Dreptul la dreptate

Ani de zile glumeam pe seama faptului că dacă voiam să urmez Dreptul, aș fi ajuns avocat sau judecător, la vârsta de nici 20 ani.

În spatele acestei prezumții, trebuie să recunosc, se află un dram de adevăr. Niciodată nu am pus la îndoială faptul că voi fi medic, problema aceasta fusese rezolvată în casa părintească, nu prin ordine și sfaturi directe, ci (așa cum am mai scris) printr-un sistem de îndoctrinare pe cât de mascat, pe atât de eficace. Dar toată viața justiția m-a atras și m-a interesat în mod deosebit, sub toate aspectele ei. Am citit cărți, am văzut filme și am fost martor (expert) într-o mulțime de procese de malpraxis medical.

Filmele cu acest subiect erau mai toate melodramatice, în care eroul, avocat al apărării, face toate eforturile pentru a-l scoate pe client basma curată și de fiecare dată rămâneam cu o îndoială asupra veridicității acțiunii.

Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur.

Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine.

Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate.

Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix (iarăși Netflix, colacul de salvare în vremuri de restriște intelectuală și de prea mult timp liber), amândouă americane, amândouă documentare și amândouă având ca subiect, fiecare în parte, un proces juridic de lungă durată, în care împricinații fuseseră acuzați de omor cu intenție, premeditat.

Voi începe cu sfârșitul, informându-l pe cititor că spre surprinderea mea, în ambele cazuri, în ciuda dovezilor (pentru mine concludente) aduse de avocații apărării, verdictul (inclusiv al apelului la Curtea Supremă) a fost: vinovat.

Întrucât procesele au avut loc în Statele Unite, cele două decizii au fost luate de către un juriu compus din 12 persoane.

Sentințele nu ar fi trebuit să mă mire.

Niciun moment autorii celor două seriale (dacă cineva e interesat să afle titlurile lor, îi stau la dispoziție) nu au lăsat impresia că împricinații/împricinatul are o șansă clară să iasă nevinovat din toată tărășenia. Și totuși, pe măsură ce parcurgeam episod după episod, îmi descopeream o dorință aprigă, care creștea permanent, de a vedea acuzații ieșind din sala de tribunal cu fruntea sus.

Personal, rămân la părerea mea (complet neprofesională, dar bazată pe un serios număr de probe care în ambele cazuri trebuiau să fie luate în considerare de cei în mâna cărora se află verdictul) cum că în niciunul din cele două cazuri justiția americană nu a primit notă de trecere.

Mi se va spune că scriu banalități, că asemenea povești se pot întâlni la tot pasul, și bineînțeles nu numai în Statele Unite. Și cu toate acestea am hotărât să împărtășesc și altora rezumatul noțiunilor pe care le-am căpătat (sau/și întărit) după vizionarea celor două seriale.

Prima, și cea mai importantă, este că un om fără mijloace materiale pentru a bugeta un asemenea proces, care în ambele cazuri s-a încheiat definitiv și irevocabil abia după vreo 15 ani, ei bine, acest om nu are nicio șansă să iasă nevinovat din sala de tribunal. Pur și simplu!

Cine spunea că egalitatea nu e pentru căței?! Cred că Grigore Alexandrescu.

În niciuna din cele două povești nu se menționează suma exactă de care acuzatul avea nevoie pentru a-și asigura o apărare de calitate. Dar tot timpul se sugerează că e vorba de cifre peste un milion de dolari. În ambele cazuri problema financiară este și rămâne pe primul plan. Unul dintre acuzați, un romancier de valoare, devine falimentar, fără nicio resursă financiară, la cheremul copiilor săi, nici ei posesorii unei avuții cât de cât considerabile.

Și de ce asemenea sume?

Pentru simplul motiv că altfel nu ajungi la avocați de valoare, cu experiență de zeci de ani, care să-și dedice o bună parte a activității lor apărării acuzatului. Și fără un asemenea avocat, șansele acuzatului de a ieși curat sunt minime, dacă nu chiar inexistente.

Și aici ajungem la a doua concluzie demnă de semnalat. În ambele cazuri avocații apărării (extrem de competenți și cu experiență) depun o cantitate enormă de energie și timp pentru a căuta și găsi probe care să contravină actului de acuzare. Fiecare aspect, fiecare așa-zisă dovadă, e întoarsă pe toate fețele, e controlată și discutată în forumul restrâns al avocaților apărării, pentru că în ambele cazuri este vorba de echipe de avocați, în care fiecare este profilat pe anumite aspecte ale profesiunii sale.

