Fascinația țărilor de dincolo de orizont (I). Imperiul incaş descris de un nobil băştinaş.

De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor își petreceau cea mai mare parte a vieții în locul unde se născuseră.  Sigur că au fost și excepții: migrațiunea popoarelor, expediții militare, cruciade, pelerinaje, dar călătorii de plăcere, așa cum ne-am obișnuit cu ele în ultimele decenii, sunt un fenomen destul de recent.  În loc de a călători ei înșiși, oamenii citeau cu mare plăcere cărți de călătorie.  S-ar putea crede că acest gen de literatură a cunoscut o înflorire deosebită odată cu marile descoperiri geografice din sec. XV-XVII, dar nu este așa.  Călătoriile italianului Marco Polo au apărut pe la 1300.  Cu un secol mai devreme au apărut călătoriile evreului spaniol Benjamin din Tudela.  Au fost și multe altele și toate au găsit un public interesat.  De fapt lucrările geografilor din antichitate pot fi considerate și ele în aceeași categorie.

Toate aceste cărți de călătorie au un element comun: un om „de-ai noștri” pleacă într-o țară necunoscută, își relatează aventurile și descrie locurile pe care le-a vizitat și pe băștinași – care a priori sunt considerați ciudați, primitivi.  V-ați putea însă închipui situația inversă, unde cartea să fie scrisă tocmai de un „băștinaș”?  Asemenea cărți sunt rarisime, dar ele există.  Aș vrea să povestesc despre un asemenea „băștinaș” și despre cartea lui.

Au trecut de atunci cel puțin 25 de ani.  Aveam un vecin, pensionar, care în tinerețe făcuse parte din corpul diplomatic și fusese staționat în diferite țări, printre care și Peru.  Am găsit în biblioteca lui o carte despre incași:

Cele citite atunci mă urmăresc până azi – este exact una din acele cărți scrise de un „băștinaș”.  De fapt era o traducere engleză, ușor prescurtată și adaptată, a Comentariilor regale, scrise de Gómez Garcilaso de la Vega, zis El Inca (1539 1616) și apărute la Lisabona în 1609. 

Gómez Garcilaso de la Vega

Biografia autorului este incredibilă.  S-a născut la numai opt ani după bătălia în care ultimul împărat incaș, Atahualpa, a fost luat prizonier și apoi ucis de conchistadorii spanioli ai lui Francisco Pizarro – ceea ce încă nu însemna sfârșitul Imperiul Incaș, luptele aveau să mai continue încă patruzeci de ani.  Conchistadorii, numai 168 la număr, dar având cai, arme de foc, precum și ajutorul unor triburi localnice, au subjugat imperiul, s-au stabilit acolo și și-au luat femei incașe.  Autorul era fiul unui conchistador de viță nobilă, Sebastián Garcilaso de la Vega, și al unei prințese incașe, Palla Chimpu Ocllo (botezată mai târziu Isabel), nepoata fostului împărat Atahualpa. 

Palla Chimpu Ocllo, mama autorului

(N.B. Inca nu este numele unui popor sau al unui trib, ci un titlu de noblețe dat membrilor familiei regale și celor din clasa conducătoare.  Erau cel mult câteva mii de inca.  În limba lor inca însemna domn, iar palla – doamnă.)

La început Gómez a crescut în familia mamei lui, vorbind limba locală.  Iată ce povestește el însuși despre copilăria lui.  (Textul integral al cărții, în engleză, se află aici:

https://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=uc1.31970008746353&view=1up&seq=101)

Pentru a povesti despre originea incașilor, foștii regi din Peru, prefer să relatez ce am auzit adesea în copilărie de la mama, de la frații ei, unchii ei și alte rude; să spun povestea în aceleași cuvinte în care o spun incașii înșiși, nu autorii străini. 

Mama locuia în orașul ei natal, Cuzco, și aproape în fiecare săptămână unele dintre puținele ei rude care scăpaseră cu viață de cruzimea și tirania lui Atahualpa, veneau s-o viziteze.  În timpul acestor vizite povesteau de obicei despre originea incașilor, despre măreția lor, despre mărimea imperiului lor, despre felul cum era guvernat pe timp de pace și de război și despre legile pe care le-au stabilit pentru binele poporului.  Pe scurt, în aceste conversații relatau de-a fir a păr despre zilele de glorie ale istoriei lor.  De la măreția de odinioară au ajuns în starea jalnică de acum.  […] Incas și pallas care o vizitau pe mama, își încheiau conversațiile scăldați în lacrimi.  În copilărie ascultam cu interes discuțiile lor și îmi făceau plăcere, așa cum tuturor copiilor le plac poveștile.

Așa a trecut vremea până am ajuns la 16 sau 17 ani.  Într-o zi, când cel mai vârstnic dintre rudele mele vorbea despre măreția strămoșilor lui, l-am întrebat:

Inca, nobilul meu unchi, de unde știi care au fost primii regi? […] Spaniolii au istorii scrise, după care știu când a venit la domnie fiecare rege și când un imperiu a făcut loc altuia.  Dar voi, care nu aveți cărți, ce vă mai amintiți despre strămoșii voștri?   Cine a fost primul nostru inca?  Cum se numea?  De unde venea?  Cum a ajuns rege?  Cum și-a cucerit imperiul?  Cum a început istoria noastră?

Auzindu-mi întrebările, nobilul inca s-a grăbit să-mi răspundă.  Iar eu, care i-am auzit adeseori poveștile, am ascultat mai atent ca niciodată.

– Nepoate, o să-ți răspund cu mare plăcere.  Ia aminte! (Pag. 86-87. Traducerea mea.)

De la vârsta de 10 ani, Gómez a locuit la tatăl său, care l-a recunoscut și l-a trimis la cea mai bună școală din colonie, unde învățau și fiii celorlalți conchistadori – cu toții metiși, bineînțeles.  Asta nu înseamnă că contactul cu familia mamei s-a întrerupt.  Din contră, cu cât era mai mare, Gómez începea să se intereseze nu numai de legendele incașe, ci și de istoria și de organizarea statului, informații care vor sta mai târziu la baza cărții sale.

După moartea tatălui, Gómez i-a moștenit averea, probabil considerabilă, și la vârsta de 21 de ani a plecat pentru totdeauna în Europa.  Fratele tatălui l-a sprijinit și regele Spaniei i-a recunoscut oficial dreptul de a purta numele tatălui său, Garcilaso de la Vega.

Se punea întrebarea cu ce să se ocupe.  Să facă vreo muncă folositoare ar fi fost sub demnitatea lui de nobil spaniol!  (Acest obicei s-a dovedit o mare piedică în calea dezvoltării Spaniei, mai ales după ce au fost alungați evreii.)  Evident a ales cariera militară, dar după o vreme a renunțat pentru că, fiind „altfel”, nu a fost acceptat.  Apoi s-a dedicat culturii: a frecventat cercuri umaniste din Spania, a început să studieze istoria, să citească autorii clasici și poezia renascentistă. 

În timpul unei călătorii în Italia, Garcilaso s-a împrietenit cu León Hebreo (Yehuda ben Yitzhak Abravanel), fiul lui Don Isaac Abravanel, marele vistier al reginei Isabella, cel care a încercat fără succes să-l „mituiască” pe regele Ferdinand al Spaniei, ca să anuleze expulzarea evreilor.  León Hebreo era medic, filosof și scriitor, iar Garcilaso i-a tradus și i-a publicat în Spania cartea Dialoghi d’amore (Dialoguri despre dragoste).

În continuare s-a dedicat scrierilor istorice.  A compus întâi o cronică a cuceririi Floridei de către Hernando de Soto, iar la bătrânețe și-a amintit poveștile auzite în copilărie și a scris Comentariile regale.  Prima parte, apărută în 1609, vorbește despre viața și obiceiurile incașilor, precum și istoria Imperiului Inca, iar partea a doua, apărută postum, în 1617, relatează despre ocuparea și colonizarea incașilor de către spanioli.

***

În Lumea Nouă au înflorit trei mari civilizații: cultura Maya din America Centrală, cultura aztecă din Mexic și cultura Inca din America de Sud, dincolo de munții Anzi.

Cultura Maya cunoștea scrisul, dar la venirea spaniolilor, ea se afla deja într-o fază de decădere care dura de vreo 500 de ani.  Istoria lor era consemnată în cărți, dar multe din scrierile lor au fost distruse.  În 12 iulie 1562, episcopul Diego de Landa a ars peste patruzeci de codexuri ale mayașilor.  În zilele noastre se mai cunosc numai patru.  În cuvintele lui:  Am găsit multe cărți din acestea, dar pentru că nu conțineau decât superstiții și lucrări ale diavolului, le-am ars, spre marea durere a indienilor.  Din istoria și cultura mayașilor nu se cunoaște aproape nimic altceva decât ceea ce a fost consemnat de conchistadori. 

Două pagini dintr-o carte Maya (Codex Paris)

Cultura aztecă a preluat scrierea maya, dar multe din cărțile aztecilor conțineau mai ales imagini.  Hernán Cortés și conchistadorii lui au găsit la azteci multe cărți frumoase, care conțineau istoria imperiului lor și descriau viața zilnică, evenimente importante, religia, biografiile unor personalități.  Dar pentru preoții catolici, care voiau să-i creștineze și să-i aservească pe azteci, aceste cărți reprezentau un pericol și ei au distrus tot ce au găsit.  Totuși unele manuscrise aztece s-au păstrat și ele se află azi în muzee, arhive și colecții private.

Pagină dintr-un codex aztec (Codex Borgia)

Cât despre incași, chiar dacă ei nu aveau documente scrise, în zilele noastre avem o imagine detaliată a istoriei și a culturii lor, luată direct de la sursă.  După părerea mea este aproape un miracol.

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • Marina Zaharopol commented on May 29, 2021 Reply

    M-a incantat acest articol interesant, bine conceput si scris cu maiestrie.

    Garcilaso de la Vega este nu numai “un bastinas” care a oferit informatii valoroase despre viata si istoria incasilor (in lipsa unui termen mai adecvat!) si a asternut pe hartie traditii care circulau doar pe cale orala; el poseda multe alte calitati.

    Fragmentul selectat din carte si tradus excelent de d-na HavaOren ne releva o minte ascutita, setoasa de cunostinte si denota si talente literare deosebite.

    Poveste pe care o istoriseste despre copilaria si adolescenta sa – ca si povestea vietii lui in relatarea din articol – este fascinanta.

  • Eva Grosz commented on May 28, 2021 Reply

    Articolul tău e foarte interesant. E adevărat ce spui : e un miracol …. miracol e toată povestea acestor popoare, miracol este că au rămas documente scrise și orale. Cele scrise în mare parte distruse de cuceritori… și totuși miracolul a făcut să rămână unele. Se pare că cel mai intersant lucru pentru un om este să cunoască alte popoare, cu alte valori și alte obiceiuri. Articolul mi se pare o introducere la ceva mai detailat, ce ai putea scrie despre aceste locuri. E de apreciat că cercul tău de preocupare intelectuală cuprinde așa o varietate de teme. Felicitări Hava ! Iashar Koah !

  • Veronica Rozenberg commented on May 28, 2021 Reply

    Foarte original articolul tau, Hava, si ina fara de informatiile pe care le-ai pus la dispozitia noastra, in stilul tau impecabil pentru care iti multumesc, trebuie sa marturisesc ca in ultimi ani mi-am dorit ca sa vad America de Sud, o intindere desigur uriasa, pe care nu ar fi fost usor s-o strabati nici in zile mai putin furtunoase decat cele de astazi. Am simtit de ani de zile o atractie catre acea lume, catre tipul de oameni proveniti de acolo si poate ca as incercat sa citesc si sa ma documentez mai mult despre aceasta lume.
    Personal am fost in Chile in 1990, in cadrul serviciului de atunci si aceea a fost o incursiune despre care am scris in volumul meu de calatorii.

    As vrea se mentionez din frumosul articol un fapt care mi-a atras atentia, si care ma duce cu gandul la banala realitate ca “nimic nu este nou sub soare”. Nu de mult scria Tibi Ezri despe Kastner si problematica socio-politica, morala pe care a creat-o cand a incercat si reusit, s-ar putea spune sa salvezie “trenul cu evrei” de ghearela naziste.

    Fiecare se va gandi la ceea ce ii doreste inima, eu m-am gandit la Kastner si acum citez:

    “fiul lui Don Isaac Abravanel, marele vistier al reginei Isabella, cel care a încercat fără succes să-l „mituiască” pe regele Ferdinand al Spaniei, ca să anuleze expulzarea evreilor. León Hebreo era medic, filosof și scriitor, iar Garcilaso i-a tradus și i-a publicat în Spania cartea Dialoghi d’amore (Dialoguri despre dragoste).”

    Felicitari, Veronica 🙂

    • Hava Oren commented on May 28, 2021 Reply

      Întâi mulțumesc de compliment!
      Comparația dintre Don Isaac Abravanel și Kaszter este cât se poate de neașteptată, dar… ai dreptate!

  • Marica Lewin commented on May 27, 2021 Reply

    D-na Hava Oren, ne descoperiti o lume noua, opiniile si analiza facuta de incasi propriei lor civilizatii si culturi.
    Incasii aveau o scriere, ( daca se poate numi astfel) , realizata din noduri de fringhii. Asa isi transmiteau mesajele.
    Oare cum se deplasau pentru mentinerea Imperiului lor?
    Nu cunosteau roata.

    • Hava Oren commented on May 28, 2021 Reply

      Frânghiile cu noduri (quipu) ale incașilor erau mai de grabă o proto-scriere, semne făcute pentru a-și aminti unele lucruri, ca de exemplu crestăturile pe răboj, dar pe frânghii cu noduri nu se putea scrie o poveste.
      Într-adevăr nu cunoșteau roata, dar trăind în munți, terenul oricum nu era accesibil unor vehicule cu roți. Poate dacă ar fi trăit în alte condiții ar fi inventat-o. Se deplasau pe jos! Foloseau lama ca animal de povară, dar animale de călărie nu aveau și mesagerii pur și simplu alergau.

  • Andrea Ghiţă commented on May 27, 2021 Reply

    Excelent articol de joi! M-a cucerit personalitatea nobilului descendent din viţă regală incaşă care nu şi-a renegat originile şi a contribuit la transferarea lor în cultura europeană.
    Din acest articol extrem de interesant reiese şi rolul familiilor mixte în păstrarea şi transmiterea tradiţiilor ambelor rădăcini. Aştept cu interes celelalte articole.

  • Tiberiu Ezri commented on May 27, 2021 Reply

    Un articol fascinant, despre un colt de lume fascinant. Spaniolii i-au jefuit de toate bunurile materiale, inclusiv de identitate si religie, dar nu au reusit sa le distruga linistea sufleteasca si zambetul nevinovat de pe buze . Am fost acolo si ne-am simtit excelent printre peruani.

    • Hava Oren commented on May 27, 2021 Reply

      Te invidiez!

  • MEHR BORIS commented on May 27, 2021 Reply

    EXCELENT ARTICOL, POATE ESTE UN CAP DE SERIE?

    • Hava Oren commented on May 27, 2021 Reply

      Poate…

  • Klein Ivan commented on May 27, 2021 Reply

    H.O. – Din lipsă de timp și din comoditate prefer să întreb – dacă nobilii ( inca ) erau cîteva mii , cam ce cifră era pentru cei de rînd și cum se numeau ei ? K.I.

    • Hava Oren commented on May 27, 2021 Reply

      Greu de spus. În traducerea engleză al cărei link l-am dat în articol, oamenii de rând sunt numiți ”Indians”, ceea ce în mod clar reflectă imaginea pe care o aveau conchistadorii despre ei.
      Se crede că la apogeu imperiul număra în jur de 10 milioane de locuitori, probabil de etnii diferite, așa că nu cred că a existat un etnonim comun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *