evrei, în 2018 au rămas doar 100.

Persecuțiile antievreiești au început în 1926, când a fost promulgat Codul Naționalității, potrivit căruia doar cetățenii care aparțin rasial majorității populației, cu limba maternă araba și de religie musulmană, au dreptul la naționalitatea egipteană. Automat evreii egipteni au devenit cetățeni de rangul doi, tolerați în propria țară.

În 1945 au erupt violențe antisemite la Cairo, în care 10 evrei au fost uciși, peste 300 au fost răniți, o sinagogă, un spital și o casă de bătrâni au fost devastate. În 1947 a fost emisă o lege, conform căreia toate companiile egiptene trebuiau să angajeze minimum 90% din salariați de naționalitate egipteană. Din acest motiv, foarte mulți evrei și-au pierdut complet posibilitatea de a exista economic.

Știrea înființării Statului Israel a dus la izbucnirea unor noi incidente antievreiești în iunie-noiembrie 1948, în cartierul evreiesc din Cairo. În cursul acestora 70 de evrei au fost asasinați, peste 200 răniți și cca 2000 au fost arestați și proprietățile lor au fost confiscate.

Starea evreimii egiptene s-a agravat odată cu Războiul pentru Canalul Suez din 1956, când 25.000 de evrei au fost expulzați în câteva zile și cca 1000 au fost închiși. Cei expulzați au putut lua cu ei doar un geamantan și o sumă mică de bani. Înainte de plecare au fost obligați să semneze o declarație de donație a tuturor proprietăților către statul egiptean. Ca urmare a acestei expulzări în masă, din 1957 populația evreiască din Egipt a scăzut la 15.000 de suflete.

Lovitura de grație a avut loc cu ocazia Războiului de Șase Zile, când Israelul a repurtat o victorie militară zdrobitoare asupra armatelor aliate ale statelor arabe sub conducerea Egiptului. După război a început un nou val de persecuții, care au decimat istorica comunitate evreiască din Egipt, după 1970 rămânând doar câteva sute de evrei, majoritatea la Cairo și Alexandria.

Irak – în 1948 erau 135.000 de evrei, în 2018 au rămas 10.

Comunitatea din Irak, una din cele mai vechi comunități evreiești din Orientul Mijlociu, a trăit în pace și armonie cu majoritatea musulmană încă de pe vremea cuceririi arabe a regiunii, în 634 e.n. După instituirea stăpânirii britanice în 1917, evreii au reprezentat crema economică și financiară a țării, majoritatea trăind în condiții bune. Atrocitățile au început în 1941, când la apelul muftiului antisemit pronazist Rașid Ali, bande înarmate s-au năpustit asupra cartierului evreiesc din Bagdad și asupra pieței centrale, asasinând 180 de evrei și rănind aproape 1000. Deși emigrația a fost interzisă de către autorități, printr-o organizație clandestină, mii de evrei au reușit să iasă din țară și să se refugieze în Palestina aflată încă sub Mandat Britanic.

În perioada 1946-1949 violențele colective antievreiești s-au ținut lanț, intensificându-se după proclamarea statului Israel în 1948. Sionismul și dorința de emigrare în Israel au devenit păcate capitale.

În 1950, Parlamentul irakian a legiferat dreptul de emigrare al evreilor, cu condiția ca ei să plătească statului o amendă semnificativă pentru renunțarea la cetățenie. Astfel s-a ajuns la una din primele operațiuni de anvergură de salvare a evreilor din Diaspora de către autoritățile israeliene, purtând numele de cod „Ezra și Nehemia”. În 1951 – 1952, în 15 luni, cca 110.000 de evrei irakieni au fost transferați în Israel printr-un pod aerian. În paralel, prin acțiunile clandestine ale Mossadului, încă 20.000 de evrei irakieni au fost aduși în Israel prin Iran. Din 1952, porțile Irakului s-au închis din nou și toate proprietățile evreilor emigrați au fost preluate de stat. A început și un nou val de atrocități, printre care spânzurarea publică a doi evrei la Bagdad, acuzați că ar fi produs o explozie la sediul Agenției de Informații a SUA.

După Războiul de Șase Zile, în care câteva mii de trupe irakiene au fost distruse în Golan și în Sinai de către Israel, cca 3000 de evrei au fost arestați, alte câteva mii dați afară din slujbe și câteva sute spânzurați în piața centrală din Bagdad. În 27 ianuarie 1969, Radio Bagdad a instigat la un pogrom; aproximativ jumătate de milion de oameni au răspuns chemării, dansând în extaz, într-o atmosferă de fiesta, în jurul a câtorva zeci de evrei spânzurați, și scandând în delir: „Moarte Israelului!”

Libia – în 1948 erau 38.000 de evrei în 2018 nu mai era niciunul.

După ocupația italiană a Libiei din 1911, situația evreimii locale s-a înrăutățit treptat, datorită antisemitismului proferat de regimul lui Mussolini. De la sfârșitul anilor 30, evreii libieni au fost supuși unei discriminări economice și sociale accentuate, iar legile antievreiești le-au oprit aproape toate sursele de subzistență. Totuși în 1941, în capitala Tripoli, aproape un sfert din populație erau evrei și funcționau 44 de sinagogi.

În 1942, germanii au ocupat cartierul evreiesc din Benghazi, au distrus sute de prăvălii și case și au deportat cca 2000 de evrei în deșert, unde mulți au pierit în condiții infernale.

Viața evreilor nu s-a îmbunătățit nici după ce ocupația germană a fost înlocuită cu cea britanică. În 5 noiembrie 1945, la Tripoli a avut loc un pogrom cumplit, 140 de evrei au fost omorâți și toate sinagogile din oraș au fost jefuite. După proclamarea Israelului, în iunie 1948, mulțimea a linșat 12 evrei și a devastat peste 280 de case evreiești.

În 1949, când guvernanții britanici au legalizat emigrarea evreilor, peste 30.000 au luat toiagul pribegiei, cam jumătate refugiindu-se în Israel și jumătate în Europa de Vest și SUA.

În 1951, când Libia a devenit independentă și membră în Liga Arabă, emigrarea evreiască a continuat de frica unor noi atrocități.

În 1958 a fost desființat Consiliul Comunității Evreiești, iar din 1961, fiecare evreu a primit un document de „adevărat libian“, practic o renunțare oficială la identitatea evreiască.

După Războiul de Șase Zile, la fel ca în celelalte state arabe, a avut loc un pogrom cumplit împotriva celor 7000 de evrei rămași în Libia, majoritatea în capitala Tripoli. 18 evrei au fost asasinați și câteva sute răniți. Majoritatea evreilor au părăsit Libia, plecând mai ales în Europa Occidentală.

Când a venit la putere în 1969, colonelul Muammar Gaddafi a confiscat toate averile evreiești și a anulat toate datoriile către foștii cetățeni evrei.

În 1974 mai în Libia mai erau doar 20 de evrei. Ultima dintre ei, Esmeralda Meghnagi, a murit în 2002.

Va urma

George Vigdor

www.jewishvirtuallibrary.org – Fact Sheet – Jewish Refugees from Arab Countries

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Nicolae Radu commented on April 23, 2021 Reply

    JOS PALARIA

  • George Vigdor commented on April 23, 2021 Reply

    Mă bucur ca v-a revenit vigilența critică Dle Klein, dar partea finală a textului redă în mod identic, cuvintele propagandei mondiale antiisraeliene, deci sunt reproduse cu ironie. Nimeni nu cred că înțelege altfel, degeaba insinuați, căci fraza mea începe univoc și clar: În mod absolut revoltător și unilateral…..
    QED

    • Klein Ivan commented on April 24, 2021 Reply

      G.V. – Insinuați că insinuez . Eu așa înțeleg fraza pe care am redat-o în întregime și pe care n-o disec . E dreptul meu la opinie proprie . Am comentat fidel la ” Plato is my friend, but truth is a better friend ” . Menționez lipsa de replică la observația a doua . QED . K.I.