În plus, apărarea aduce în sala de tribunal experți în toate domeniile! Și pentru că în ambele cazuri este vorba de omucidere, experții acoperă subiecte extrem de restrânse, cum ar fi de exemplu, traseul stropilor de sânge din plaga celui ucis și modul cum se împrăștie petele de sânge în jurul cadavrului. Experții (în număr egal) apar și ca martori ai acuzării, bineînțeles plătiți de stat! Fiecare din acești specialiști își dedică timp prețios examinării probelor, aprofundării literaturii de specialitate și apariției în boxa martorilor – de aici nevoia de a acoperi financiar această acțiune care se întinde, așa cum am mai menționat, de-a lungul mai multor ani.

Și dacă cineva își închipuie că pledoariile acuzării se limitează doar la cazul în sine, eroarea e evidentă.

Trei din aspectele cele mai ”interesante” (interesante pentru cel care vizionează serialul, dar grave și nefaste pentru cel în cauză) din trecutul acuzatului merită amintite aici, doar pe scurt.

Primul este că în urmă cu 18 ani și în cu totul altă țară, acuzatul fusese prieten – doar prieten – cu o femeie care își pierduse viața într-un accident aproape identic cu cel în care murise soția acuzatului. Inutil să descriu satisfacția acuzării de a aduce probe din acel caz (diagnosticat ca accident) pentru a dovedi că de fapt era vorba de un ucigaș ”de meserie”, care pusese la cale același scenariu în ambele cazuri, bazându-se pe faptul că în primul caz nici măcar nu fusese acuzat.

Al doilea e cel puțin la fel de interesant. Aici e vorba de decesul soției acuzatului, și procurorul avea nevoie urgentă de a găsi motivul crimei. Norocul surâde celor curajoși, spunea Napoleon, iar procurorul știa să caute probe acolo unde nu te așteptai. Și iată că se dovedește că acuzatul – același romancier – era… bisexual! De aici lucrurile se simplifică substanțial: e clar că soția îi aflase secretul, iar el se hotărâse să-i închidă gura o dată pentru totdeauna.

Ideea care se desprinde din aceste exemple este că odată ajuns pe banca acuzaților, nimic din viața individului nu mai rămâne un secret. Un bun prieten îmi spunea nu de mult că viața fiecăruia dintre noi are trei aspecte: unul public, al doilea personal și al treilea secret. Ei bine, viața secretă a acuzatului devine cunoscută tuturor și amănuntele cele mai intime devin un bun comun.

Al treilea amănunt e și mai înfricoșător. Unul dintre acuzați mai fusese condamnat, dar după ani de pușcărie fusese eliberat pentru că între timp fusese depistat adevăratul criminal. Evident, nevinovatului i se cuveneau despăgubiri serioase pentru tot ce i se întâmplase. Dar procuratura căuta o soluție pentru a împiedica plata pentru enormele daune, și cadavrul găsit în apropierea casei individului deveni un perfect prilej pentru a-i pune în cârcă omorul, anulând astfel despăgubirile!

În sfârșit aș dori să închei cu câteva aspecte legate de implicarea familiilor în cele două cazuri penale.

Nu am fost deloc mirat să asist la durerea, emoțiile și stresul familiilor celor acuzați. Dar nu mi-am închipuit cât de mult îi poate afecta un asemenea episod pe cei apropiați sufletește de împricinați, precum și uriașele divergențe (acompaniate îndeajuns de repede de un sentiment de ură) apărute între membrii ”de sânge” ai familiei și cei ai persoanei decedate/ucise. Relații care păreau trainice, serioase, bazate pe apreciere și respect reciproc, se transformă aproape peste noapte în dușmănie împinsă la extrem.

Vizionarea celor două seriale nu mi-a lăsat un gust bun, ba din contră!

Nu știu dacă mai aveam nevoie și de alte probe pentru a ajunge la concluzia că soarta fiecăruia dintre noi depinde de multe ori de situații aparent anodine, dar care oricând pot duce la catastrofă.

Așa cum spuneam, niciodată nu am făcut eforturi pentru a înțelege pe deplin amprenta pe care o pun vicisitudinile sorții asupra vieții individului.

Nici atunci când am scris ultimul meu roman (în ebraică), în care eroul, medic, este implicat într-un proces în care e învinuit de moartea unui copil pe masa de operație, nu am simțit nevoia de a ajunge la o asemenea rezoluție a evenimentelor și implicațiilor legate de această situație. Mea culpa.

Oare recomand cititorilor să deschidă calculatorul/televizorul și să vizioneze episoadele (multe la număr!) are celor două seriale? Nu știu. Depinde de reacțiile celor care vor citi cele de mai sus.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • Roxana commented on July 4, 2021 Reply

    Foarte bun textul. Se poate proiecta la majoritatea cazurilor de aflare / trăire a dreptății, de la cele cele individuale, ca în filmele pe care ni le-ai povestit, la cele colective sau chiar mai departe… din păcate.
    ”Filme” cu bătaie lungă…
    Are dreptate Hava Oren…” să nu intrăm pe mâna lor (a acestor proiecții în toate direcțiile)

  • Marica Lewin commented on July 4, 2021 Reply

    D- le doctor GBM, sunt convinsa ca dvs ati fost si un jurist excelent, nu numai medic, pentru ca iubiti dreptatea si Omul

    • gabriel gurm commented on July 5, 2021 Reply

      Oare e tot ce se cere unui jurist de succes?
      Cred ca aveti dreptate, cu cele doua elemente se poate merge inainte.
      Multumesc pentru aprecieri
      GBM

  • Marina Zaharopol commented on July 4, 2021 Reply

    În SUA există o companie non-profit care ajută incarceraţii care îşi susţin sus şi tare nevinovăţia.. Compania oferă gratis un test DNA celor care prezintă un scenariu alternativ credibil. Unii puşcăriaşi şi-au petrecut deja decenii îndărătul barelor, cazurile lor fiind judecate înainte de existenţa acestui test.

    Dar chiar în cazul în care ei sunt exoneraţi de testul DNA – sau dacă adevăratul făptaş deobicei întemniţat pentru o altă crimă, îşi recunoaşte culpabilitatea – ei nu sunt eliberaţi din cauza opoziţiei procurorilor care i-au aruncat iniţial în închisoare. Aceştia pun amorul propriu şi teama de a fi văzuţi ca “losers” mai presus de acordarea libertăţii unu om nevinovat!

    Ziarele se opresc în acest punct cu relatarea acestor incidente înfricoşătoare, aşa că nu cunosc deznodământul. Să sperăm că publicitatea acordată acestor cazuri a contribuit la o rezolvare favorabilă nevinovaţilor!

    • gabriel gurm commented on July 5, 2021 Reply

      Cred ca pe baza unei asemenea realităti s-au creat cele doua seriale
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on July 3, 2021 Reply

    Si in Israel se tergiverseaza cazurile de malpraxis care ajung la judecatorie. Si alte cazuri la fel. In ebraica se spune “Tahanot hatzedek tohanot leat” – “Morile dreptatii macina incet”. Atunci Gabi merita de vazut serialele? Daca da’ cum se numesc?

    • gabriel gurm commented on July 4, 2021 Reply

      Ele cer timp, dar unii au prea mult asa ca….
      Iata numele lor (pe Netflix):
      1.Making of a murderer
      2.Staircase
      Vizionare placuta
      GBM

  • Eva Grosz commented on July 1, 2021 Reply

    Cu câteva zile în urmă un bătrân evreu învățat și trecut prin viață mi-a spus un lucru interesant : Un om poate avea o gândire practică , o muncă practică sau opusul ei – una care abstractizează. Dar nu le poate avea pe amândouă în același timp. Cred că Dvs. le aveți pe ambele.Se poate că excepțiile întăresc regula. Nu eu voi decide. Cât privește dreptatea….Kafka a descris-o în Procesul cu o intuiție fantastică.

    • gabriel gurm commented on July 2, 2021 Reply

      Mulțumesc.
      N-am negat niciodată că sunt un om pragmatic.
      Cât despre a doua parte…..n-am ideie!!
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on July 1, 2021 Reply

    Din păcate, se mai întâmplă că dreptatea împărţită în sala de tribunal nu le face dreptate cu adevărat celor care vin să şi-o caute. Articolele de lege pot fi interpretate la nuanţă şi păgubiţii să rămână păgubiţi. Desigur, aceştia vor relata povestea în mod subiectiv. Nu m-am ocupat niciodată cu jurnalismul de investigaţie, deci nu pot relata în mod responsabil despre povestea unui garaj pierdut de părinţii mei, deşi erau singurii proprietari.

    • gabriel gurm commented on July 1, 2021 Reply

      Cred ca fiecare poate aduce in exemplu din propria sa existentza.
      GBM

  • gabriel gurm commented on July 1, 2021 Reply

    Perfect de acord.
    Frica pazeste pepenii!!!!!
    GBM

  • theodor toivi commented on July 1, 2021 Reply

    Felicitari pentru articol. Ai vizionat serialul Black List ? Recomandabil!

    • gabriel gurm commented on July 1, 2021 Reply

      Multumesc, o voi face.
      GBM

  • Hava Oren commented on July 1, 2021 Reply

    Pe vremuri vizionam cu mare plăcere un serial al televiziunii germane SAT1, care se desfășura tot la tribunal. Judecătorul și avocații erau profesioniști, iar inculpații și martorii erau jucați de actori. Cazurile se bazau pe întâmplări reale (sper, cel puțin). În orice caz erau oameni de rând, nu milionari, și mulți au fost achitați. Să fie justiția germană altfel?
    Dar să nu uităm că în ambele cazuri erau seriale. Mă întreb care este situația în realitate. Poate printre cititori se va găsi cineva care să ne lămurească? Dacă realitatea seamănă cu serialele americane e foarte trist. CEL MAI BINE E SĂ NU INTRĂM PE MÂNA LOR !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *