Am ajuns la ultimul episod al trecerii în revistă al celor mai importante momente și al celor mai importanți actori ai acestui capitol esențial al istoriei românești, mai puțin cunoscut și mai puțin asumat.

1985-1988. Acțiunile protestatare ale tinerilor scriitori germani s-au intensificat în această perioadă. Spre finalul ei, reprimarea acestei mișcări s-a intensificat și s-a încheiat practic cu expulzarea din țară a membrilor „Aktionsgruppe Banat“ (William Totok, Richard Wagner) și a scriitoarei Herta Müller, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009). Culmea este că toți acești tineri intelectuali germani din Banat erau absolut de stânga, neomarxiști, și se pronunțau pentru un comunism reformist cu față umană, stil Primăvara de la Praga din 1968. Ei s-au opus doar regimului despotic de tip bizantin al lui Nicolae Ceaușescu. 1986-1989. În mod surprinzător, în 1985, diplomatul Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. Serviciile secrete românești au depistat intenția lui Dumitru Mazilu de a-și publica raportul critic la adresa regimului ceaușist din România. Ca urmare, autoritățile din România îi interzic să părăsească țara pentru a-și prezenta raportul la Geneva. Mai mult, din 1986, Dumitru Mazilu a fost pus sub stare de arest la domiciliu. Diplomatul român a reușit totuși să-și trimită clandestin Raportul în Occident. Acesta a fost făcut public pe data de 10 iulie 1989, ca document oficial ONU. Raportul a constituit o analiză critică profundă cu privire la situația drepturilor omului din România. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Dumitru Mazilu a fost arestat de Securitate. Imediat după căderea regimului Ceaușescu, a fost eliberat din închisoarea de la Alexandria, unde fusese închis, și catapultat direct în vârful noii puterii, ca al doilea om în stat după Ion Iliescu, având funcția de Prim-Vicepreședinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale.

Februarie 1987 – Un grup de studenți din București (Marius Oprea, Sorin Adam Matei, Caius Dobrescu, Sergiu Ştefănescu) afișează manifeste la facultățile de istorie, medicină și arhitectură. Securitatea îi arestează aproape instantaneu și toți sunt dați afară din facultate, fără a fi însă întemnițați.  

16 februarie 1987 – Manifestație muncitorească de protest la Atelierele Nicolina din Iași, chiar în Ziua Ceferiștilor, urmat de un miting al studenților din Iași. Iașiul este izolat de restul țării și luat cu asalt de forțele de securitate, care reușesc să stingă în fașă, cu forța, revolta populară.

15 noiembrie 1987 – Protestul muncitoresc de la Brașov a demarat la uzinele Steagul Roșu din Brașov, în ziua alegerilor locale. Mii de lucrători s-au adunat în curtea uzinei și au pornit spre centrul orașului, scandând lozinci pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și lucru dar și slogane anticeaușiste. Mulțimea furioasă a devastat sediul Comitetului județean de partid, pe fațada căruia au scris lozinci anticomuniste. 62 de muncitori au fost arestați și expulzați în mai multe orașe din țară. Actele de solidarizare cu muncitorii brașoveni au fost minimale. Doar brava profesoară de la Cluj, Doina Cornea și fiul ei Leontin Juhasz, un grup de studenți organizați de Marian Bia și câțiva sindicaliști din Zărnești – Mihai Torje, Marin Brâncoveanu, Marian Lupu au avut acest curaj rarisim din România acelei epoci de tristă amintire. Cu toții au fost arestați și anchetați.

Primele contestații au început practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 Matrițe a întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu. Muncitorii au fost remunerați cu jumătate din salariu. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au hotărât să intre în grevă, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au decis să meargă la sediul Comitetului Județean PCR, ca să se facă ascultați. La ieșirea din întreprindere, majoritatea protestatarilor au ezitat și au renunțat la marș, iar în coloana care a pornit spre Consiliul Județean al P.C.R. au rămas doar circa 400 de oameni.

Inițial demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul Revoluţiai din 1948: Deşteaptă-te române! În centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Braşov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, iar protestatarii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. În timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membrii ai Securităţii deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alți agenți secreți au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.

Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”. Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere pavoazarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, pepsi. Protestatarii furioși au distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane, televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene, inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă arcada. Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma i-a fost sfâșiată de mulțime.

Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului. După înserare, forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. În cursul reprimării revoltei s-au folosit gaze lacrimogene, câini și mașini blindate^. Câțiva zeci de manifestanți au fost răniți și circa 300 de protestatari au fost arestați. Totuși, deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare, o sentință relativ moderată în codul penal comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot teritoriul României.

Aprilie 1988 – Liviu Cangeopol şi Dan Petrescu, doi intelectuali de marcă ieșeni, sunt identificați de Securitatea locală pentru “atitudini anarho-contestatare” și pentru faptul că lucrau la un raport “cu conținut dușmănos privind comunismul”, în care sunt sprijiniți printre alții de la București de Mariana Marina, poetă. Cei trei sunt puși la index cu interdicție de publicare și dați afară din serviciu. Cartea va apărea după 1989, sub titlul „Ce-ar mai fi de spus“.

30 august 1988 – Se interzice dreptul de publicare pentru Ana Blandiana. Cărțile poetei sunt puse la index, iar ea este supravegheată în permanență, fiind izolată de orice eveniment cultural.

1988 – Noile cărți redactate de Stelian Tănase, Corpuri de iluminat, ale Smarandei Cosmin, Aștept provincia, a Ioanei Ieronim și ale multor alți autori sunt respinse de la publicare pentru atitudine critică față de realizările socialiste.  Apar cu mari mutilări și pierderi de text opere de anvergură precum: Drumul cenușii, de Augustin Buzura,  Semnul ochiului de Petre Sălcudeanu, Scaunul singurătății, de Fănuş Neagu, Căderea în lume de Constantin Ţoiu și Clopotul scufundat de Livius Ciocârlie . Tot mai mulți intelectuali sunt puși la index sau scoși cu totul din cultură.

Septembrie 1988 – Are loc incendierea unui arc de triumf din fața Pavilionului expozițional, care purta portretul lui N. Ceaușescu. Apar lozinci anticeaușescu și anticomuniste. În anii 1988-1989, zeci de tineri bucureșteni și din alte orașe ale țării distribuie manifeste ilegale pentru răsturnarea regimului Ceaușescu (Radu Chesaru, Geo Asavei, Vasile Gogea). Mulți dintre ei sunt arestați și anchetați până la 22 decembrie 1989.

Noiembrie-decembrie 1988 – Aurel Dragoş Munteanu, scriitor și ziarist este oficial scos din presă. Drept urmare redactează o scrisoare de protest adresată Uniunii Scriitorilor difuzată în aceeași zi la Europa liberă, apoi acordă un interviu lui Dorin Tudoran la Vocea Americii. 

26 ianuarie 1989 – Securitatea reușește să identifice un grup de trei redactori de la ziarul România liberă (Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi Anton Uncu), un inginer automatist (Ștefan Niculescu Maier) și un tipograf (Alexandru Chivoiu) care erau în ultimul stadiu de pregătire al unei publicații ilegale intitulate România, cu articole anticeaușiste. Depistarea și arestarea lor a fost considerată una dintre operațiunile reușite ale Securității. Membrii grupului “R”, cu excepția inițiatorului, Petre Mihai Băcanu, au fost eliberați condiționat și dispersați în diferite orașe din provincie.

2 martie 1989 – Tânărul Liviu Babeş din Brașov și-a dat foc pe o pârtie de schi de la Poiana Brașov, lăsând scrisă în urma sa lozinca anticomunistă: „Stop murder! Braşov=Auschwitz”. Un caz extrem menit să atragă atenția presei internaționale.

17 martie 1989 – Prestigiosul cotidian francez Liberation publică o scrisoare-pamflet la adresa lui Ceaușescu, semnată de poetul Mircea Dinescu. Poetul este exclus din partid, dat afară din serviciu și arestat la domiciliu. Cu mare greutate, la 20 martie, după multe ezitări, șapte intelectuali au semnat o scrisoare de solidarizare cu el: Octavian Paler, Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Şora, Geo Bogza. Practic, Mircea Dinescu s-a aflat în mod continuu în arest la domiciliu de la acea dată până la Revoluție, comunicând însă cu presa occidentală, în mod curajos, prin ambasadorul de atunci al Olandei, Dl. Coen Stoerk, un mare diplomat și apărător al drepturilor omului.

Martie 1989 – Celebra Scrisoare a celor șase a fost un document redactat de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorhe Apostol și semnat de alți cinci foști membri marcanți ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pîrvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă în 11 martie 1989. Ulterior s-a dovedit că vechea gardă, cominternistă și internaționalistă îndepărtată de Ceaușescu în anii 60-70, se pregătea de revanșă cu sprijinul neprecupețit al lui Gorbaciov, dar și al Occidentului.

Misiva a criticat politica urmată de regimul lui Nicolae Ceauşescu, dar nu și orânduirea  comunistă.

Semnatarii scrisorii au fost foarte repede arestați, interogați și puși în stare de arest la domiciliu, dar Ceaușescu n-a îndrăznit să-i suprime fizic sau să-i încarcereze. Ba mai mult, Brucan a reușit în 1989 să facă un turneu pregătitor al loviturii de stat din 22 decembrie în SUA și URSS, bineînțeles cu protecție KGB.

Cu toate că nu avea un sprijin larg din partea populației, această scrisoare a contribuit la demascarea și căderea sistemului comunist de opresiune.

Din primele rânduri, petiționarii au precizat că rămân fideli ideilor socialismului pentru care au militat o viață, apoi au dat curs temerii că prin gestul lor își riscă „libertatea și chiar viața”. În scrisoare, Ceaușescu este acuzat, rând pe rând, de nerespectarea Actului final de la Helsinki și a Constituției; de sistematizarea satelor; de interzicerea contactelor cu străinii, fără niciun suport legal; de construirea Centrului civic al Capitalei, fără un buget transparent; de deturnarea Securității de la menirea ei de apărătoare a „ordinii socialiste contra claselor exploatatoare”, la cea de instrument de intimidare a membrilor de partid și a intelectualilor cinstiți. Petiționarii s-au arătat îngrijorați de instituirea muncii forțate, de violarea corespondenței și de eșecul politicii de planificare. Alte motive ale nemulțumirii lor au fost politica agrară, care a determinat înfometarea populației, emigrația masivă a minorităților din România, prăbușirea prestigiului internațional al țării, fapt ilustrat de închiderea ambasadelor de la București de către Danemarca și Portugalia, retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate de către SUA și blocarea relațiilor economice cu Piața Comună. Pentru toate motivele antemenționate, petiționarii au revendicat: 1) renunțarea la proiectul sistematizării satelor 2) restabilirea garanțiilor constituționale privitoare la drepturile cetățenilor 3) interzicerea exportului de alimente.

În 22 decembrie 1989, autorii Scrisorii celor șase au fost eliberați din arestul la domiciliu și au avut “cariere” diferite. Cel mai bine s-a poziționat Silviu Brucan,  care chiar pe 22 decembrie a apărut la televiziune, a făcut o declarație de condamnare a vechiului regim și a fost cooptat de Ion Iliescu în noua putere, Consiliul Frontului Salvării Naţionale. A devenit eminența cenușie a noului regim, un personaj cu autoritate și prestigiu. El l-a acuzat pe Gheorghe Apostol că i-a trădat pe ceilalți semnatari ai Scrisorii, și a blocat toate încercările acestuia de a apărea la TVR sau de a se implica în noile structuri de conducere. În 1998, Apostol a publicat o carte intitulată Eu și Gheorghiu-Dej (București, Ediție de Casă, Regie proprie, p. 152).

 Alexandru Bârlădeanu a luat parte la elaborarea Comunicatului către țară al Consiliului FSN și a ajuns președintele Senatului României. Corneliu Mănescu a fost și el membru în CFSN și a fost ales președintele Comisiei de politică externă a Senatului României. Constantin Pârvulescu a apărut la televiziune, unde și-a împărtășit amintirile legate de Scrisoarea celor șase și conflictele sale cu Nicolae Ceaușescu.

Iulie 1989 – Poetului proletcultist Dan Deşliu, dezamăgit de orânduirea comunistă în care a crezut odinioară, este și el arestat la domiciliu. În vara anului 1989 sunt arestați și anchetați scriitorii Dan Petrescu, Liviu Antonesei şi Liviu Cangeopol din Iași, care s-au exprimat liber prin scrisori și interviuri contra dictaturii lui N. Ceaușescu, respectiv fizicianul Gabriel Andreescu, din București. Andreescu a redactat și distribuit o lucrare intitulată Pentru o filozofie a disidenței, care a fost repede interceptată de Securitate.

14 decembrie 1989 – O demonstrație anti-Ceaușescu, care are loc la Iași, dispersată în forță, iar inițiatorii ei (Cassian Maria Spiridon, Ștefan Prutianu, Titi Iacob și alții) sunt arestați.

16 decembrie 1989 – Începe, la Timișoara,  Revoluţia Română din 1989, odată cu protestul împotriva mutării pastorului László Tőkés din eparhia de la Timișoara. Acesta a fost punctul de pornire al unei masive revolte a populației timișorene, inclusiv a majorității muncitorilor din întreprinderile capitalei Banatului, împotriva regimului dictatorial al lui Ceaușescu.

21 decembrie 1989 – Revoluția se extinde la București și în alte orașe din România (Cluj, Sibiu, Brașov). Toate înscrisurile, lozincile și chemările răspândite, scrise și scandate atunci, au fost “dușmănoase”. Ele au apărut într-o carte document Vom muri și vom fi liberi, coordonată de Irina Nicolau, care constituie o radiografie profundă a stării de spirit a majorității populației din acea vreme.

Datorită faptului că subiectul articolului suscită reacții extreme, de la minimalizarea și persiflarea actelor de disidență, acestea fiind asimilate cu „fluierat în biserică” și până la mitizarea acestora – Pacepa perceput ca un erou național, care a zguduit din temelii regimul Ceaușescu, voi aborda separat și fără surse bibliografice atât de criticate precum Wikipedia, exclusiv în viziune proprie, caracterisiticile disidenței românești. Oricum am convingerea că cei care nu au trăit în România în anii 70 și 80 ar trebui să renunțe cel puțin la vehemența și siguranța de beton a opiniilor expuse, doar realitatea trăită și sedimentată ulterior dintr-o perspectivă postevenimențială ne poate aduce mai aproape de adevărul complex și poliform al dictaturii ceaușiste, a disidenței și a Revoluției din 1989.

În viziunea mea proprie, Revoluția din 1989 a fost o revoltă populară autentică, îndreptată împotriva regimului dictatorial al lui Ceaușescu, dar nu împotriva comunismului, urmată de o lovitură de stat abil orchestrată de Armată, o parte a Securității și servicii secrete străine, în primul rând KGB și GRU, dar și ungare, cehoslovace și occidentale, interesate în căderea ultimului bastion comunist din Europa de Est. Revoluția a continuat latent timp de vreo 10 ani, prin neocomunism, socialism cu față umană, restaurație securistă, mineriadă, alegeri „libere”, privatizare, reforme, liberalizare a sistemului politic și în final prin occidentalizare, prin aderarea la NATO și UE. După multe zbateri politice, convulsii sociale și experimente economice găunoase am ieșit definitiv din zona gri, instabilă și periculoasă dintre sferele de influență sovietică și occidentală. La această temă vastă voi reveni probabil într-un viitor articol. 

George Vigdor