Preambul

Între anii 2003 şi 2010 am participat la  forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul,  „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania.

Sevilla

            A doua zi am pornit cu maşina către Sevilla. Călătoria a fost lină şi plăcută, traversând dealuri verzi cu plantaţii cu care deja mă obişnuisem, măslini şi viţă de vie. Dar în apropierea oraşului am avut o serie de încurcături, din cauza unor devieri ale drumurilor, pancarte greşite şi alte neînţelegeri, probabil inevitabile. În cele din urmă am ajuns la Sevilla, un oraş nespus de frumos, variat ca aspect, unde trecutul convieţuieşte cu prezentul cam la fiecare pas. Era o căldură aproape de nesuportat, şi era doar începutul lui martie.

            Hostalul închiriat iniţial se afla în partea sudică a oraşului. Mi s-a mai ivit astfel încă o ocazie de a trece podul peste Guadalquivir şi în cele din urmă m-am apropiat de hotel. Aveam harta, accesoriu care nu putea să lipsească, eram cam la 50 de metri de destinaţie, dar intrasem într-o zonă în care maşina se “freca” aproape de pereţii caselor de pe străduţe, toate în sens unic. M-am învârtit vreo oră în jurul cozii şi nici cele trei telefoane la destinaţie nu m-au ajutat ca să nimeresc adresa. De altfel strada aceea avea doar început, sfârşitul dădea într-un trotuar. Au trimis un moşulică să mă ia de la colţ, el alerga în faţa maşinii şi eu după el – acum râd cu hohote de episodul acesta destul de amuzant.
            Dar râzi tu, râzi, Georges Dandin! Ajunsă acolo, parchez cum pot maşina ca să nu blochez pe alţii, căci strada avea cam 4 m lăţime şi dau să intru cu bagajul, când observ că iarăşi primisem o cameră la etaj cu scări de minaret. Nu aveam niciun chef să le urc. L-am rugat pe proprietar să mă ajute cu bagajul, la care acesta îmi răspunde că nu are pe cine să trimită, (mi-a fost jenă să-i spun că ar putea să vină el) şi că nu-mi poate monta pe loc un lift. Și dacă nu-mi place, pot să mă duc în altă parte. Îmi venea să plâng de ciudă; mi-am luat catrafusele şi am plecat. Am găsit la colţul străzii, într-un loc pe unde mai trecusem de cine știe câte ori, un hotel cu 4 stele şi acolo m-am stabilit. Totul era ultra central! Mi-am redus șederea cu o zi, hotelul era cam scump pentru bugetul meu, dar nu cred că aveam altă soluţie. Hotelul purta un nume generic pentru spanioli, Columbus.
            În zilele următoare m-am plimbat prin parcul Maria Luisa^[1], am dat câteva îndrumări unor turişti care circulau fără hartă şi am văzut o altă piesă superbă de arhitectură şi decoraţie, Plaza d’España^[2], construită în semicerc, cu cca 50 de bănci^[3] decorate în mozaic, una pentru fiecare din provinciile Spaniei, prezentând o scenă istorică specifică locului şi două turnuleţe la capătul băncii.

            Încă nu văzusem nicio altă piață construită în semicerc. Abia cu șase ani mai târziu, în timpul vizitei în Italia, la încheierea cursului de ghizi, aveam să descopăr încă una și să scriu despre ea un eseu. Mă refer la Piazza del Campo^[4] din Siena. Atât stilul arhitectonic cât şi simbolistica erau însă diferite.

            S-a încheiat şi sejurul la Sevilla – căldura îndurată în acest sfârşit de martie a fost apocaliptică, nespus de neplăcută.

            De la Sevilla am continuat spre sud-est, către orăşelul Ronda. Pe drum am văzut copaci „circumcişi”, altfel nu văd cum i-aş putea numi. Trunchiurile erau cojite și vopsite într-o culoare sângerie, nu ştiu de ce.

            Ronda este capitala zonei Pueblos Blancos (sate albe), numite astfel din cauza culorii, dar şi a aşezării lor în formă de ciorchini, cu acoperişul din ţigle bej, înghesuite una într-alta, la fel ca și casele de pe drumul de coastă spre Granada.
            M-am oprit în două sate, Arcos de la Frontera şi Grisalema. E interesant să le vezi, să dai o tură printre străduţe, dar mai mult de câteva ceasuri nu ai ce face acolo, căci te rătăcești într-un labirint, nu se vede țipenie de om, e mort chiar en la mitad del día (în mijlocul zilei). De aceea trebuie să îţi iei puncte de reper ca să-ţi poți regăsi maşina, altfel poţi hoinări în neştire şi rişti să ai nevoie de aripile lui Icarus ca să revii la locul de plecare. Eu prefer spaţiile deschise, văile şi casele risipite în zare, cu personalitate, cu flori colorate la verandă, precum aşezările pe care le întâlneşti prin Franța, Austria, Elveţia. Hotărât lucru, aceste așezări labirintine nu sunt pentru claustrofobi!
            Ronda este un oraş mai mare, aşezat într-o zonă carstică cu munţi erodaţi, cu înălţimi de numai 600-800 m, din calcar şi dolomit. Orașul, situat pe o stâncă destul de înaltă, te întâmpină la intrare cu un pod celebru.^[5]            Am descoperit câteva aspecte destul de ciudate. În oraș sunt destul de mulţi copii și adulți mongoloizi. Femei în vârstă se plimbă însoţite de fiii lor, nici ei nu prea tineri. Îi întâlnești la spectacole, în cafenele. Observ că fiii se poartă cu mult atenţie şi grijă faţă de mamele lor, ciudat obicei, nu cred că l-am mai sesizat vreodată. Ştiam că tinerii spanioli se căsătoresc relativ târziu şi continuă să locuiască cu părinţii, probabil din motive financiare, poate aceasta ar fi o explicaţie. Totul este foarte scump, totul, în afară de mâncare!

            Mă aflu acum într-un Internet-café ţinut de nişte nemţi, care par beţi și de când am venit urlă fără întrerupere. În general sunt mulţi nemţi pe aici, probabil pentru ei este loc bun de vacanţă.

            Săptămâna mea spaniolă se apropie de sfârşit. E ultima zi înainte de plecare. Coborând de la Ronda spre Costa del Sol, am trecut prin cea mai frumoasă zonă de peisaj pe care am văzut-o aici, munţi în parte albi, dar cu cât coboram sub 1000 m, versanţii se acopereau cu păduri pitice de pini și de arbuşti. În sfârşit mă simţeam în largul meu văzând mai mult verde împrejur. Drumul era în serpentine strânse şi făceam un efort destul de mare să fiu atentă simultan la cotituri şi la munţii dimprejur.

            Distanța de circa 100-120 km dintre Malaga şi Ronda poate fi parcursă relativ uşor închiriind o maşină, iar pe drum poate fi vizitată şi frumoasa aşezare Mijas.

            În ultimele zile în Andaluzia m-am întâlnit cu multe flori şi copăcei înmuguriţi, aproape înfloriţi, am trecut printre munţii coastei care, de departe, păreau stropiţi cu alb. Petele albe erau fie nişte pueblos blancos, atunci când se întindeau pe un spaţiu mai mare, fie livezile minuscule ale vreunei finca (moşie, fermă), pe care le vedeam doar din depărtare. Era cu adevărat o petrecere a ochilor și a simţurilor, un weekend plăcut şi primăvăratec!

            Gibraltar

            Astăzi, în ultima zi, am mai ajuns la Gibraltar,^[6] pe partea vestică a Coastei del Sol, mult mai frumoasă, mai zâmbitoare și mai verde ca drumul făcut acum exact o săptămână de la Malaga spre est, spre Granada. Am urcat cu o cabină pe renumita stâncă, dar nu am văzut mai nimic, numai nori şi de ceaţă. Un singur lucru nu poate fi uitat, nenumăratele maimuţe vioaie care se învârt de colo până colo, printre copaci, arbuşti şi oameni, probabil sperând la câţiva pumni de bunătăţi cu care unii turişti le-ar putea ademeni. Ele ne înconjurau cu prezenţa lor agilă si universală.

            Ultima seară şi noapte am petrecut-o la Banalmadema, lângă Malaga, o staţiune destul de mare şi foarte comercializată, cu nenumărate atracţii turistice reţinându-şi vizitatorii până la orele târzii ale nopţii.

            Excursia se apropie de sfârşit. Am văzut trei lucruri deosebite: palatul Alhambra, la Granada, moscheea/catedrală Mezquita la Cordoba şi palatul Real Alcazar din Sevilla. Cel mai mult mi-au plăcut cele trei monumente de artă maură, în diversele sale ipostaze istorico-arhitecturale, dar au fost şi multe alte clădiri. Muzee nu am văzut prea multe, pentru că mă obosesc, dar ieri la Ronda am intrat în palatul Mondragon – un muzeu al oraşului, care îmbina explicaţii scurte şi pertinente despre arhitectura variată a clădirii cu un scurt muzeu de istorie naturală, conceput cu gust.

            De-a lungul drumului, unde eram uneori aproape singura maşină din zonă, încă din prima zi, în amurg, dar și când coboram de la Cordoba spre sud, am observat o mulțime de plantaţii de viţă de vie și de măslini, o vegetaţie care reprezintă pentru Spania o primă sursă de câştig la export.  

            Parcurgând o zonă relativ întinsă, am fost confruntată cu nenumărate forme de relief, mi-a venit o idee. Există cu siguranţă o legătură strânsă între oamenii născuţi pe diferitele meleaguri şi relieful în mijlocul căruia şi-au dus viața. O cercetare în acest sens ar putea conduce la rezultate interesante. Nu degeaba spunea poetul de limbă ebraică Shaul Tchernichovski: Haadam hu tavnit nof muladeto (Omul este expresia tiparului pe care îl reprezintă peisajul specific locului unde s-a născut”.

Din nou acasă…

            Nu ştiu cât de reală este fraza pe care am remarcat-o, aruncându-mi privirea peste una din broşurile puse la dispoziţie de Iberia, în buzunarul din faţa scaunului: Viajar por sentirse vivo, sau Travel to feel alive, sau Călătoreşte ca să simţi că trăieşti! O fi acesta un motto, un gând, o concluzie?
            Zburăm deasupra aceleiaşi Mări Mediterane, de astă dată la capătul său estic. Era frumos Israelul, dimineața în zori, în drum de la aeroport spre casă, spre Haifa. Săptămâna în care am fost plecată a însemnat probabil şi pentru Israel şi pentru Spania trecerea de la sfârşitul iernii spre începutul primăverii.

            Aici copacii erau înfloriţi, soarele zâmbea din spatele norilor dimineţii, mai bine zis a ceţei aburite, iar eu mă întrebam dacă era doar un fenomen climatic, provocat de umezeala din aerul de la malul aceleiaşi mări, sau era mai curând rezultatul poluării…

            O altă surpriză a fost orhideele înflorite din “grădina casei”, două ghivece îngrijite de mama mea, o “tânără” de 93 de ani. În absența mea un ghiveci s-a îmbogăţit cu trei rămurele, făcând împreună 25 de boboci, şi încă vor mai apărea. Orhideea înflorea pentru al cincilea an. Cealaltă era deja înflorită la plecare, a primit încă vreo 5-6 flori; ea înfloreşte pentru a treia oară în casa noastră. Sunt formidabile, și ele şi mama Malvina, care le îngrijeşte!

            Veronica, martie 2005, Haifa
            Astăzi mai am doar o singură orhidee. Mama nu mai este şi eu o îngrijesc în locul ei.

FOTO 4

            Iunie 2021, tot la Haifa

Veronica Rozenberg

---

^[1] Despre parcul Maria Luisa: https://en.wikipedia.org/wiki/Parque_de_María_Luisa

^[2] Plaza de España  https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=43494048

^[3] Băncile de ceramică din Plaza de España:  https://www.voyagevirtuel.co.uk/andalousie/image/sevilla_plaza_espana_3786.jpg

^[4] Piazza del Campo din Siena: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Siena5.jpg   

^[5] Despre Ronda vezi https://consilierturism.ro/destinatii/despre-ronda-orasul-construit-pe-stanci-cel-mai-vestit-pueblos-blancos-din-spania/

^[6] Despre Gibraltar: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gibraltar