Acum câteva săptămâni am avut o discuție în contradictoriu cu o fostă colegă de liceu care a insistat să mă convingă că numele face parte din identitatea fiecăruia și ca atare este foarte important să ne ținem cu dinții de el, dacă trebuie. A adus exemple din teoria lui Dale Carnegie, care susține că primul și cel mai important ingredient din rețeta succesului este reținerea numelor celor din jur și asocierea oricărei sugestii, propuneri etc. cu numele persoanei căreia ne adresăm. (Secretele succesului. Cum să vă faceți prieteni și să deveniți influent. Curtea Veche Publishing, 2019: “Numele unei persoane este un lucru foarte important pentru ea – este o întruchipare a identității acelei persoane. Ține minte numele oamenilor și folosește-l, astfel îi vei face să se simtă importanți.”)

Eu am cam dat din umeri. În anii studenției am comis de câteva ori greșeala de a-mi corecta profesorii când făceau prezența și-mi pronunțau numele diferit față de cum trebuia pronunțat în limba mea maternă. Și a ieșit cu scandal. Unii mi-au spus  ferm că am două opțiuni: ori îmi rectific în mod oficial ortografia numelui, ori îmi bag în cap că nu așa se pronunță cum mă obișnuisem până atunci. Iar eu mi-am cerut scuze și de atunci încoace îmi pronunț numele așa cum l-ar citi interlocutorul meu, în conformitate cu propria lui limbă maternă. Inclusiv ordinea numelui și prenumelui (în limba mea maternă avem întâi numele de familie, apoi numele mic). Cu timpul am mai avut și altele: numele de fată, cel după căsătorie, apoi mi-am inventat eu unul, deoarece toate versiunile oficiale și toate abrevierile erau deja în uz când voiam să-mi fac o adresă e-mail… Am avut și am și tot felul de porecle și nume de alint – pentru mine numele este pur și simplu o etichetă, un mod de a clarifica cui ne adresăm când vorbim și oricine e binevenit să-mi zică cum vrea, atâta timp cât nu o face cu intenția de a mă jigni. Nu cred că identitatea mea ar avea câtuși de puțin de suferit dacă cineva mi-ar pronunța greșit numele, dacă o face cu un zâmbet amabil și cu o voce prietenoasă. Dacă dorește să mă strige folosind un șir aleatoriu de sunete din orice limbă, eu îi voi răspunde cu un surâs și-i voi acorda atenție.

Dar nu încercam s-o contrazic pe colega mea doar de dragul disputei, ci ca să-i demonstrez că nu chiar toată lumea îi împărtășește convingerea. În unele articole publicate pe paginile revistei Baabel v-am vorbit de oameni minunați născuți în comunitatea evreilor din Bazinul Carpaților, ajunși celebri peste mări și țări… De fiecare dată începeam cu un nume aproape complet necunoscut, cu sincere vorbe de apreciere în ce privește activitatea lor, moștenirea lor culturală sau științifică – după care vă destăinuiam numele sub care au devenit celebri. Eu cred că identitatea acestor persoane minunate nu a fost lezată prea adânc odată cu schimbarea numelui…

Dar printre evreii cu rădăcini în comunitățile de pe plaiurile noastre și ajunși faimoși în alte colțuri ale lumii există și persoane care nu au renunțat la numele dat de părinții lor atunci când s-au născut. Și lumea, impresionată de contribuția lor la valorile omenirii, a învățat să le scrie și să le pronunțe numele corect.

Azi vă voi vorbi despre câte un reprezentant al ambelor categorii, câte o persoană absolut remarcabilă și pe care o îndrăgesc.

Primul, Schwartz Bernát, adică Bernard Schwartz, s-a născut în 1925 la New York, tatăl lui fiind Schwartz Manó de la Mátészalka din Ungaria, iar mama Klein Ilona dintr-un orășel din Slovacia de azi, locuit de maghiari. Bernard nu și-a negat niciodată rădăcinile, ba dimpotrivă: fiica lui, tot o persoană foarte cunoscută, vine adesea la Budapesta, vorbește cu mândrie cu și drag despre această regiune, a declarat în interviuri că sinagoga de pe strada Dohány este locul unde se simte cel mai bine în lume și nu în ultimul rând pentru că tatăl ei, Tony Curtis, a contribuit semnificativ la restaurarea ei. https://24.hu/szorakozas/2021/06/08/jamie-lee-curtis-magyarorszagon-kedvenc-helye-dohany-utcai-zsinagoga/

Cum? Nu spuneam că tatăl ei era Schwartz Bernát? Ba da. Tatăl actriței Jamie Lee Curtis era Tony Curtis, adică Schwartz Bernát. Iar renumita actriță și autoare americană spune: “Nu conta atât de mult ce mi-a povestit sau ce m-a învățat despre Ungaria. Dragostea lui pentru patrie s-a manifestat mai mult în acțiunile sale. Chiar dacă era mare vedetă de cinema și dacă i se spunea Tony Curtis, el a rămas în suflet același Bernard Schwartz.” https://index.hu/fomo/2021/06/08/jamie-lee-curtis-mateszalka-latogatas/

