Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest rol dificil – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitații distinși, s-au făcut că nu aud, probabil pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is… ” Omul a înțeles literalmente că ar fi vorba de titlul din ierarhia palmaresului. Fițuica din mână nu-l ajuta cu nimic, colegii de juriu s-au repezit să-i explice, doar Mati Diop, îngrozită, și-a dus mâinile la ochi. Bâjbâiala nu avea să se termine. Le Grand Prix, distincție separată, care precede la Palme… a semănat din nou haos. Președintele l-a confundat și pe acesta cu la Palme…. Nefericita gazdă l-a oprit la timp, în râsetele noastre și stânjeneala altora. În 25 de ani de când urmăresc Cannes-ul la fața locului, nu am trăit nicio clipă brambureala de anul acesta. Este păcat, pentru că montarea primului mare festival postpandemie, în variantă vie, ca să spun așa, cu un total refuz al recursului la suplimentele hibrid, a implicat un uriaș efort și uman, și material. Un minus fatal greu de uitat, cu atât mai mult cu cât vechii frecventatori ai Cannes-ului își amintesc / ne amintim de ceremoniile emoționante patronate de elegantul actor Lambert Wilson, cu introducerile lui sclipind de inteligență, sau de delicata și atât de abila improvizatoare Sabine Azéma. Și ne amintim, mai ales, că în dimineța ultimei zile a ediției din 1996 l-am văzut, într-un reportaj, pe Ford Coppola, președintele de atunci al juriului, repetând, cu întreaga sa echipă, într-o sală goală, tot ceremonialul (rostind, desigur, titluri de film fictive). În mod cert, practica a fost abandonată de data asta. Scuzele lui Spike Lee, care a luat totul asupra sa, nu au dres cu nimic imaginea. Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni neapărat unei femei, la capătul a 23 de ani, câți au trecut de la primul Palme d’or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul. În chip de reverență pentru țara gazdă – onoarea s-ar fi cuvenit unei autoare franceze. Cum-necum, chiar așa s-a întâmplat și, mai mult ca sigur, lumea l-ar fi lăsat în pace, ar fi trecut peste prezența lui în selecția oficială, dacă, odată cu Titane, nu ar fi intrat,în Curtea celor mari, cum se zice, horrorul, filmul de gen, și încă unul cu pretenții filosofice și moralizator-umane. Un accident nefericit din copilărie transformă o fetiță într-o mutantă îndrăgostită de mașini cu care întreține o relație exploziv-sexuală, dublată de o ucigașă în serie, obiectul crimei fiind acul de păr, înfipt, cu predilecție, în ureche.
Pelicula se redresează pentru a deveni un thriller în care eroina, urmărită de poliție, își schimbă prin automutilare identitatea sexuală, devenind din Alexia, Adrien, un băiat care, ce să vezi, întâlnește un ofițer de pompieri care tocmai tânjea după fiul său, pierdut cu zece ani în urmă. Mici adaosuri și corectări ale înfățișării, nas proptit într-un dispozitiv metalic, sâni sufocați cu feșe, paralel cu creșterea monstruoasă a unei sarcini într-un trup în descompunere, inundat, în interior, de un lichid asemănător cu păcura, pe post de sânge. Nașterea unui mic monstru – viitorul omenirii? – este triumfală, iar atașamentul tatălui improvizat, care ține la piept arătarea humanoidă, adaugă un inutil supliment sentimental ororii. Chiar și fără să fii specialist al genului de groază, îți poți da seama că tânăra autoare (37 de ani) îi cunoaște bine regulile, tehnicile, ritmurile, dar de aici până la acceptarea ca pe un produs destinat emoției este cale lungă. Șocul a fost garantat (grețuri, leșinuri în sală) și, mai mult ca sigur, în lumea contemporană, nu îndeajuns de zdruncinată, pare-se, Titane își va găsi locul pe post de film-cult, cu atât mai mult cu cât Julia Ducournau și-a apărat, ba chiar a teoretizat proiectul acestui film-monstru, atunci când a mulțumit juriului pentru curajul de a fi recunoscut “nevoia avidă și viscerală de o lume mai fluidă și mai inclusivă pe care o simțim cu toții”. Și, mai departe, “pentru sprijinirea experiențelor multiple în cinema și în viață, pentru că a deschis cale liberă monștrilor”. Toate aceste plecăciuni nu sunt chiar nevinovate. Cannes-ul transmite un semnal semnificativ unei industrii cinematografice care, de vreo patru ani, de când cu afacerea Weinstein și mișcarea #metoo, nu pierde niciun prilej pentru a discuta despre locul femeilor în cinema și despre egalitatea genurilor.
În general, primele așteptări ale celor care urmăresc marile festivaluri nu se îndreaptă către eventualele surprize. Tot numele răsunătoare – unii vorbesc de obișnuiții casei, răutăcioșii de clientelă – stârnesc cel dintâi val al curiozității, al febrilității reîntâlnirii. 2021 a dilatat proporțiile așteptării. Anularea ediției trecute, cu titlurile ei seducătoare, fluturate prin fața unor ochi ce aveau să aștepte atâta timp decizia unor cineaști de prestigiu de a-și pune filmele la congelator, în speranța revenirii la un Cannes normal, a amplificat, spuneam, tensiunea regăsirii. Benedetta lui Paul Verhoeven, The French Dispatch de Wes Andersen și, mai ales, Tre piani (Trei etaje) al lui Nanni Moretti erau cap de afiș. Cu deosebire Moretti, marele cineast – sigurul italian din competiție – deținător al unei Palme d’or pentru Camera fiului, acum două decenii, venind acum însoțit de legenda de a fi refuzat propunerea lui Alberto Barbera, directorul Mostrei venețiene, pentru un loc în competiția anului trecut. Probabil, perspectiva nemărturisită a unei alte Palme d’or, 2021, să fi cântărit în neștiutele calcule. Cota de interes, a criticilor, în primul rând, crescuse încă din momentul în care se aflase pentru prima oară că cineastul numărul unu al Italiei nu își construise filmul pe o bază scenaristică de inspirație proprie, așa cum o mărturisește întreaga lui carieră, ci pornind de la un volum al unui scriitor străin, prozatorul israelian Eshkol Nevo. Nuvelele din Trei etaje, cu bogăția personajelor din comunitatea unui cartier din Ierusalim, l-au sedus pe cineastul mereu preocupat de țesătura umană a relațiilor de fiecare zi, de secretele cotidianului. I-a fost la îndemână să inventeze un alt spațiu geografic, Roma.
Admiratorii dintotdeauna ai lui Nanni Moretti – printre care mă număr – au rămas descumpăniți de respingerea acestui nou film, atât de apropiat obsesiilor lumii imaginate de cineast: dramele și paradoxurile paternității, solitudinea, echilibrul instalat de prezența providențială a femeii. Moretti a modificat structura scrierii, a renunțat la independența narativă a celor trei nuvele; personajele ies din singurătatea apartamenelor, destinele lor se împletesc, la bine și la rău, iar strigătul final al eroinei interpretate de minunata actriță Margherita Buy – figură tutelară a cinematografului morettian – spune multe despre timpul pe care îl trăim: “Mai ieșiți afară, mai lăsați casa, lumea este mai mare”. Mi se pare absurd să-i reproșezi autorului pierderea fineții politice. Pur și simplu, de data asta nu l-a interesat politica. Trecut în zona neinteresului criticilor, sau a acceptării cu rezerve, filmul a fost aplaudat, în schimb, 11 minute la premiera oficială. Înțeleagă cine ce poate. Moretti avea să scrie, pe Instagram, cu o ironie amară: “Se întâmplă să îmbătrânești dintr-odată, mai ales când participi la un festival și nu câștigi. Câștigă, însă, un film în care protagonista rămâne însărcinată de un Cadillac”.
Ceilalți cineaști peste care s-a trecut cu tăvălugul, deși au avut cronici în mare parte favorabile, s-au abținut de la comentarii finale. Iconoclastul Benedetta, al lui Verhoeven, povestea unei călugărițe lesbiene din Toscana secolului al XVII-lea, film solid construit, poartă în sine un potențial polemic pe care nimeni nu s-a arătat dispus să-l arunce în arenă.
A surprins, însă, ignorarea fermecătoarei fantezii a unui autor al cărui spirit ludic pare inepuizabil, The French Dispatch de Wes Anderson, o adevărată scrisoare de dragoste întru cinstirea celor care au iubit și iubesc presa tipărită, hârtia și cerneala. I-am invidiat pe cei de la Libération, care și-au intitulat cronica “Porniți rotativele”. Ce sintagmă muzicală! Data viitoare – despre lotul filmele care au dat definiția acestei ediții, dincolo de legendele dorite.
Magda Mihăilescu
