Probabil că cititorii s-au obișnuit deja cu călătoriile mele pline de aventuri. Dar, în calitate de cascador amator și de anestezist de ocazie, mă simt obligat să-mi distrez de fiecare dată semenii cu impresii de călătorie noi și palpitante.

Tocmai m-am întors dintr-o excursie de o săptămână în Israel; acum îmi fac ordine în amintiri și îmi ling rănile. În ultimii doi ani, de când cu pandemia, mi-a fost imposibil să ajung în Israel. Nu puteam decât să dau târcoale Țării Sfinte, tot mai aproape, din Indonezia în Dubai și din Creta în Peninsula Sinai – dar și de acolo mi s-a refuzat accesul spre destinația viselor mele. Mă simțeam aproape ca venerabilul nostru strămoș, cu documentele sale de călătorie săpate în piatră…

În timp ce coronavirusul azvârlea peste noi un val după altul, în orășelul biblic Ra’anana fiica mea a născut un băiat. Cu tristețe priveam la firmament căutând semne cerești care să-mi arate calea, dar la urmă tot nu aveam permis de intrare pământean. Mă perpeleam de dorul de a-l vizita pe copilul nou născut și întreaga familie. Mă obseda problema ce să fac ca să-mi cunosc nepotul – pe cât posibil înainte ca el să ajungă la școală. În pofida tuturor obstacolelor birocratice, căutam un mijloc de a intra în Israel cât mai curând posibil.

În acest context, a vorbi despre “obstacole birocratice” este un eufemism. Consulatul israelian din Berna, cu care se poate comunica doar prin e-mail, mi-a dat o listă de zece condiții pe care trebuia să le îndeplinesc încă înainte de a putea depune o cerere. Aceste sarcini herculeene includeau nu numai programul detaliat al călătoriei, ci și o adeverință că am făcut vaccinarea COVID 19 și bineînţeles rezultate negative ale testelor PCR, un bilet de avion rezervat pro forma, precum și un loc de cazare unde la nevoie să pot rămâne în izolare timp de două săptămâni. Această din urmă condiție trebuia să fie asigurată de gazda mea printr-o declarație pe proprie răspundere. Permisele de intrare fiind limitate la rude de gradul întâi ale localnicilor, a trebuit să prezint certificatul de naștere al fiicei mele, inclusiv dovada schimbării numelui ei după căsătorie. Mai mult, mi s-a cerut să semnez un act în care juram pe tot ce am mai sfânt că voi respecta întocmai cerințele autorităților, inclusiv dacă testul pentru depistarea anticorpilor va ieși negativ. În acest caz voi rămâne în izolare timp de 14 zile, limitându-mă la strictul necesar pentru a supraviețui: să mănânc, să beau, să dorm și ocazional să respir. Altfel, dacă păcătuiesc împotriva regulilor, aș risca toate plăgile biblice care au lovit Egiptul. Bineînțeles că în tot acest timp nu m-aș putea întâlni cu nimeni – ceea ce ar pune la îndoială rostul întregii călătorii.

Și totuși, în ciuda tuturor obstacolelor mi-am luat inima în dinți și am pornit la drum. Așa sunt eu, îmi place aventura.

Provocările au început cu câteva ore înainte de decolare. Din cauza pandemiei, de la Zürich erau doar zboruri de noapte și am fost nevoit să plec prin Basel, pentru ca cel puțin să pot călători în timpul zilei. Cei aproximativ o sută de kilometri parcurși cu mașina proprie nu ar fi fost o problemă, dar era dimineața în zori, după o noapte în care furtuna a devastat regiuni întregi. Am condus cu viteză redusă prin ploaia torențială, am trecut prin adevărate cascade cu vizibilitate practic zero. Condițiile s-au îmbunătățit doar cu puțin înainte de Basel.

La ghișeul de check-in a început cursa cu obstacole care avea să continue până la întoarcere. Toate documentele au fost verificate cu atenție pentru valabilitate și autenticitate. Mi-au cerut informații detaliate despre motivul pentru care am avut ideea absurdă de a vrea să călătoresc chiar acum. A trebuit să prezint bagajele și le-am arătat tuturor celor prezenți un zâmbet forțat. Din fericire, s-a renunțat la gastroscopie și colonoscopie, care mi s-ar fi părut logice după toate măsurile anterioare.  În cele din urmă am reușit să ajung la poartă. Zborul de patru ore a fost perfect banal și începeam deja să mă tem că tot restul ar putea merge fără probleme. Şi atunci, mă gândeam îngrijorat, cum rămânem cu aventurile? Dar după aterizare, temerile mi s-au risipit.

Aeroportul Ben Gurion arăta ciudat, altfel ca de obicei. Sala de sosiri era pustie.  Călătorii erau îndrumați spre o aripă adiacentă, unde se făcea testul PCR „de bun venit”. Odată ajuns în sala prelungă, cu zeci de cabine de testare, trebuia mai întâi să mă înregistrez ca un suspect, un potențial purtător de virus și subiect periculos, ceea ce nu era deloc simplu. Cine știe de ce, tocmai Elveția lipsea de pe lista electronică. Căutând în ordine alfabetică, nu am văzut altă posibilitate decât să aleg țara alăturată, Swaziland, dar am înscris numărul de telefon al fiicei mele din Israel, pentru ca rezultatul testului să-mi parvină fără probleme. După ce am dat proba de salivă, mi s-a permis în sfârșit să intru în țară și să avansez la ghișeul de închirieri auto pentru a primi un vehicul.

Prima călătorie în Țara Sfântă m-a dus direct la o clinică privată de la periferia orașului Tel Aviv, unde s-a făcut recoltare de sânge pentru testul serologic care să dovedească că am fost într-adevăr vaccinat. Numai în acest caz puteam ieși din izolarea inițială. De acolo m-am dus direct la locuința pe care o închiriasem, unde trebuia să aștept rezultatul testului de anticorpi. Noroc că rezultatul a sosit în aceeași noapte și am fost liber să-mi întâlnesc urmașii.

De atunci mi-am dedicat timpul aproape exclusiv familiei; am întâlnit doar doi dintre prietenii mei cei mai apropiați, inclusiv mentorul și stimatul meu coleg Gabriel Gurman și soția sa, pe care i-am vizitat la Beer Șeva. Îmi place să conduc prin Israel, mai ales pe rețeaua bine dezvoltată de autostrăzi. Numai cu un lucru nu mă împac: cu benzile de circulație care dispar pe neașteptate.

Un asemenea caz poate fi văzut pe șoseaua Ayalon, șoseaua de centură a orașului Tel Aviv.  Banda din dreapta dispare pe nesimțite. Șoferul mașinii de culoare închisă nu prea știe cum să se descurce în această situație și, de siguranță, merge la mijloc, între două benzi.  Motociclistul din spate îl privește nedumerit, așteptându-se la o catastrofă iminentă.

Rar se vede vreun indicator care să-l avertizeze pe automobilistul nevinovat, obișnuit cu condițiile europene, că banda pe care el conduce pașnic și mulțumit, se va dizolva brusc în neant, unindu-se cu alta.  Acest lucru duce întotdeauna la momente de groază, mai ales atunci când pe banda vecină se înghesuie alte mașini. Și înghesuiala israeliană nu e ca cea din Europa, e nemiloasă, e o luptă pe viață și pe moarte, care face din orice excursie mai lungă o adevărată aventură. Exact pe gustul meu!

Inutil să spun, în ciuda informațiilor oficiale destul de încâlcite și uneori contradictorii, am făcut încă un test PCR pentru plecare. Nu puteam risca să fiu dat jos de pe avion în ultimul moment.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici aspectele economice ale călătoriilor în vremuri de pandemie. În afară de timp și de nervi, testele și toate celelalte măsuri de prevenire a infecției m-au costat în jur de 250 de euro. Dacă considerăm că în timpul acestei vizite nepotul meu Ruben cântărea aproximativ 5 kg, ar ieși în jur de 50 de euro pe kilogram copil pentru 5 zile de vizită de familie sau echivalentul a 10 de euro / kg / zi. În Elveția banii aceștia mi-ar fi ajuns chiar pentru o gumă de mestecat pe zi! Sper ca cel mic să crească sănătos și repede, astfel încât cel puțin echilibrul cost / beneficiu să se îmbunătățească în vizitele viitoare.

Peter Biro

(Traducere din limba germană: Hava Oren)