De altfel Tony Curtis s-a întors în repetate rânduri în orașul Mátészalka, de unde au emigrat părinții lui. În 26 iunie 2021 s-a deschis acolo o expoziție cu obiectele sale personale. Jamie Lee Curtis a vizitat-o înaintea vernisajului și a fost impresionată de inițiativa localnicilor. https://telex.hu/kult/2021/06/06/mateszalkara-latogatott-jamie-lee-curtis  În semn de mulțumire, actrița dorește să contribuie la restaurarea sinagogii din oraș, urmând exemplul tatălui ei, care a strâns bani pentru restaurarea sinagogii din Budapesta, Marele Templu evreiesc de rit neolog, cea mai mare sinagogă din Europa și a doua din lume după Templul Emanu-El din New York. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinagoga_de_pe_strada_Doh%C3%A1ny

În acest context trebuie să menționăm că în 1987 marele actor a creat Fundația Emanuel cu scopul de a contribui la păstrarea amintirii victimelor Holocaustului, cu rădăcini în Ungaria. Președintele acestei fundații, Leslie Keller (Keller László), a pregătit documentația oficială care se poate studia în Arhivele Naționale ale Ungariei – unele sunt digitalizate: https://mnl.gov.hu/mnl/ol/hirek/tony_curtis_magyarorszagon

Și, desigur, merită subliniat că Tony Curtis nu a uitat limba maghiară nici ca adult. Până la vârsta de 6 ani era convins că trăiau în Ungaria, deoarece toți cei din jur vorbeau ungurește. “De multe ori ceilalți copii mă băteau pentru că eram diferit de ei,” spunea actorul, care și-a ales numele de Tony Curtis în onoarea lui Michael Curtiz, adică Kertész Mihály (născut Kaminer Manó, la Budapesta – un alt evreu din Ungaria, ajuns celebru în lume sub alt nume decât cel primit la naștere… Mică-i lumea… https://www.blikk.hu/sztarvilag/kultura/tony-curtis-szuletes-evfordulo-gyerekkor-erdekessegek/rvcp3xj

Dar despre Kaminer Manó / Kertész Mihály / Michael Curtiz (care a primit premiul Oscar în 1944 ca regizor al filmului Casablanca) voi scrie poate altădată. Azi menționez doar că nici lui nu păreau să-i dăuneze schimbările de nume…

Să nu uităm nici de cei care păreau să-și fi spus: “dacă vrei, învață-mi numele așa cum mă cheamă într-adevăr. Eu, unul, nu mi-l voi schimba de dragul tău.” Vorbesc aici de Rózsa Miklós, cel distins cu nu mai puțin de trei premii Oscar și nominalizat de 17 ori la acest premiu(!), compozitorul coloanei sonore a vreo o sută de filme din Hollywood și al numeroaselor concerte pentru vioară și orchestră, interpretate cu mare măiestrie și mult drag de către muzicieni ca Jascha Heifetz sau Gregor Piatigorsky. https://en.wikipedia.org/wiki/Mikl%C3%B3s_R%C3%B3zsa  Rózsa s-a născut la Budapesta în anul 1907 într-o familie de evrei. Tatăl lui și-a schimbat numele de Rosenberg în Rózsa în 1897, la presiunea socio-politică din țară, și era atât de afectat de acest fapt, încât fiul lui s-a încăpățânat să-și păstreze numele nealterat, fie ce-o fi.

Și oriunde s-a dus, în Germania, la Paris, Londra sau Hollywood, a rămas același Rózsa Miklós, singurul compromis acceptat indiferent de limba în care e menționat: ordinea inversată a numelui de familie și a numelui mic, față de procedura din limba maghiară. Dar cu diacritice cu tot. https://en.wikipedia.org/wiki/Mikl%C3%B3s_R%C3%B3zsa  

De altfel Rózsa a învățat să cânte la pian de la mama sa, Regina, care studiase împreună cu discipolii lui Franz Liszt. Programul de studiu părea să fie atât de bun, încât la vârsta de 8 ani Miklós cânta în public și compunea de zor. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mikl%C3%B3s_R%C3%B3zsa  Dar oriunde l-ar fi purtat viața, nici el nu s-a rupt niciodată de plaiurile natale, de origini: pe pereții vilei din Hollywood atârnau aproape în exclusivitate picturi ale artiștilor maghiari. https://www.origo.hu/kultura/figaro/20160418-rozsa-miklos.html  

Și de ce i-am alăturat tocmai pe acești doi artiști minunați în acest paralelism improvizat despre importanța numelor în viețile noastre? Deoarece s-a întâmplat ca cei doi, cu origini în aceeași comunitate și ajunși celebri departe de plaiurile natale ale familiilor lor, în același colț de lume, să fie nu doar contemporani, dar și amici, și au colaborat de exemplu în realizarea filmului Criss Cross din 1949. https://en.wikipedia.org/wiki/Criss_Cross_(film)  Doar am spus că mică-i lumea…

Ilona Simon