  • Klein Ivan commented on April 23, 2021 Reply

    G.V. – ” În mod absolut revoltător și unilateral, mass media s-a ocupat aproape exclusiv de problematica refugiaților palestinieni, situația lor gravă fiind pusă în mod aproape exclusiv în cârca politicii militarist-expansioniste a regimului sionist.” – ( ???!!! ) . Cititorului neavizat i se sugerează ” realitatea ” politicii militarist-expansioniste a regimului sionist .
    ” mare tragedie colectivă a evreilor care trăiseră de multe secole în pace, armonie și prosperitate în sânul popoarelor arabe “. ( ???!!! ) . – Cititorului neavizat i se sugerează un neadevăr .
    L-Z H. – Am părerea că e greu de explicat pe scurt subiectul tensiunor interne din Israel cauza majoră fiind în primele decenii după 1948 originea – 1 – țara de origine a imigrantului își punea amprenta pe nivelul general al acestuia – 2 – toți imigranții aveau mentalitate de trib , care odată cu devenirea minoritarilor în majoritari , aceștia au început s-o aplice în forță pretinzînd ” discriminarea ” lor în trecut . K.I.

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on April 22, 2021 Reply

    Problema emigrării evreilor din țările arabe este grea. În marea lor majoritate, emigrarea acesor oameni a fost forțată, iar emigrarea forțată este o tragedie prin ea însăși. Motivele erau duble: pe de o parte întemeierea Statului Israel, respins de lumea arabă, pe de altă parte schimbări interne în țările arabe, ca urmare a decolonizării și a dezoltării naționalismului local, care a pornit ămpotriva clasei mijlocii, formată în mare parte din evrei, armeni și alți minoritari, văzuți și ca reprezentanți ai puterlor coloniale. Persecutați nu au fost numai evreii, ci toți minoritarii, de exemplu copții în Egipt, asirienii nestorieni ăn Irak, grupuri creștine în Siria.
    Au fost perioade, inclusiv în secolul al 20-lea, când evreii din țările arabe aveau o situație bună în țările lor. De exemplu în Egipt, în Irak și în alte locuri.
    În Israel, imigrarea evreilor din țările orientale a fost prezentată frumos, „alya”, revenire în Sion după un vis de veacuri, dar realitatea era alta. Lucrul ar fi fost frumos numai pentru cei veniți de bună voie, din motive religioase și naționale, din idealism, dar nu pentru cei expulzați, refugiați, emigrați forțat. Cu puține excepții, oameni lipsiți de mijloace de existență., Atât o proastă integrare. cât și discriminare comunitară, ajungându-se la conflicte între oameni din comunități diferite, autoritățile afirmând că este rezultatul diferențelor de dezvoltare. Dar realitatea era tratamentul pe care l-au primit acești oameni, precum și legendele disprețuitoare care circulau asupra lor. Conflictele din cartiere sărace între „marocani” și „români” alimentate de partide politice adverse. Cazul groaznic al copiilor iemeniți lămurit parțial abia recent (propun lectura unei cărți pe această temă de Nathan Shifris). Precum și faptul că, până în prezent, există așa-numitul „al doilea Israel”. Evreii originari din țarile arabe erau priviți „de sus” de către cei de origine europeană. Chiar dacă printre evreii originari din țările arabe erau unii proveniți din elita economică, socială, religioasă și culturală din aceste țări.
    Conflictul arabo-israelian a întărit tratamentul discriminatoriu al „orientalilor” în Israel. Să nu uităm nici faptul că mulți evrei de origine orientală, în special din elita acestor comunități, au părăsit Israelul și s-au mutat în Europa de Vest, în SUA, Canada și unele țări ale Americii Latine. Era o a doua emigrare (nu mă refer la cei emigrați direct în aceste țări). Dar a fost făcută și o afirmație politică elitistă relativă la acești oameni. Unii evrei de origine orientală din Israel, deși locuitori ai cartierelor sărace și ai orășelelor de dezvoltare, au început să-i cheme pe „frații” lor din străinătate, intelectuali sau oameni de afaceri, reușiți în noile lor țări de adopțiune, să vină „acasă”, ca să scape de antisemitism…
    Nu vreau să spun decât că soluția rămâne depășirea diferențelor comunitare și schimbarea mentalității, dar aceasta este o chestiune de generații. Apropo, câteva epitete care încă nu s-au șters din gândirea și vorbirea israeliană: „marokay sakin” (marocan cuțitar”, „iraky pigeama” (irakian pijama, batjocură la adresa hainelor tradiționale ale acestor oameni), „teimany primitivy” (iemenit primitiv), „șvily” (gruzin, aluzie la desinența „șvily” – fiu, a numelui), „etiopy eț” (etiopian copac, adică cel coborât din copac). Sau afirmații că olimii din India știu ei engleză, dar nu e destul. Sau că nord-africanii (nici nu se făcea separarea între marocani, tunisieni și algerieni) nu înțeleg că nivelul lor e cel din Spania în evul mediu, care nu e destul pentru un stat modern. Este adevărat că au fost discriminări și vorbe de batjocură și la adresa evreilor din unele țări europene, precum: „romany ganav” (român hoț), „polany șutaf” (polonez complice la hoție), „yeke poț” (german – numiț „yeke” bun de nimic), „hungary gulaș” (ungur care mănâncă numai gulaș) ș.a.m.d. Dar în privința evreilor originari din țările orientale, lucrurile au depășit orice limită.
    Unii evrei de origine orientală, deși calificați profesional, au fost nevoiți să presteze munci dintre cele mai joase, pentru că nu-i angaja nimeni din cauza originii lor. Să ne amintim de cântecul ”Lișkat haavoda” (Biroul de plasare) al regretatului cântăreț israelian de origine marocană Joe Amar.
    Și să ne amintim de scriitorul evreu originar din Irak, Samir Moshe Nakash, care a scris în limba arabă. Acum acest scriitor evreu israelian de limbă arabă – fenomen aproape unic – este redescoperit și republicat, în arabă și în traducere engleză și ebraică, după ce a fost trecut cu vederea decenii de-a rândul. Din nenorocire, acest om, cu care am fost prieten la căminul studențsc, la Ierusalim, nu mai este în viață de mai mulți ani… Dumnezeu să-l odihnească!
    Și. aș propune și să vedem situația evreilor din țările arabe înainte de cel de Al Doilea Război mondial, de întemeierea Statului Israel și de procesul de decolonizare, într-o fprmă asemănătoare cu cea a evreilor din țările europene. O asimilare parțială a existat și acolo. În Franța am cunoscut o doamnă, algeriancă musulmană, intelectuală, care mi-a povestit că are rude prin alianță în Israel. De asemenea, a existat un curent național, sionist, a fost învățată limba ebraică. În perioadai interbelică atunci când au avut loc unele incidente antisemite în România, printre evreii din lume care au protestat și au căutat să ajute evreilor din România, a fost și comunitatea evreiască din Casablanca…
    Sunt convins că istoria, tradiția, cultura și situația contemporană a evreilor din țările musulmane și orientale , ca și a celor originari din aceste țări, trebuie înțelese altfel …

  • George Vigdor commented on April 22, 2021 Reply

    Mă onorați Domnule Mehr, în sfârșit cineva se raportează în mod pozitiv și deschis la un subiect interesant, practic necunoscut de exemplu pentru opinia publică românească, dar vă asigur foarte puțin și de o parte a celei israeliene.

  • George Vigdor commented on April 22, 2021 Reply

    În mod cert s-a scris foarte mult despre această chestiune, dar această chestiune este cunoscută mai mult în mediile universitare și academice. Opinia publică cunoaște eventual câte ceva despre Holocaust și istoria evreilor europeni. Mai mult, nici evreii așkenazi nu știu prea multe despre tragedia fraților lor sefarzi și mizrahi, fiind în mod egocentric preocupați doar de tragedia proprie. De exemplu nici în Baabel, nimeni până acum n-a tratat această temă.
    Cu tot respectul, urmând logica Dvoastră stimată Doamnă Galambos, să nu mai scriem nimic despre ceea ce s-a scris vreodată sau a fost produs vreun film ?

  • George Vigdor commented on April 22, 2021 Reply

    De-a lungul întregului Ev Mediu până prin anii 1920, când crearea căminului național evreiesc a intrat într-un ritm mai rapid, datorită sosirii a tot mai mulți evrei europeni refugiați din fața fascismului, evreii au trăit în relativă pace și armonie cu populația arabă băștinașă. De atunci datează practic conflictul arabo-evreiesc, iar apoi cel arabo-israelian. Mărul discordiei îl reprezintă tocmai crearea Statului Israel.
    Noi, evreii askenazi am pus bazele statului evreu si am creat sionismul, frații din statele arabe s-au alăturat din cauza exilării lor forțate, nicidecum din proprie inițiativă. ȘI de ce să nu recunoștem, i-am considerat multă vreme cetățeni de rangul doi. Har Domnului, aceste pőcate au fost depășite în mare parte de omogenizarea națiunii israeliene,

    • Andrea Ghiţă commented on April 22, 2021 Reply

      Merită citită cartea lui Mark R. Cohen: Sub semiluna si sub cruce. Evreii in evul mediu, din care reiese limpede că evreii din lumea musulmană au suferit persecuţii majore, comparabile cu evreii din Europa.

  • MEHR BORIS commented on April 22, 2021 Reply

    FOARTE INTERESANT ARTICOL, AM PRELUAT, OK?

  • eva galambos commented on April 22, 2021 Reply

    Eu cred că problema este cunoscută chiar dacă nu de toată lumea, s-au scris articole și cărți despre felul în care evreii din Africa de nord au fost duși în Israel iar despre falași, evreii din Etiopia, există o întreagă bibliografie, nemaivorbind de filme.

  • gabriel gurm commented on April 22, 2021 Reply

    “În anii 50, 60 și 70 ai secolului trecut a avut loc o mare tragedie colectivă a evreilor care trăiseră de multe secole în pace, armonie și prosperitate în sânul popoarelor arabe din nordul Africii și Orientul Mijlociu”
    Nu mai inteleg nimic!
    Dupa ce deschideti articolul cu fraza de mai sus, urmeaza o lista intreaga de atrocitati, ucideri, masuri antievreiesti in acele tzari, mult inaintea de aparitia statului Israel.
    Si atunci cum puteti descrie situatia evreilor din tzarile arabe ca traind “in pace, armonie si prosperitate”?!
    In cel mai bun caz populatia evreiasca din tzarile arabe a fost tolerata, si nimic mai mult. Unii au dus-o mai bine, altii mai rau, dar pericolul suprimarii a fost prezent tot timpul.
    Slava Dlui, acest exod a putut avea o directie precisa, spre statul evreilor, Israel, spre deosebire de alungarea evreilor din Anglia, Spania, etc.
    Da, emigrarea lor in Israel nu a fost simpla, si nu se poate spune ca au fost primiti cu brazele deschise, dar au ajuns in tzara lor si descendentii lor se simt israelieni nu mai putin decat descendentii celor sositi din Europa.
    Faptul ca multi evrei din tzarile arabe au considerat ca e mai bine sa schimbe o situatie de minoritar pe alta situatie de minoritar se potriveste f bine cu mentalitatea evreului in ultimii 3-4.000 de ani.
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *