Omul laboratorului

În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…

– Ei acum ce facem? – a întrebat Hary. Aceasta era întrebarea pe care mi-am pus-o în fiecare zi, la gândul că voi scăpa în viață. Nu cred că Mama și Tata mai sunt printre cei vii, o să încercăm să aflăm despre ei prin Crucea Roșie.

– Eu unul mă întorc la Cluj, a spus Edi. Vreau să-mi realizez visul să devin medic. Poate că acum, după război, am șanse, a continuat.

Hary s-a uitat întrebător la fratele lu.

– Nu ți-a ajuns comportarea concetățenilor tăi din Cluj? – a întrebat Hary. Te-au expulzat cu forța, mai mult decât atât, te-au trimis la moarte! Am de gând să emigrez în Eretz Israel, acolo mi-e locul, acolo nu voi mai fi un străin, a continuat fratele lui.

Edi tăcea. Își dădea seama că va rămâne singur. Îl cunoștea suficient pe fratele său, știa că se va ține de cuvânt.

– E un loc nesigur, e o țară săracă, cu o limbă și o cultură care-ți sunt străine. Primul lucru pe va trebui să-l faci va fi să lupți pentru independența noii tale patrii, a încercat Edi să-l facă pe fratele lui să se răzgândească. Dar a fost în zadar. Și-au luat rămas bun și fiecare a pornit pe calea lui.

După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților.

Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră?

A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său.

S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea.

În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină. O ducea greu, trăia din bursă și din puținul pe care îl câștiga lucrând într-o prăvălie. După studii a primit un post de asistent la Catedra de fiziopatologie. Era interesat de cercetări, mai ales de cele legate de patologia tubului digestiv. La un simpozion științific l-a cunoscut pe doctorul Aurel Nana, viitorul profesor și șeful Clinicii Chirurgicale A din Cluj, care l-a convins să-și continue activitatea la Laboratorul de Chirurgie Experimentală din cadrul clinicii în care lucra. Dr. Neumann a acceptat, devenind un cercetător valoros. Lucrările sale au fost publicate în reviste de specialitate din România și Europa. Mulți chirurgi din toată țara veneau să cunoască metodele de cercetare ale doctorului Neumann și nu puțini și-au făcut lucrarea de doctorat la laboratorul lui. Edi era extrem de modest, niciodată nu a cerut vreo favoare.

Treptat Edi și Aurel Nana s-au împrietenit. Profesorul Nana era mulțumit de munca de cercetare a lui Edi, îi acorda tot sprijinul pentru buna funcționare a laboratorului.

Edi era un om foarte cult și ai fi avut multe lucruri de vorbit cu el. Dar era taciturn, foarte greu de antrenat într-o discuție alta decât una legată de o temă medicală. Aurel era printre puținii oameni față de care s-a deschis; el cunoștea de-acum multe amănunte despre familia Neumann…

Edi nu dorea să-și întemeieze familie, să aibă copii, invocând vremurile groaznice ale holocaustului care se puteau întoarce. Nu voia să-i piardă încă o dată pe cei dragi. Aurel încerca să-l convingă să-și caute cel puțin o prietenă, ca să nu fie atât de singur.

Magda, o femeie de vârsta lui Edi, liniștită și cu ochi albaștri, ingineră, l-a întâlnit pe doctorul Neumann la un concert. S-au plăcut și au rămas împreună cinci ani, până când Magda a emigrat în Canada, unde avea o soră. Edi nu a vrut să-o urmeze.

– Nu pot să las laboratorul, e parte din viața mea, i-a spus prietenei sale.

De sărbători și în multe duminici, Edi era invitat la masă la familia Nana. Se simțea bine cu ei. Cu Aurel discutau până seara târziu despre medicină, teatru, muzică, mai puțin politică. Profesorul Nana a intrat în partid pentru că și-a dat seama că nefiind membru de partid, ori cât de bun chirurg și cadru didactic ar fi fost, nu ar fi ajuns profesor. A încercat să-l lămurească și pe Edi să devină membru de partid ca să poată avansa în cariera didactică, dar acesta nu a acceptat propunerea șefului său.

– Nu cred în ideologia marxistă, deci nu pot fi comunist, spunea Edi. Sunt liberal și atât.

A rămas toată viața șef de lucrări, cu toate că avea la activul său foarte multe publicații.

Cu Hary a început să corespondeze la sfârșitul anilor cincizeci. În Israel fratele lui s-a stabilit într-un kibuț și acolo a rămas. Nu voia să revadă meleagurile natale din cauza amintirilor triste legate de părinții lui. L-a invitat de nenumărate ori pe Edi să-l viziteze, dar acesta nu a primit aprobarea autorităților. Pe la mijlocul anilor șaptezeci, după nenumărate refuzuri legate de vizita în Israel, într-o zi și-a luat inima-n dinți și a cerut ajutorul lui Aurel. și într-adevăr, într-o zi de octombrie la mijlocul anilor șaptezeci, Edi s-a urcat în avionul spre Tel Aviv. Fratele lui îl aștepta la aeroportul Ben Gurion. Era deosebit de emoționat, nu-l întâlnise pe Hary de treizeci de ani.

Noroc că a trimis niște poze, ale lui și ale familiei ca să-l pot recunoaște – își spunea Edi în sinea lui, în timp ce se gândea la cuvintele pe care avea să le spună la întâlnire cu unicul lui frate…

Dr. Neumann nu a reușit să se întâlnească cu Hary. A decedat în avion, în urma unui atac de cord, chiar în timpul manevrelor de aterizare. La dorința unicului membru de familie, Edi a fost înmormântat în cimitirul kibuț-ului unde locuia fratele său. Hary l-a înștiințat pe profesorul Nana, despre care știa de la Edi. Aurel Nana a venit la înmormântarea prietenului său, în Israel…

Profesorul Aurel Nana a fost profund afectat de moartea lui Edi. Îi prețuise foarte mult prietenia, modestia, munca și erudiția.

Duminica, după vizita bolnavilor, a intrat în laboratorul de chirurgie experimentală. De obicei în asemenea ocazii se întâlnea cu prietenul lui, doctorul Neumann, care lucra frecvent și în ziua liberă. De astă dată nu era nimeni în laborator… Ordine desăvârșită. În cabinetul lui Edi, pe pereți erau proiectele lucrărilor în curs și două poze, una cu Hary și familia lui și una a Magdei. Pe birou erau paginile bătute la mașină ale ultimei lui cercetări gata de publicare, o recomandare pe care a scris-o pentru tânărul său colaborator, precum și niște îndrumări cu privire la una din lucrări, adresate aceluiași colaborator.

Edi nu a fost doar un medic de laborator, nu a fost doar un om oarecare! A fost omul pentru care laboratorul a reprezentat sensul vieții. Prin lucrările sale își exprima ideile și personalitatea. A fost Omul laboratorului.

Andrei Schwartz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Marica Lewin commented on July 21, 2021 Reply

    O revedere intre 2 frati care nu a mai avut loc niciodata.
    Marele Om de stiinta, “omul laboratorului ,” atit de discret, profund si pasionat de salvarea bolnavilor, nu a rezistat emotiei reintilnirii cu trecutul.
    D- le Dr Schwartz, tulburatoare povestire.

  • gabriel gurm commented on July 18, 2021 Reply

    E adevarat ca nu stiam prea multe despre Prof.Nana, dar tu, Andrei, i-ai prezentat o fațetă extrem de umană (pe care nu stiu cât de mulți o cunosteau), și te felicit pentru asta.
    GBM

  • tiberiu ezri commented on July 17, 2021 Reply

    Multumesc pentru articolul frumos, inca unul din bogata istorie a Clujului si evreimii ei, despre care nu stiam mai nimic inainte de a adera la Baabel. De Edi nu am auzit dar Profesorul Nana a fost un nume foarte onorat.

  • JOHANAN JANOS VASS commented on July 16, 2021 Reply

    UN ARTICOL DE MARE SENSIBILITATE A PRIETENULUI SI COLEGULUI MEU ANDREI
    DR. EDMUND NEUMANN, CACI DE EL E VORBA, S-A NASCUT IN 1929 DECI LA DEPORTARE AVEA DOAR 15 ANI. PROBAIL CA A RAMAS TRAUMATIZAT SI ACESTA ERA MOTIVUL PENTRU CARE NU ERA PREA VORBARET SAU CUM SPUNE CRONICARUL SCUMP LA VORBA SI LA RIS. A FOST POATE CEL MAI COMPETENT FIZIOPATOLG SI MEDIC DE LABORATOR DIN ACEI ANI, MEDICII STATEAU LA COADA LA USA LABORATRULUI SA SE SFATUIASCA CU EL.
    ARTICOLUL SCOATE IN EVIDENTA SI UMANISMUL SI FILOSEMITISMUL PROF. AUREL NANA. A FOST UN SEF DE CLINICA SEVER CU SUBALTERNII, SPRE BINELE BOLNAVILOR. SE SPUNEA CA TAIA SI SPINZURA. A FOST UN BUN CHIRURG CARE NU PREA SUPORTA CONCURENTA, INSA CLINICA LUI ERA CEA MAI CURATA SI BINE ORGANIZATA IN CLUJUL ACELORI ANI.

  • Eva Grosz commented on July 15, 2021 Reply

    Povestea lui Andrei Schwartz este pe cât de dramatică pe atât de frumos scrisă. Ce tragedie !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *