Optimism is the madness of insisting that all is well when we are miserable –– Optimismul este nebunia de a insista că totul este bine, atunci când de fapt suntem nenorociți – Voltaire.
Dușmănia dintre evrei și arabi este seculară, fiind cauzată nu numai de conflictul teritorial, ci și de religie, de concepțiile diferite despre viață și moarte, de educație, cultura și tradițiile radical diferite. Totuși, dacă noi evreii am fi întrebați, mulți ar răspunde, la fel ca mine, că după Holocaust, evreii au o singură țară, patria lor istorică milenară, pe când arabii (palestinienii și ceilalți) au 22 de țări.
Războiul de independență al Israelului din 1948, a cauzat plecarea benevolă sau expulzarea din Israel a câtorva sute de mii, până la un milion de arabi. https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%A2%D7%A8%D7%91%D7%99%D7%99_%D7%90%D7%A8%D7%A5_%D7%99%D7%A9%D7%A8%D7%90%D7%9C_%D7%91%D7%9E%D7%9C%D7%97%D7%9E%D7%AA_%D7%94%D7%A2%D7%A6%D7%9E%D7%90%D7%95%D7%AA
Mai puțin știut, mai ales în presa occidentală, este faptul că în jur de 850,000 de evrei au fost expulzați din țările arabe și Iran, care nu acceptau întemeierea statului Israel.
Dacă însă ar fi întrebați arabii palestinieni, ei ar susține că acesta este pământul lor. Nu am pregătirea necesară și nici intenția de a mă angaja într-o discuție amănunțită pe acest subiect. Practic, nu cred că există o soluție satisfăcătoare pentru toată lumea, dar instinctul de supraviețuire ar trebui să dicteze tuturor că nu vrem ca acest pământ să se transforme într-un calvar, așa cum a fost cazul cu Siria, Liban, Bosnia, etc.
În orașele israeliene cu populație mixtă evreo-arabă situația este labilă, departe de a fi idilică, cu răbufniri periodice de ură și agresiune din partea arabilor, care se simt mai mult palestinieni decât israelieni, cu toate că au drepturi egale. Nu că n-am avea și noi faliții noștri extremiști…
Și totuși în 1969 a apărut o oază de optimism privitor la relațiile dintre cele două popoare, doar un mugure de optimism și de coexistență pașnică. Călugărul dominican, fost evreu născut în Egipt, Bruno Hussar, a înființat satul Neve Shalom (în ebraică) / Waħat al-Salam (în arabă) – Oaza Păcii.
Deci s-a înființat un sat al păcii în apropierea Mănăstirii Latrun, cam la jumătatea distanței dintre Ierusalim și Rehovot, orașul în care locuiesc eu și familia mea. În sat trăiesc 27 de familii de evrei și 27 de familii de arabi, unii creștini, alții musulmani. Aici s-a înființat Centrul Cultural Pluralist, iar în 2006, basistul fostei formații Pink Floyd, Roger Waters, dușman declarat al Statului Israel, a ținut un concert de solidaritate în onoarea israelienilor și a palestinienilor care caută prin căi neagresive o pace dreaptă.
https://en.wikipedia.org/wiki/Neve_Shalom
Voi continua cu o poveste imaginară.
Ali și Alex s-au născut într-o așezare agricolă (în ebraică moșav), numit Aksan Haverim. Aksan în arabă înseamnă cel mai bun și Haverim în ebraică înseamnă prieteni. Deci satul cu populația mixtă evreiască-arabă se chema Cei Mai Buni Prieteni. Ali și Alex erau vecini și de mici copii erau nedespărțiți la grădiniță, la scoală și după amiezele acasă. Așa au crescut într-o prietenie adevărată, pe care familiile lor o încurajau. Părinții lor cultivau legume și fructe și reușeau să-şi susțină financiar familiile în mod onorabil. Când cineva din sat avea o problemă financiară, toți se adunau, se consultau și se ajutau reciproc, indiferent dacă erau arabi sau evrei. Ajungând la maturitate, drumurile celor doi s-au despărțit temporar. Ali a devenit asistent medical, iar Alex și-a făcut întâi serviciul militar de trei ani, apoi a devenit optician. Legătura dintre ei s-a menținut tot timpul prin telefoane și vizite în satul părintesc. S-a nimerit că amândoi au găsit de lucru în satul lor, Ahsan Haverim. Au închiriat un apartament și s-au mutat împreună. Apoi au descoperit că între ei era mult mai mult decât prietenie. Erau homosexuali și voiau să-și unească soarta prin căsătorie. Părinții din ambele părți erau liberali și au aprobat legătură. Dar în Israel căsătoriile sunt aprobate de rabinat numai între evrei și numai între heterosexuali. Au fost nevoiți să se căsătorească civil în Suedia, apoi s-au întors în sat. Din punct de vedere profesional progresau frumos. După doi ani fericiți împreună, s-au decis să adopte doi copii din Georgia (Gruzia), un băiețel și o fetiță. Viața lor părea idilică, își iubeau copiii, meseriile și satul în care trăiau.
Într-o dimineață, cinci ani după ce se mutaseră împreună, Alex s-a trezit cu bătăi puternice în ușa apartamentului. Ali și copiii lipseau. Deschizând ușa, l-a văzut la intrare pe tatăl său, livid și agitat.
– Ce s-a întâmplat, tată?
– Ali a dat foc casei și mașinii noastre.
– Unde e?
– Nu știu. A dispărut, răspunse tatăl lui Alex.
– Cum?! E de necrezut!! Doar trăim atât de frumos împreună!
Alex i-a telefonat imediat lui Ali și l-a rugat să-l întâlnească. S-au întâlnit într-un bar, la Tel Aviv. Copiii erau cu Ali și au sărit imediat la Alex, îmbrățișându-l.
– Tată! Ne e dor de tine!
– Te rog, Ali, povestește-mi ce se întâmplă cu tine.
Ali i-a povestit că în acea noapte a visat că el și familia lui trăiau la Yafo și în 1948 evreii i-au alungat din casele lor. Bunicii s-au refugiat în Liban, iar el a crescut la Yafo, cu frica că evreii ar putea oricând să-l omoare.
– M-am sculat din pat, spuse Ali, m-am dus la casa părinților tăi, le-am incendiat casa și mașina, apoi m-am întors acasă, am luat copiii și m-am mutat la un fost prieten arab din Yafo.
– Cum se poate așa ceva, Ali? Știi doar cât de mult te iubesc și cât țin copiii la noi. Doar și tu mă iubești. Nu a fost decât un vis rău, un coșmar. Trebuie să găsim o soluție ca să fim din nou împreună.
– O să mă gândesc, i-a răspuns Ali, apoi a luat copiii și s-a întors la Yafo.
După câteva zile a sunat telefonul. Era Ali.
– Alex, dragă, mi-e atât de dor de tine! Ce să facem?
– Am găsit un psiholog neutru, un creștin cu cabinetul la Tel Aviv, zise Alex. Ai fi de acord să-l consultăm?
– Da, desigur, și cât mai repede!
A doua zi, Ali a lăsat copiii cu prietenul din Yafo și a plecat împreună cu Alex la psiholog, unde au stat peste o oră. Ali i-a povestit exact ce-a visat și ce a făcut după aceea. Psihologul i-a explicat că visul nu avea nicio legătură cu realitatea, că de fapt bunicii lui nu au fost alungați din țară, ci au murit de bătrânețe la Yafo.
– Ai avut un coșmar, Ali, și în plus vezi prea multe acte de huliganism la televiziune.
Ali l-a îmbrățișat călduros pe Alex și s-au reîntors în sat împreună cu copiii. Cei doi l-au ajutat pe tatăl lui Alex să-și repare casa și i-au cumpărat o mașină nouă.
Așa au devenit din nou o familie fericită, cu speranța că Ali nu va mai avea coșmaruri…
Dum Spiro, spero. Atât timp cât trăiesc, sper.
Tiberiu Ezri
11 Comments
Articolul lui Tiberiu Ezri combină un fapt real cu o ficţiune bazată – din păcate – tot pe realitate. În 2016, când am participat la summitul ziariştilor evrei de pretutindeni, ni s-a prezentat un centru cultural comun evreu-arăbesc din Jaffo, Din păcate era închis (sper că numai atunci) şi ni s-a povestit că a fost înfiinţat în cadrul acţiunilor de apropiere dintre locuitorii evrei şi arabi din oraş. Tot atunci am aflat că oraşul devenind foarte tentant pentru dezvoltatorii imobiliari, a fost populat treptat de tot mai mulţi evrei, unii arabi au părăsit oraşul (bănuiesc că şi-au vândut terenurile, nu ştiu exact), dar în acelaşi timp alţii au sărăcit şi a crescut delncvenţa juvenilă. Convieţuirea e foarte greu de stimulat, mai ales în condiţiile ostilităţii vădite din ambele părţi. Ea se spulberă chiar şi după decenii (secole) atunci când apare visceralitatea. În ianuarie 1990, un colegiu maghiar din Cluj, vechi de câteva secole, naţionalizat şi apoi “mixtate” cu clase româneşti, i-a scos efectiv din şcoală pe elevii români, într-o acţiune grăbită de a-şi recăpăta vechiul statut. Această mişcare bruscă (dacă se aştepta încheierea anului şcolar probabil lucrurile ar fi luat o altă turnură) a antamat naţionalismul şi a cauzat epoca “funariotă” de tristă amintire. Fără empatie şi tact, fără o muncă permanentă care vizează apropierea, fără acordarea libertăţii culturale depline şi sprijinirea interculturalităţii, cunoaşterii reciproce,convieţuirea paşnică are puţine sorţi de izbândă.
Multumesc Andrea, foarte adevarat si greu de realizat, cand practic multa lume are tendinta de a merge spre extremism mai ales religios.
FOST EVREU NU ESTE O EXPRIMARE FERICITĂ, ISTORIA SPUNE ALTCEVA
EVREU CONVERTIT ESTE MAI CORECT..
exact
Una din paradoxurile existenței umane : Visul si realitatea . Și totuși visul indiferent că e frumos sau e un coșmar are rădăcinile în realitate.
“Coșmarul” lui Tibi ne pune în fața unei realități, așa cum nici un articol documentar nu ni-l poate reda. Bravo Tibi !
Multumesc Evi!
Ce articol frumos si miscator, chiar daca tristetea ii sta alaturi.
Nu cred ca arabii au plecat BENEVOL, au fost ajutati sa pleaca pe cai diverse.
Nici eu nu sunt specialista, dar am informatiile mele in acest sens.
As vrea insa sa adaog ca Universitatea din Haifa este un loc unde educatia comuna poate sa continue, de altfel cred ca si in celelalte unviersitate, dar Haifa este cred un exemplu mai special.
Am mai spus si cu alte ocazii, unica solutie – daca va exista vreodata – este doar prin schimbarea mentalitatii, ceea ce nu poate fi realizat decat prin imbunatatirea conditiilor materiale de viata si mai ales prin educatie. Cred ca educatia este unicul context care poate in timp (timp indelungat) sa duca la o schimbare a mentalitatii.
Sunt perfect de acord cu tine Veronica!
Simt insa ca nici una dintre parti nu face eforturi in directie pozitiva.
Multumesc pentru informatie.
Întâmplarea face că am o cunoștință care stă la Neve Shalom, am fost în vizită și ceea ce am văzut mi-a plăcut foarte mult. De la înființarea lui, satul a crescut și multe familii din a doua generație s-au stabilit acolo. Din păcate de atâția ani a rămas singura inițiativă de acest fel din țară. Iar copiii care învață la școala bilingvă atât de lăudată a satului, nu au unde să-și continue educația în aceleași condiții.