Magda

Scriitorul francez Eric-Emmanuel Schmitt are o carte de nuvele numită Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri1 . La ce s-ar putea gândi cititorul când descoperă acest titlu, care o fi cea mai frumoasă carte din lume? O carte care spune o poveste fabuloasă, de neuitat, plină de suspans, care descrie locurile cele mai atrăgătoare din lumea asta și ne poartă în aventuri și în iubiri încâlcite și memorabile. Poate o carte de artă, cu reproduceri și comentarii senzaționale care îl poartă pe cititor prin veacurile de strădanii artistice ale istoriei omenirii. O fi o carte filosofică, în care idei se întâlnesc și se despart și dezbaterea lor oferă răspunsuri dilemelor care ne frământă. Nu, nu e nimic din toate acestea, în povestirea lui Eric-Emmanuel Schmitt cea mai frumoasă carte din lume este o carte de bucate. Dar, desigur, nu una oarecare ci una scrisă în anii 1950 de deținutele unui lagăr de re-educare din Uniunea Sovietică a lui Stalin. Erau femei răzvrătite împotriva regimului stalinist, mame care, crezând că nu-și vor revedea niciodată fiicele, fiindcă nu vor reuși să supraviețuiască gulagului, scriu, pe foițe de țigară transformate într-un caiet, rețete de bucătărie, ca mărturii ale dragostei și grijii lor și ca moștenire prețioasă a gândului de mamă pentru fiica ei. Caietul cu rețete este salvat de una din deținute care îl scoate din lagăr cusut între fustele ei, așa încât rețetele mamelor vor ajunge la fiice, una dintre ele devenind păzitoarea comorii – a celei mai frumoase cărți din lume. Scriitorul francez mărturisește că a fost inspirat de povestea adevărată împărtășită lui tocmai de păzitoarea comorii, într-unul din periplurile prin Moscova, atunci când acolo i se juca una dintre piesele de teatru.

Știm cu toții că în orice rețetă ingredientul secret numit iubire face rezultatul delicios. Desigur că iubire au pus din belșug deținutele rusoaice în cartea lor de bucate scrisă pe foițe de țigară. Dar au mai pus și speranțele lor imense într-o viață normală, o viață simplă, în care fiicele lor vor hrăni familii tihnite.

Cred că nu sunt singura care are nostalgii privind mâncăruri, gusturi, obiceiuri de familie, multe rămase definitiv doar în amintire, azi nemaiavând acces la ele, fie și doar pentru că nu mai există ingredientele din vremea aceea, fie pentru că nimeni nu mai are abilitățile de a le prepara.

Bunica mea, Magda, nu mi-a pregătit nicio masă la wok, nu mi-a făcut budincă de chia sau guacamole. Dar mi-a pregătit zi de zi, ani la rând, mâncărurile cele mai savuroase, așteptându-mă cu masa delicat aranjată, întotdeauna cu șervețel lângă farfurie și având pe masă o vază cu flori sau măcar o floare într-un pahar. La micul dejun primeam porția zilnică de miere pe o farfurioară iar oul fiert moale mă aștepta în suportul lui special, lângă care bunica mea Magda tăia felia de pâine în fâșii pe care le înmuiam în gălbenușul auriu. Acestea erau însoțite de obicei de cacao cu lapte sau, și mai grozav, de ceaiul cu esență de rom. Mai bea oare cineva azi ceai cu esență de rom?

Aveam cu ea un joc al nostru când mă întorceam de la școală. Masa era pregătită, dar eu nu știam ce gătise bunica și după aromele din bucătărie trebuia să ghicesc felurile de mâncare. Uneori era simplu, alteori era mai greu, însă ne distram amândouă copios. Știu să detectez aroma frunzei de țelină din supa de roșii, știu că tăiețeii cu varză cer piper mult și nu uit niciodată că brânza de vaci are nevoie de un strop de coajă de lămâie ca să complimenteze pufoasa clătită. Uneori, când aveam poftă de ceva dulce, îmi făcea cât ai clipi, acadele din zahăr ars. Topea zahărul într-o crăticioară și când acesta devenea brun și lichid îl răsturna pe o farfurioară umezită cu apă rece, punând și câțiva mieji de nucă. Cât îmi plăceau ”bomboanele” ei ad-hoc!

E clar că există o legătură specială între bunici și nepoți, simțeam desgur cât de mult mă iubea, dar abia mult mai târziu, ca adult, am înțeles cu adevărat dimensiunea iubirii ei. Ca bunică, o aveam doar pe ea, ceilalți erau absenți, fie din propria lor voință, fie din voința altora. Bunica mea, Magda, a fost modelul meu în viață, a fost prietena mea care îmi împărtășea povești uluitoare de familie și istorie, a fost o doamnă elegantă cu un minunat simț al umorului și un instinct precis al bunului gust, o femeie curajoasă și deșteaptă.

Am pierdut-o când aveam 14 ani, a murit de un cancer, după suferințe greu de imaginat. Dar sunt recunoscătoare și fericită că am avut-o în viața mea primii 14 ani, pe care mi i-a umplut de senin.

Îmi povestea adesea despre stilul de viață din micul nostru orășel, de dinainte de comunism. Despre rochiile ei de zi și de seară, despre felul cum toată tinerețea ei, între războaie, își oxigenase părul după moda americană. Țin minte mai ales evocarea unei rochii din voal verde, rochie de bal, lungă, simplă, cu mâneci lungi despicate și foarte largi, ca niște aripi prinse la umăr, cot și încheietura mânii cu broșe-fluturi aurii.

 Unul din pantofarii din oraș, care avea atelier pe strada principală și la care Magda își comanda pantofii, făcuse la un moment dat o pereche de pantofi superbă pe care o trimisese regelui Carol al II-lea. Casa Regală îi mulțumise printr-o scrisoare pe care pantofarul o înrămase și o pusese în vitrină cu mențiunea ”Furnizor al Casei Regale” – marketing de calitate, nu?

La începutul anilor 2000, când am petrecut mai mult timp la Viena, la o școală de vară, am avut ocazia să cunosc bucătăria specific vieneză. Am fost uluită să regăsesc mâncărurile pe care le gătea bunica în casa noastră din orășelul pierdut în câmpia Transilvaniei, adică Magda gătea cum se gătea la Viena! Tafelspitz-ul era meniul pregătit de ea aproape în fiecare duminică. Se pare că globalizarea se derula de veacuri, doar că era mai subtilă.

Avea trei prietene foarte bune din tinerețe, tanti Anna, tanti Cati și tanti Rodica, trei doamne care o vizitau vara aproape zilnic, în drumul de întoarcere de la piață. Magda le aștepta cu câte o clătită cu jeleu de coacăze roșii, sau un compot rece de agrișe, ori cuburi de miez roșu de pepene. Mai văd și acum farfurioarele delicate de porțelan de Rosenthal cu model de trandafiri în care bunica mea își servea prietenele cu micile gustări. Deși aveam doar 10 sau 12 ani, îmi aduc aminte că le admiram, simțind cumva instinctiv ce viață frumoasă știau să-și alcătuiască aceste doamne, găsind capacitatea de a se bucura împreună de câteva minute zilnice furate treburilor gospodărești. Nu-mi amintesc să fi băut cafea, poate nu aveau obiceiul acesta, sau poate cafeaua care se găsea în anii 70 nu merita băută. Îmi amintesc însă că fumau toate și zăboveau preț de o țigară sau două, apoi se duceau pe la treburile lor, aveau toate nepoți veniți pentru vacanța de vară în micul orășel unde bunicile lor îi răsfățau peste poate.

Magda a fost o cititoare asiduă toată viața ei. Mereu se plângea de ochelarii care nu erau tocmai buni și uneori refuza cărțile aduse de mama mea de la bibliotecă, fiindcă erau prea pline de ”tovarăși”… Ei îi plăceau romanele cu nobili, conace pline de povești romanțioase, tânjea desigur după vremurile pe care comunismul le stricase definitiv.

Am spus că fusese o femeie curajoasă. În 1940 a fost nevoită să plece în refugiu cu fetița ei de 7 ani – mama mea.

Mama mea, Valentina, la vârsta de 5 ani, cu un an înainte de refugiu

Bunicul era pe frontul rusesc și avea să se întoarcă abia patru ani mai tarziu. Magda și două surori ale ei, toate soții de funcționari ai statului român, au trebuit să se refugieze când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Magda s-a adăpostit la Șiria și celelalte două surori la Pâncota, doua orășele din județul vecin, Arad. Autoritățile locale au cazat-o pe Magda cu fetița în clădirea școlii. Bunicul meu fusese învățător și director de școală și ca funcționar public avea statut privilegiat. Așa că autoritățile din Arad i-au pus la dispoziție soției învățătorului o modestă locuință, unde a ajuns, după drumul cu trenul, bolnavă de pneumonie. Avea doar câteva bagaje cu strictul necesar pentru ea și copilul ei și dorința de a-și salva fiica și viața. Medicul evreu din oraș a îngrijit-o și de mâncare îi aduceau femeile din vecini, cu rândul. S-a însănătoșit și din nimic și-a încropit o nouă viață. Mai târziu, când doctorul evreu a fost căutat de autorități pentru a fi deportat în Transnistria, Magda l-a ascuns timp de trei săptămâni într-un cotlon din pod, lângă horn. N-a mai aflat niciodată despre soarta doctorului, viața s-a complicat, așa cum se întâmplă de obicei și drumurile ei alungă oamenii în patru zări.

Ani la rând, mama s-a jucat cu prietenele ei „de-a refugiul”. Aliniau scaune cu spătar – trenul – și luau perne mari și mici – bagajele, pe care le urcau și apoi le coborau din tren, se întâlneau și se despărțeau, se înghesuiau, se certau și se împăcau. Copiii reflectă în jocurile lor realitățile întâmplărilor prin care trec.

Eu, Anca, la vârsta …spumei de căpşuni

De ziua mea, în iunie, când e vremea căpșunilor, bunica îmi făcea un desert special. Era elegant și delicios, tributar principiului less is more. Făcea un pandișpan simplu, din el tăia felii pe care le însiropa cu un sirop de cacao și deasupra punea din belșug spuma de căpșuni. Spuma era groasă, lucioasă, albușurile de ou fuseseră bătute îndelung cu telul, împreună cu multe fructe și mult zahăr, așa că devenea onctuoasă și plină de savoare. Aproape că se transforma într-un fel de cremă. În viață am avut parte de multe feluri de prăjituri și torturi de zilele mele de naștere. Nimic nu a egalat însă, niciodată, răsfățul pișcotului cu spumă făcut de bunica mea. Eu cred că Magda l-a inventat special pentru mine dar, dacă aș căuta bine, bine, poate că aș găsi rețeta exactă în paginile celei mai frumoase cărți din lume.

1.Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas, seria de autor, 2011, ISBN: 978-973-689-200-2, traducere Ileana Cantuniari

Anca Laslo

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

16 Comments

  • Lidia Motoi commented on July 30, 2021 Reply

    Mi-a facut mare placere articolul Anca!
    Este foarte adevarat ca fara iubire si daruire mincarea nu are acelasi gust.

    • Anca Laslo commented on July 30, 2021 Reply

      Multumesc frumos!

  • Fleur Horge commented on July 21, 2021 Reply

    Ce minunat sa descopar prin acest text taine ale copilariei tale pe care ,chiar daca ne cunoastem de-o viata ,nu le stiam…Fascinanta povestea bunicii si minunate amintirile pe care le pastrezi!Multumesc ca le -ai impartasit!🤗❤️

    • Anca Laslo commented on July 21, 2021 Reply

      Multumesc mult!

  • Andrea Ghiţă commented on July 16, 2021 Reply

    Ingredientul secret “iubire” este prezent şi în acest sensibil şi frumos articol care prezintă, printre altele, două subiecte despre care s-a scris mai puţin în Baabel: refugiul românilor după Al Doilea Arbitraj de la Viena şi un caz concret de ajutorare – ascundere – a unor evrei. Mulţumesc.

    • Anca Laslo commented on July 16, 2021 Reply

      Multumesc mult!

  • Veronica Rozenberg commented on July 15, 2021 Reply

    Dna sau Dsra Anca, uneori citind frumoasele, sensibile dvs evocari ale copilariei, sau altele (inca nu au fost asa de multe), parca o vad in fata pe Doina Borgovan.

    Pentru mine in spatele scriptelor baabeliene, eu ma bucur de a-i cunoaste pe autorii lor, intuid, mai repede sau mai incet, mai profund sau mai superficial, fiecare poveste, care poate fi citita printre randuri.

    Uneori, cred ca acesta este motivu principal al participarii mele pe forumul (stiu Andrea, acesta nu e forum, e o revista, dar atunci cand ea abunda in destainuiri, devine altceva decat doar o revista 🙂 )
    baabel. Nu nu este vorba de forum, dar asta este ceea ce cred/simt eu.

    In continuare, cele scrise sunt miscatoare si le cred ca pe o minunata evocare a unui om atat de drag, pe care l-ai pierdut prea repede. Nu esti singura persoana despre care stiu si care a legat cu bunica o relatie poate chiar mai apropiata decat cu generatia urmatoare.

    Si apoi, apropos de Cea mai frumoasa carte, cu parere de rau, aceasta carte pe care am citit-o de mult, cumparata la Bucuresti, cu ceva ani in urma, si care
    🙁 m-a dezamagit cumva, voi incerca s-o regasesc in biblioteca, pentru ca nu-mi amintesc tocmai aceasta povestire amintita in articol, si care este foarte emotionanta, dar spre parerea mea de rau nu mi-o amintesc. N-ar fi exclus sa fie o alta editie, cartea este totusi o culegere de povestiri scurte.

    Iar sintagma “cea mai frumoasa carte din lume”, o retin legata de Adrian Cioroianu, un alt corespondent al meu din trecut, dupa una din excelentele lui emisiuni, (5 minute de istorie), in care spunea, parca ca Istoria este cea mai frumoasa poveste.

    Bravo !!

    • Anca Laslo commented on July 15, 2021 Reply

      Multumesc!

  • Tiberiu Ezri commented on July 15, 2021 Reply

    Articol frumos! Din pacate eu n-am avut o bunica adevarata. Cea din partea mamei a murit la nasterea mamei si cea din partea lui tata a fost ucisa la Auschwitz.

    • Anca Laslo commented on July 15, 2021 Reply

      Multumesc! O bunica poate fi cu adevarat un dar.

  • Chereches Livia commented on July 15, 2021 Reply

    Frumos…

    • Anca Laslo commented on July 15, 2021 Reply

      Multumesc!

  • Maria Roth commented on July 15, 2021 Reply

    Foarte frumos, merci

    • Anca Laslo commented on July 15, 2021 Reply

      Cu drag!

  • Hava Oren commented on July 15, 2021 Reply

    Ce frumos articol!

    • Anca Laslo commented on July 15, 2021 Reply

      Multumesc frumos!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *